Decizia nr. 1135/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Să constate existența în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a unui contract de credit din 24 septembrie 1996, negociat între B. în calitate de creditor și SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei vechi, nesemnat de părți și neonorat de pârâtă, prin neacordarea creditului respectiv;

Să se constate încetarea la data de 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit din 24 septembrie 1996, ca urmare a încheierii și semnării de către ambele părți a noului contract de credit din 9 octombrie 1996 ce viza acordarea unui nou credit, în cuantum de 1.665.000.000 lei;

Să constate stingerea de drept, la data 9 octombrie 1996, a drepturilor reale de ipotecă, accesorii creditului neacordat, în cuantum de 2.500.000.000 lei vechi, drepturi reale accesorii constituit în favoarea pârâtei B. prin contractele de garanție imobiliară autentificate sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 și 3654 din 8 octombrie 1996, pe calea stingerii obligației principale, ca urmare a stingerii obligației principale a B. de acordare a creditului în cuantum de 2.500.000.000 lei prin încetarea de comun acord la data de 9 octombrie 1996 a efectelor contractului nr. 5210 din 24 septembrie 1996;

Să constate că încheierile de autentificare emise de Notarul Public I. din Piatra Neamț, sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 și 3654 din 8 octombrie 1996 precum și contractele de garanție imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri, sunt înscrisuri falsificate;

Să dispună anularea încheierilor de autentificare sus-menționate, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri de autentificare;

Să constate inopozabilitatea față de terți a inscripțiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Iași sub nr. 5031, 5032 și 5033 din 26 septembrie 1996 și nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanție reală ipotecară autentificate sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 și 3654 din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii;

Să constate falsificarea de către pârâta B. a art. 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, referitor la modul de garantare a creditului acordat, prin înscrierea unor contracte fictive de garanție imobiliară, care nu s-au încheiat niciodată între părți și a altor date fictive referitoare la raporturile juridice dintre părți;

Să constate inexistența vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanți, neîncheierii unor contracte de garanție ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 anterior menționat;

Să constate nulitatea absolută a învestirii cu formulă executorie de către Judecătoria Bicaz a contractelor de garanție imobiliară autentificate de Notarul Public I. din Piatra Neamț, sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 și 3654 din 8 octombrie 1996;

Să constate inexistența dreptului de a pune în executare, pe calea executării silite, a contractelor de garanție imobiliară sus-menționate, autentificate de Notarul Public I. din Piatra Neamț, sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 și 3654 din 8 octombrie 1996, învestite cu formulă executorie de Judecătoria Bicaz;

Să constate nulitatea absolută, precum și inopozabilitatea față de terți a contractului de cesiune de creanță parțială (act sub semnătură privată) nr. 748 din 23 iulie 2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanță: contractele de garanție imobiliară autentificate de Notarul Public I. din Piatra Neamț, sub numerele 3503 din 26 septembrie 1996 și 3504 din 26 septembrie 1996;

Să constate nulitatea absolută și inopozabilitatea față de terți a actelor subsecvente de înstrăinare a acestei creanțe prin contracte de cesiune de creanță succesivă a dreptului real de ipotecă respectiv a: - Contractului de cesiune parțială autentificat sub nr. 1384 din 19 august 2003 de Notarul Public J.; Contractului de cesiune parțială autentificat sub nr. 1863 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public J.; - Contractului de cesiune parțială autentificat sub nr. 1864 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public J.; - Încheierea de rectificare nr. 8581 din 17 noiembrie 2003 emisă de Notarul Public J., prin care se rectifică contractul de cesiune parțială autentificat sub nr. 1384 din 19 august 2003 de același notar; - Încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public J.;

Să constate că încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public J. reprezintă un înscris falsificat. Prin Sentința civilă nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț, secția comercială și de contencios administrativ au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesual pasive, lipsei calității procesual active, a lipsei de interes. A fost admisă excepția de inadmisibilitate și autoritate de lucru judecat, fiind respinse capetele de cerere nr. 1 și 2 privind constatarea existenței/încetării contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996 ca inadmisibile, iar capetele de cerere nr. 7 și 8 privind art. 9 din contractul de credit și constatare inexistență drept ipotecă, ca existând autoritate de lucru judecat. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., au fost respinse ca nefondate capetele de cerere nr. 3, 4, 5 și 6 privind constatarea stingerii ipotecii și inopozabilitate act, constatare fals și anulare act. S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere nr. 9 și 10 investirea și executarea contractelor de garanție imobiliară. A fost respinsă ca nefondată cererea nr. 11 privind constatarea nulitate absolută act. A fost admisă cererea nr. 12, respectiv s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanță nr. 1384/2003 rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 de BNP J., nr. 1863/2003 și 1864/2003 rectificat prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J. A fost respinsă cererea nr. 13 pentru constatare fals ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 47 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanții F. și E. împotriva Sentinței nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificat prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J., ca nefondate. Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul A., au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelanților F. și E. suma de 7.462,03 lei cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei către F. Recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 47 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Bacău a fost admis prin Decizia civilă nr. 1271 din 8 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; a fost casată decizia, iar cauza trimisă pentru rejudecare, reținându-se în esență că instanța de apel nu a cercetat fondul apelului și nu s-a pronunțat asupra criticilor aduse sentinței tribunalului. În rejudecare, apelurile au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/103/2009*. Prin Decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâții F. și E. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că s-au respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a BNP J., ca nefondate. Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul A., au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelantului F. suma de 5.093 lei cheltuieli de judecată, iar apelantului E. suma de 2.370 lei cheltuieli de judecată. Împotriva Deciziei civile nr. 111/2012 a Curții de Apel Bacău, dar și împotriva încheierii de ședință din 23 octombrie 2012, reclamantul A. a declarat recurs. Prin Decizia civilă nr. 679 din 25 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins recursul împotriva încheierii de ședință din 23 octombrie 2012 și a fost admis recursul reclamantului formulat împotriva Deciziei civile nr. 111/2012 a Curții de Apel Bacău, aceasta fiind casată și cauza trimisă pentru rejudecare, reținându-se în esență că instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor în drept pe care le conține prima decizie de casare, respectiv că nu s-a făcut analiza și constatarea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., că deși s-a statuat prin decizia de casare cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, în rejudecare decizia din apel statuează contrariul, că instanța de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile apelantului reclamant, respectiv la cele pe care le evocă. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, sub nr. x/103/2009**. Prin Decizia nr. 162 din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantului A. declarat împotriva Sentinței civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. x/103/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. - prin lichidatori judiciari C. SPRL București și SC D. SPRL București, și, în consecință, s-a dispus anularea în parte a sentinței apelate, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererilor nr. 7 și 8 din acțiune și s-a respins, ca nefondată, excepția autorității de lucru judecat privind aceste cereri, iar, judecându-le în fond, au fost respinse ca nefondate cererile nr. 7 și 8 din acțiune. Totodată, au fost admise apelurile declarate de pârâții F. și E. declarate împotriva Sentinței civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. x/103/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. - prin lichidator judiciar C. București, B. - prin lichidator SC D. SPRL București, G. și BNP I. și, în consecință, a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii nr. 12 din acțiune, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea nr. 12 privind constatarea nulității și inopozabilității contractelor 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., 1863/2003 și 1864/2003 rectificate prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelanților F. și E. suma de 7.462,03 lei cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei către F. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a arătat că este corectă hotărârea primei instanțe prin care s-au respins ca inadmisibile capetele 1 și 2 din acțiunea reclamantului, cu motivarea că prin primul capăt de cerere acesta a solicitat constatarea existenței în trecut a unui drept de creanță al pârâtei, adică nu a unui drept actual conform art. 109 C. proc. civ., iar prin capătul nr. 2 din cerere se solicită constatarea inexistenței dreptului invocat prin cererea nr. 1, dar pe care pârâta nu l-a afirmat niciodată. În realitate, prin formularea celor două capete de cerere, reclamantul solicită interpretarea contractelor de garanție imobiliară, conform cererii nr. 3 și respectiv nulitatea acestora prin capetele de cerere nr. 4 și 5 astfel că primele două capete de cerere sunt inadmisibile raportat la dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Părțile contractante au posibilitatea de a solicita instanței interpretarea clauzelor neclare în cadrul unei acțiuni în realizare, formulată de altfel de reclamant prin capetele de cerere nr. 3, 4 și 5 din acțiune. În privința capătului nr. 3 de cerere, instanța de apel arată că acesta a fost în mod corect respins de tribunal constatându-se inexistența - în sens de negotium, dar și ca instrumentum - a actului juridic, stingerea contractului de ipotecă neputând fi dedusă doar din mențiunile inexacte privind data contractului de credit. Criticile referitoare la modul de soluționare a capetelor nr. 4 și 5 din cerere au fost înlăturate cu motivarea că nu se poate reține existența unei cauze false sau a unei erori la încheierea contractului de ipotecă, fiind irelevantă susținerea reclamantului referitoare la faptul că s-a obligat să garanteze restituirea unui împrumut de 2.500.000.000 lei (Rol), dar creditul acordat a fost de 1.665.000.000 lei (Rol), pentru că acesta putea să refuze semnarea contractului pentru o valoare mai mică. Principiul specializării ipotecii prevăzut de art. 1774 și art. 1776 C. civ. a fost respectat pentru că imobilul afectat garanției și valoarea creanței garantate rezultă din contractul de ipotecă, iar diferența dintre valoarea creanței garantate și creditul acordat privește executarea contractului și nu încheierea lui. De asemenea s-a reținut că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 36/1995 au fost respectate, fiind respinse și criticile privind nulitatea contractului de ipotecă derivate din lipsa formei autentice, a necompetenței teritoriale a notarului public și respectiv a reprezentării nelegale a creditorului la încheierea contractului. Dispozițiile art. 1780 C. civ. au fost aplicate corect, având în vedere că prin contractul de ipotecă, părțile au solicitat înscrierea ipotecii, notarului în a cărui rază teritorială erau situate bunurile, astfel că reclamantul nu justifică niciun interes pentru a solicita anularea inscripțiilor, motiv pentru care instanța de apel a respins ca nefondate și criticile referitoare la modul de soluționare al capătului nr. 6 de cerere. În privința capetelor nr. 7 și 8 de cerere, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ., motivele de nulitate în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Neamț fiind distincte de cele invocate în prezenta cauză astfel încât nu se poate reține autoritatea de lucru judecat. Pe fondul acestor cereri, instanța de apel a arătat că reclamantul a susținut, dar nu a dovedit că ar fi fost falsificate prin contrafacere primele 2 file ale contractului de credit din 9 octombrie 1996 și nu a prezentat un alt exemplar al contractului care să aibă alt conținut, înlăturând în consecință și aceste critici. Motivele de apel privind modul de soluționare a capătului nr. 11 de cerere, au fost respinse de instanță cu motivarea că lipsa formei autentice a contractului de cesiune de creanță nu constituie un motiv de nulitate al acestuia deoarece, în speță nu s-a transferat o ipotecă împreună cu o creanță ci o creanță împreună cu accesoriile sale. Eludarea dispozițiilor Legii nr. 64/1996 referitoare la regimul juridic al băncilor în faliment nu a fost reținută, în absența indicării de către reclamant a normei legale pretins încălcate prin încheierea contractului de cesiune având în vedere că banca falită a fost reprezentată de cei doi lichidatori desemnați. Lipsa formei autentice a contractului de cesiune nr. 748/2003 și a notificării reclamantului nu afectează valabilitatea contractului deoarece reclamantul a acceptat cesiunea, fiindu-i prin urmare opozabilă, motiv pentru care nu s-au încălcat dispozițiile art. 1193 alin. (1) și art. 1393 alin. (2) C. civ. Instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile formulate de pârâți cu privire la capătul de cerere nr. 12, cu motivarea că în mod greșit a apreciat tribunalul că prin succesiunea cesiunilor de creanță, creditorul inițial a avut intenția de a evita suspendarea executării silite ce opera în baza Sentinței civile nr. 10161/2003 a Judecătoriei Iași, ceea ce evidenția și caracterul fraudulos al acestor convenții, pentru că nicio dispoziție legală din materia executării silite nu interzice transmiterea obligațiilor pentru a căror stingere a început executarea silită. Reclamantul avea posibilitatea oricând să oprească executarea silită, prin plata creanței, iar până la îndeplinirea formalităților cerute de lege pentru opozabilitatea cesiunii, debitorul cedat putea să o ignore, cu consecința că până în momentul notificării sau acceptării, acesta putea plăti în mod valabil cedentului, conform art. 1395 C. civ., iar în cazul în care cesionarul sau cedentul ar fi refuzat plata, reclamantul avea la îndemână procedura specială a ofertei de plată și a consemnațiunii reglementată de art. 586 - 590 C. proc. civ. și art. 1114 - 1121 C. civ. În privința ultimului capăt de cerere, instanța de apel a arătat că tribunalul a reținut corect că, în realitate, reclamantul invocă existența unor erori materiale și nu precizează în concret vătămarea suferită prin încheierile de rectificare reclamate ca fiind false. Recursul declarat de reclamantul A. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 2507 din 9 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința casării în parte a deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind menținută soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat. Instanța de recurs a arătat că reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și menținerea dispoziției privind respingerea excepției autorității de lucru judecat invocate cu privire la capetele de cerere nr. 7 și 8. În esență, se reține prin decizia de casare nelegalitatea hotărârii instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. deoarece în rejudecare, instanța de apel a argumentat insuficient decizia pronunțată, fiind prin urmare imposibilă exercitarea controlului judiciar. Prin decizia recurată s-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deși în cauză Înalta Curte a mai pronunțat alte două decizii de casare prin care instanța de recurs a dat dezlegării în drept care erau obligatorii pentru instanță în rejudecare. În concret, arată instanța de recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să reia judecata apelurilor și să răspundă aplicat criticilor aduse sentinței, pornind de la dezlegările în drept pe care le conține prima decizie de casare, respectiv de la stabilirea caracterului în constatare al tuturor capetelor de cerere. Cu toate acestea, în rejudecare instanța de apel a reluat considerentele tribunalului arătate cu prilejul judecării în fond a pricinii, în primul ciclu procesual, hotărâre care a fost pronunțată cu încălcarea legii, sancționată prin ceea de a doua decizie de casare. În consecință, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de reclamant cu privire la respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere nr. 1 și 2, precizând că raportat la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., soluția tribunalului este corectă. Totodată s-a reținut că prin formularea capetelor de cerere nr. 3, 4 și 5 din acțiune, reclamantul a valorificat acțiunea în realizare. Prin aceste argumente instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., constatare valabilă și în privința examinării motivelor de recurs cu privire la modul de soluționare al capătului nr. 6 de cerere, în legătură cu care nu rezultă dacă instanța a avut în vedere admiterea unei excepții procesuale sau o analiză a fondului pretenției. În consecință, având în vedere că instanța de apel nu a făcut un examen complet al cauzei, recursul reclamantului a fost admis, cu consecința casării în parte a deciziei, fiind menținută soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat invocată în legătură cu capetele de cerere nr. 7 și 8 ale acțiunii, excepție cu privire la care nu s-a formulat critici cu recurs. În rejudecare după casare, prin Decizia nr. 56 din 3 februarie 2017 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 448 din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț, pe care a anulat-o în parte cu privire la soluția dată capetelor nr. 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, a respins excepția inadmisibilității acestor capete de cerere, care au fost respinse ca nefondate și s-a respins apelul formulat de reclamant cu privire la capătul nr. 6 de cerere ca fiind nefondat. Instanța de apel, după prezentarea istoricului cauzei și preluarea integrală a considerentelor deciziei de casare, arată că din analiza acestora și a dispozitivului în care se menționează soluția casării în parte a deciziei, rezultă că este învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant cu privire la modul de soluționare a capetelor de cerere nr. 1, 2 și 6 din acțiune. Prin urmare, având în vedere că prin decizia de casare s-a statuat irevocabil cu privire la caracterul de acțiune în constatare al capetelor nr. 1 și 2 din cerere, excepția inadmisibilității a fost respinsă. Anulând sentința în parte și rejudecând pe fond s-a apreciat, că din conținutul înscrisurilor supuse analizei și a clauzelor contractului de credit din 9 octombrie 1996 în care nu se face referire la încetarea efectelor altui contract, rezultă că reclamantul nu a probat existența unor drepturi sau obligații care s-au născut între părți prin încheierea unui contract de creditare la data de 24 septembrie 1996, motiv pentru care a respins capetele de cerere nr. 1 și 2. În privința capătului de cerere nr. 6, instanța de apel a arătat că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1781 C. civ. și nici a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 7/1996, înlăturând în consecință aceste critici. Totodată, instanța de apel apreciind că celelalte dispoziții ale Deciziei nr. 162 din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, au intrat în puterea lucrului judecat pentru că nu s-a dispus rejudecarea acestora, a reținut că inclusiv dispoziția referitoare la cheltuielile de judecată nu mai poate fi repusă în discuție cu ocazia rejudecării cauzei. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și menținerea soluției cu privire la respingerea excepției inadmisibilității capetelor 1 și 2 ale acțiunii. În subsidiar a solicitat modificarea deciziei recurate cu consecința respingerii apelurilor declarate de pârâții E. și F., admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii pe fond a acțiunii, respectiv a capetelor de cerere nr. 1 - 8, nr. 11 și 13, având în vedere că prima instanță a admis capătul nr. 12 de cerere, iar la capetele nr. 9 și 10 a renunțat. În dezvoltarea criticilor, recurentul arată, prin primul motiv de recurs că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a înțeles greșit limitele învestirii sale astfel cum au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 2507 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, apreciind eronat că în rejudecare trebuie analizate doar motivele de apel privind modul de soluționare a capetelor de cerere nr. 1, 2 și 6 din acțiunea reclamantului. Potrivit deciziei de casare, singurul aspect cu privire la care nu s-a formulat recurs a fost modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capetele de cerere nr. 7 și 8 ale acțiunii. Celelalte aspecte formau obiectul rejudecării, inclusiv apelul formulat de pârâți, deoarece, ca urmare a admiterii apelului acestora, prin Decizia nr. 162/2014 a Curții de Apel Bacău, sentința a fost modificată în sensul respingerii capătului nr. 12 din cerere. Procedând astfel, susține recurentul, instanța de apel a încălcat decizia de casare și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., restrângând nelegal limitele rejudecării, astfel că a pronunțat o hotărâre nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Deși la ultimul termen din rejudecarea apelului dezbaterile au vizat și celelalte aspecte de fond ale litigiului nu doar cele referitoare la capetele de cerere nr. 1, 2 și 6 din acțiune, acestea contrar dezlegărilor date de instanța de recurs nu au mai fost analizate prin decizia recurată. Încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. atrage nelegalitatea deciziei și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată recurentul prin al doilea motiv de recurs. În această privință, recurentul invocă faptul că în mod greșit instanța de apel a respins ca nefondate capetele de cerere nr. 1 și 2, cu motivarea că între părți nu s-a încheiat la data de 24 septembrie 1996 un contract de credit. Reluând argumentele pentru care apreciază că a existat acest contract, recurentul arată că în ipoteza avută în vedere prin hotărârea pronunțată, instanța de apel trebuia să explice cum a fost posibilă încheierea contractelor de ipotecă în condițiile în care contractul principal nu s-a încheiat, însă decizia nu cuprinde și argumentele în baza cărora s-a ajuns la această concluzie. Pe de altă parte, instanța de apel încalcă dispozițiile art. 969 și art. 1776 C. civ., potrivit cărora ipoteca convențională este valabilă doar pentru suma determinată prin act, ceea ce semnifică faptul că acestea nu puteau fi constituite pentru o sumă inexistentă la momentul încheierii contractului de ipotecă. Dispozițiile art. 1781 C. civ. au fost greșit aplicate, motiv pentru care și capătul de cerere nr. 6 a fost în mod eronat respins ca nefondat. Totodată, recurentul precizează că în absența analizei modului de soluționare a capetelor de cerere nr. 3, 4, 5, 7, 8, 11 și 13, cu care instanța de apel era învestită prin apelul pe care l-a formulat și a capătului de cerere nr. 12, învestită prin apelurile pârâților, nu este posibilă formularea unor motive de recurs. Prin întâmpinarea formulată pârâtul E. a invocat excepția nulității parțiale a recursului pentru al treilea motiv de recurs și respingerea ca nefondată a celorlalte critici. Examinând în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității motivului nr. 3 de recurs se va reține că aceasta este nefondată, deoarece astfel cum rezultă din recursul formulat de reclamant acesta a precizat că aprecierea greșită a limitelor învestirii instanței de apel a determinat insuficienta cercetare a fondului cauzei și prin consecință imposibilitatea formulării unor critici concrete cu privire la toate aspecte de fond ale litigiului, în condițiile în care acestea nu au format obiectul analizei instanței de apel. Pe de altă parte, trebuie precizat că omisiunea dezvoltării unui motiv de recurs nu poate avea drept consecință constatarea nulității acestuia ci imposibilitatea instanței de recurs de a-l verifica în absența unor critici concrete. În speță însă, astfel cum s-a precizat recurentul a arătat că față de modul de soluționare a cauzei nu este posibilă dezvoltarea unor argumente cu privire la capetele de cerere care nu au fost examinate prin decizia recurată. Analizând recursul formulat de reclamantul A. prin prisma criticilor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este fondat pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Astfel, prima critică referitoare la nelegalitatea deciziei derivată din aprecierea greșită a limitelor învestirii instanței de apel în rejudecare după casare este fondată deoarece prin decizia de casare anterioară Înalta Curte admițând recursul reclamantului A. a dispus casarea în parte a deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare și menținerea soluției privind respingerea excepției autorității de lucru judecat pentru capetele de cerere nr. 7 și 8 ale acțiunii. Prin urmare, rezultă explicit din dispozitivul deciziei de casare că singura dispoziție care a fost menținută era aceea referitoare la excepția menționată. Faptul că în considerentele deciziei de casare au fost analizate prioritar, neregularitățile procedurale constând în nerespectarea dezlegărilor date în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin deciziile de casare anterioare și respectiv cele referitoare la modul de soluționare a petitelor nr. 1, 2 și 6 ale acțiunii nu are semnificația, astfel cum greșit a considerat instanța de apel, că doar acestea formau obiectul rejudecării. Dimpotrivă, rezultă din considerentele deciziei din recurs, că instanța de apel în rejudecare după cea de a doua casare a pronunțat o hotărâre nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu consecința motivarea insuficientă și contradictorie nu face posibilă exercitarea controlului judiciar. În absența unei motivări care să respecte exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu a fost posibilă examinarea pe fond a criticilor formulate de recurent cu privire la modul de soluționare a celorlalte capete de cerere care au vizat aceste aspecte și care urmau să fie rejudecate în urma casării deciziei pronunțate de instanța de apel. În egală măsură, rejudecarea cauzei trebuia să vizeze și apelul pârâților deoarece, pe de o parte, ca urmare a admiterii acestuia s-a modificat sentința în sensul respingerii capătului de cerere nr. 12 din acțiunea formulată de reclamant. Pe de altă parte, această soluție a fost criticată de reclamant prin recursul soluționat prin ultima deciziei de casare, dar, astfel cum s-a precizat acest motiv de recurs nu a fost examinat de Înalta Curte, care a constatat că fondul cauzei nu a fost cercetat, motiv pentru care a admis recursul conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte observă că prin stabilirea greșită a limitelor învestirii, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., în sensul că fondul cauzei nu a fost efectiv cercetat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate pe fondul cauzei nu vor fi examinate. Prin urmare, soluția ce se impune este aceea a admiterii recursului formulat de reclamant, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare - având în vedere că prin Decizia nr. 2507 din 9 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost menținută doar soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat - cu consecința că vor fi examinate în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. criticile formulate de reclamant și respectiv pârâți cu privire la modul de soluționare a capetelor de cerere nr. 1 - 8, 11 - 13 din acțiune, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Contrar concluziilor instanței de apel care a apreciat că au intrat în puterea lucrului judecat și dispozițiile referitoare la cheltuielile de judecată, art. 311 C. proc. civ. prevede că hotărârea casată nu are nicio putere, astfel că în urma rejudecării apelurilor, instanța de apel în funcție de culpa procesuală se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată. În concluzie, recursul reclamantului este fondat și va fi admis potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru cercetarea efectivă a fondului și administrarea tuturor probelor necesare și utile justei soluționări a cauzei.