ÎCCJ, decizie (scj.ro #152712)

A. Contract de ipotecă încheiat anterior datei la care s-a născut creanța garantată. Condiții și efecte

B. Contract de ipotecă. Principiul specializării ipotecii. Efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatare

contract de ipotecă

caracter accesoriu

specializarea ipotecii

C. civ. din 1864, art. 1391, art. 1393, art. 1396, art. 1772

A

. Caracterul accesoriu al ipotecii presupune că ipoteca însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărei soartă o împărtășește integral. Caracterul accesoriu al ipotecii implică existența valabilă a creanței garantate, nefiind interzisă garantarea cu ipotecă  a unei obligații care ia naștere ulterior încheierii contractelor de ipotecă, câtă vreme este posibilă garantarea cu ipotecă a unei obligații viitoare sau chiar a uneia eventuale.

Împrejurarea că încheierea contractelor de garanție a avut loc la o dată anterioară datei la care s-a încheiat contractul de credit nu este de natură să aducă atingere principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, caracterul accesoriu al ipotecii nu este afectat de faptul că încheierea contractului a avut loc anterior datei la care s-a născut creanța garantată, pentru că, în acest caz, efectele ipotecii se produc numai de la data la care obligația garantată a luat naștere.

B.

Principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate, instituit prin art.1776 C. civ. din 1864, implică determinarea prin contractul de ipotecă a caracterului cert al valorii creanței garantate.

Caracterul cert al creanței garantate are în vedere modul de descriere a obligației garantate din contractul de ipotecă. Certitudinea creanței nu depinde în mod esențial de întinderea ei, care este un aspect ce ține mai mult de caracterul lichid al creanței, ci doar de existența ei.

Principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate nu presupune, în mod necesar, limitarea sumei garantate doar la debitul principal, ci se poate extinde, potrivit voinței părților, și asupra dobânzilor, penalităților sau altor accesorii ale debitului principal, esențială fiind doar indicarea în mod rezonabil a cuantumului creanței garantate, chiar și prin stabilirea unui mecanism de calcul care să conducă la determinarea creanței garantate.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2926 din 19 iunie 2018

Prin cererea înregistată sub nr. x/103/2009 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. SA, bancă în faliment - reprezentată prin lichidatorii SC C. SPRL București și SC D. - Agenția Neamț, E., F., G., solicitând instanței de judecată:

- Contractul de cesiune parțială autentificat sub nr. 1384 din 19 august 2003 de Notarul Public J.; Contractul de cesiune parțială autentificat sub nr. 1863 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public J.;

- Contractul de cesiune parțială autentificat sub nr. 1864 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public J.;

- Încheierea de rectificare nr. 8581 din 17 noiembrie 2003 emisă de Notarul Public J., prin care se rectifică contractul de cesiune parțială autentificat sub nr. 1384 din 19 august 2003 de același notar;

- Încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public J.;

Prin sentința civilă nr. 448/COM din 13 mai 2010, Tribunalul Neamț a respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active, lipsei de interes.

A admis excepția de inadmisibilitate și autoritate de lucru judecat, respingând capetele de cerere nr. 1 și 2 privind constatarea existenței/încetării contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996 ca inadmisibile, iar capetele de cerere nr. 7 și 8 privind art. 9 din contractul de credit și constatare inexistență drept ipotecă, ca existând autoritate de lucru judecat.

A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., a respins ca nefondate capetele de cerere nr. 3, 4, 5 și 6 privind constatare stingere ipotecă și inopozabilitate act, constatare fals și anulare act. A luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere nr. 9 și 10 privind învestirea și executarea contractelor de garanție imobiliară. A respins ca nefondat capătul de cerere nr. 11 privind constatare nulitate absolută act.

A admis capătul de cerere nr. 12, respectiv a constatat nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanță nr. 1384/2003 rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 de BNP J., nr. 1863/2003 și nr.1864/2003 rectificat prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J.

A respins capătul de cerere nr. 13 pentru constatare fals, ca nefondat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâții E. și F.

Reclamantul A. a criticat sentința civilă pronunțată de prima instanță, solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepțiilor autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii și admiterii capetelor de cerere nr. 1-8, 11 și 13 din acțiune.

În motivare a arătat că soluția adoptată de prima instanță, în ceea ce privește primele două capete de cerere, nu este corectă. Acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 a fost în  mod greșit apreciată ca fiind o acțiune în realizare deoarece are natura unei  acțiuni în constatare, respectiv constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit nr. 5210/1996; în consecință, excepția inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, reclamantul neavând la dispoziție o acțiune în realizare pentru înlăturarea efectelor acestui contract.

A mai arătat că, în mod greșit, a reținut prima instanță excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește soluționarea capetelor de cerere nr. 7, 8 și 9 din acțiune, obiectul acțiunilor invocate (respectiv cea formulată în dosar nr. x/2002 și cea formulată în dosar nr. x/103/2009) nu este identic, ceea ce face ca excepția autorității de lucru judecat să nu opereze în prezenta cauză; a arătat că își menține motivele expuse pe larg în memoriul depus la prima instanță pentru care, în opinia sa, nu sunt incidente în cauză efectele excepțiilor invocate de pârâți.

Cu privire la soluționarea capetelor de cerere 3, 4, 5, 6 în sensul respingerii ca nefondate, apelantul a arătat că nu este temeinică reținerea potrivit căreia prin semnarea contractului de credit nr. 5296/1996 au fost confirmate actele pretins anulabile, în cauză invocându-se o nulitate absolută, care nu poate fi acoperită prin confirmare; a mai arătat că motivarea primei instanțe raportat la dispozițiile art. 52 din Legea nr. 36/1995 este nelegală, deoarece lipsa formei autentice vizează atât faptul că Notarul Public I. nu a activat niciodată pe teritoriul municipiului Piatra Neamț, fiind încălcate astfel și prevederile art. 1171 și 1172 C. civ. A arătat apelantul că, în cauză, s-a invocat și constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară ca urmare a lipsei consimțământului părților, motivat de faptul că două dintre persoanele care au semnat contractele de garanție imobiliară sus menționate nu au fost prezente în fața notarului public la semnarea acestor contracte de garanție și nu au fost trecute nici în încheierile de autentificare a acestora; este vorba de lipsa persoanelor care aveau competența de a angaja legal răspunderea Băncii B. SA la acea dată, respectiv director ec. K. și contabil șef ec. L.; a mai arătat că sunt netemeinice și nelegale constatările primei instanțe, referitoare la existența cauzei contractelor de garanție imobiliară și la caracterul real, licit și moral al acesteia și la încheierea contractelor cu respectarea principiului specializării ipotecii; cauza juridică a încheierii contractelor de garanție imobiliară în litigiu nu a fost una reală, ci a fost una falsă, din moment ce apelantul a adus în garanție imobilele, proprietatea sa personală pentru un credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), iar creditul acordat ulterior a fost altul, în cuantum mult mai mic, respectiv de 1.665.000.000 lei (ROL), credit pentru care existau garanții îndestulătoare, la dispoziția băncii fiind bunurile societății H. din comuna Popești, județul Iași; s-a mai arătat că, în mod neîntemeiat, s-a reținut că nu s-a făcut dovada fraudei la lege în ceea ce privește contractul de cesiune parțială de creanță nr. 748/23.07.2003, deoarece prin acest contract s-au transmis și accesoriile acestuia, respectiv ipotecile menționate, și, deci, trebuia în mod obligatoriu încheiat în formă autentică, fiind eludate astfel dispozițiile art. 1772 C. civ. care prevăd obligativitatea formei autentice în ceea ce privește contractul de ipotecă; a mai arătat că această cesiune este nulă și ca urmare a eludării dispozițiilor legale referitoare la regimul juridic al băncilor intrate în lichidare potrivit Legii nr. 64/1996, pârâta B. SA putându-și exercita la acea dată drepturile legale numai prin lichidatorul SC M. SRL; de asemenea, mai consideră că cesiunea nu îi este opozabilă deoarece reclamantul nu a fost notificat niciodată ca persoană fizică, încălcându-se prevederile art. 1193 alin. 1 C. civ.

A mai arătat că în ceea ce privește capătul 13 de cerere, prima instanță a reținut în mod nelegal faptul că diferențele de text ale încheierii de rectificare nr. 9543/2003 se înscriu în sfera erorilor materiale, din moment ce prin această rectificare s-a realizat în fapt o schimbare a părților raportului juridic, deoarece debitorul inițial cedat SC H. SRL a devenit după rectificare „soții A. și N.”. În final a arătat că solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și că își menține toate susținerile din cuprinsul acțiunii inițiale și din memoriile depuse la dosar ulterior, fapt pentru care solicită instanței de apel să țină cont la soluționarea apelului de toate aspectele învederate de reclamant în fața instanței de apel.

Apelantul E. a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul soluționării greșite a excepției lipsei calității procesuale active a intimatului A. în promovarea acțiunii de anulare a contractelor de cesiune de creanță. Contractele pe care le-a încheiat cu G. nu au fost ilicite și nu au avut aptitudinea de a frauda legea. F. a fost un cumpărător de bună-credință și nu a existat vreo înțelegere de fraudare între el și cesionar.

Apelantul F. a arătat prin cererea de apel că instanța de fond nu a făcut nicio referire la probe și nu a arătat care sunt normele legale imperative încălcate. Suspendarea executării silite pornite pentru realizarea unei creanțe nu constituie o piedică legală la înstrăinarea creanței. A mai arătat că nu există niciun fundament legal pentru concluzia primei instanțe în sensul că a fost fraudată legea prin transmiterea oneroasă a creanței de la E. către el. Nu are calitate procesuală pasivă cu privire la cererile de constatare a nulității contractelor de cesiune de creanță dintre E. și G.

Prin decizia civilă nr. 47 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de apelanții F. și E. împotriva sentinței nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț.

A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificat prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J., ca nefondate.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul A., a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat pe apelantul A. să plătească apelanților F. și E. suma de 7.462,03 lei (ROL), cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei (ROL) către F.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii adoptate următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul A., a reținut, în esență, că acesta a solicitat reanalizarea capetelor de cerere 1-8, 11 și 13 din acțiune, admiterea de către instanța de fond a excepției autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii care au dus la respingerea capetelor de cerere 1-8 din acțiune.

Sub acest aspect, instanța de apel a validat considerentele primei instanțe referitoare la calificarea acțiunii în constatare nulitate ca fiind o acțiune în realizare, pe care reclamantul a și valorificat-o prin cererea dedusă judecății. De asemenea, în ceea ce privește solicitările reclamantului cuprinse la punctele 1-8 din acțiune, operează autoritatea de lucru judecat, cele două capete având același scop final urmărit. S-a motivat că nu se poate recunoaște unei părți un drept ce i-a fost negat printr-o hotărâre anterioară.

Neîntemeiat a fost apreciat motivul de apel prin care s-a susținut că notarul public nu avea competența materială de a încheia actele, reținându-se că nu s-au încălcat prevederile legale în materie. În privința contractelor de garanție imobiliară s-a apreciat că nu au fost încheiate prin fraudarea legii, prevederile Codului civil privind nulitatea absolută nu sunt aplicabile la prezenta cauză.

Art. 1391 și art. 1774 C. civ. care reglementează încheierea unei convenții ipotecare au fost respectate.

Referitor la pct. 11 din acțiune s-a motivat, prin raportare la actele aflate la dosar, că nu a rezultat o fraudare a procedurilor legale privind încheierea contractelor de cesiune de creanță pentru a se constata nulitatea absolută a acestora. Au fost respectate prevederile art. 1149, art. 1391 și art. 1396 C. civ.; legea nu interzice înstrăinarea unei creanțe, în situația suspendării executării într-o cauză ce are ca obiect contestație la executare.

Instanța de fond trebuia să aibă în vedere că s-a suspendat executarea silită de către creditor și nu vânzarea de către acesta a creanței în totalitate sau parțial. Pentru aceste considerente s-a apreciat că este întemeiată cererea apelanților F. și E. de schimbare a sentinței civile sub aspectul constatării nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță și a actelor ulterioare.

Prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 47 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Bacău; a casat decizia, a trimis cauza pentru rejudecare, reținându-se, în esență, că instanța de apel nu a cercetat fondul apelului și nu s-a pronunțat asupra criticilor aduse sentinței tribunalului.

A mai statuat instanța supremă că toate capetele de cerere au caracterul unor acțiuni în constatare, fie că este vorba de acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 8, fie că este vorba de acțiuni în constatarea nulității absolute sau a inopozabilității unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr.5. 6, 11 și 12.

Cu privire la apelurile declarate de F. și E. s-a constatat că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt și temeiurile de drept care au fundamentat soluția adoptată.

În rejudecare, apelurile au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/103/2009*.

Prin decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de pârâții F. și E., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a BNP J., ca nefondate.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul A., a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, obligând pe apelantul A. să plătească apelantului F. suma de 5.093 lei (ROL) cheltuieli de judecată, iar apelantului E. suma de 2.370 lei (ROL) cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 111/2012 a Curții de Apel Bacău, dar și împotriva încheierii de ședință din 23 octombrie 2012, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 679 din 25 februarie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul împotriva încheierii de ședință din 23 octombrie 2012 și a admis recursul reclamantului formulat împotriva deciziei civile nr. 111/2012 a Curții de Apel Bacău, aceasta fiind casată și cauza trimisă pentru rejudecare. S-a reținut, în esență, că dezlegările în drept pe care le conține decizia de casare nu au fost respectate de instanța de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, sub nr. de dosar x/103/2009**.

Prin decizia nr. 162 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantului A. declarat împotriva sentinței civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. x/103/2009 și a dispus anularea în parte a sentinței apelate în ceea ce privește soluția pronunțată asupra capetelor de cerere nr. 7 și 8 din acțiune. A respins, ca nefondată, excepția autorității de lucru judecat privind aceste cereri. A respins ca nefondate capetele de cerere nr. 7 și 8 din acțiune.

Totodată, a admis apelurile declarate de pârâții F. și E. împotriva aceleiași sentințe civile și, în consecință, a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate în ceea ce privește soluția pronunțată asupra capătului de cerere nr. 12 din acțiune, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea nr.12 privind constatarea nulității și inopozabilității contractelor 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., 1863/2003 și 1864/2003 rectificate prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat apelantul A. să plătească apelanților F. și E. suma de 7.462,03 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei (ROL) către F.

Prin decizia nr. 2507 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A., cu consecința casării în parte a deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind menținută soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat.

În ceea ce privește dispoziția din decizia atacată cu recurs menținută, instanța supremă a constatat că prin cererea de recurs nu s-au adus critici modului de soluționare a excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capetele 7 și 8 ale acțiunii. Așa fiind, modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat este definitiv.

Soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a fost motivată pe aspecte legate de încălcarea dezlegărilor în drept, cuprinse în decizia de casare, obligatorii pentru instanța de rejudecare, reținându-se incidența dispozițiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. și insuficienta motivare a deciziei adoptate de instanța de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, sub nr. de dosar x/103/2009***.

Prin decizia nr. 56 din 3 februarie 2017, Curtea de Apel Suceava a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 448 din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț, pe care a anulat-o în parte cu privire la soluția dată capetelor nr. 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, a respins excepția inadmisibilității acestor capete de cerere, iar pe fond au fost respinse ca nefondate și a respins apelul formulat de reclamant cu privire la capătul nr. 6 de cerere, ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 1135 din 20 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia nr. 56/03.02.2017 a Curții de Apel Suceava și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a motivat că instanța de apel a stabilit în mod greșit limitele învestirii, analizând doar modul de soluționare a petitelor 1, 2 și 6 ale acțiunii și, mai mult, rejudecarea cauzei trebuia să vizeze și apelul pârâților, așa încât a pronunțat o hotărâre nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Instanța supremă a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să examineze criticile formulate de reclamant și de pârâți cu privire la modul de soluționare a capetelor de cerere nr. 1-8 și 11-13 din acțiune, având în vedere că prin decizia nr. 2507/09.12.2015 instanța de recurs a menținut doar soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat.

În rejudecare, prin decizia nr. 432 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Suceava a respins apelurile declarate de pârâții F. și E.

A admis apelul reclamantului A. cu consecința schimbării în parte a sentinței civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, în sensul că:

A respins ca nefondate capetele de cerere 1, 2 și 7 din acțiune.

A admis capetele de cerere 5, 6, 8 și 11 din acțiune.

A păstrat soluția de respingere a excepțiilor prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes.

A păstrat dispoziția de admitere în parte a acțiunii.

A păstrat dispoziția de respingere a acțiunii cu privire la capetele de cerere 3, 4, 13 din acțiune.

A păstrat dispoziția de admitere a capătului de cerere nr. 12 din acțiune.

A obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 437,30 lei (ROL) cheltuieli de judecată.

În adoptarea deciziei de mai sus, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin cererile 1 și 2 din cuprinsul acțiunii deduse judecății, reclamantul A. a solicitat să se constate existența, în perioada 24.09.1996 - 08.10.1996, a unui contract de credit nr. 5210 din 24.09.1996, negociat între B., în calitate de creditor și SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit de 2.500.000.000 lei (ROL) și, totodată, să se constate încetarea la data de 09.10.1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit nr. 5210 din 24.09.1996, ca urmare a încheierii și semnării de către ambele părți a noului contract de credit nr. 5210 din 09.10.1996, ce viza acordarea unui credit în cuantum de 1.665.000.000 lei (ROL).

Ținând seama că prin deciziile de casare anterioare Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că toate capetele de cerere au natura unor cereri în constatare, instanța de apel a procedat la examinarea fondului pretențiilor reclamantului.

În contextul dat, instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate capetele de cerere 1 și 2, întrucât, în lipsa unui înscris care să confirme încheierea, la data de 24.09.1996, a unei convenții între reprezentantul SC H. SRL, în persoana reclamantului și pârâta B. SA, pentru suma de 2.500.000.000 lei (ROL), cu consecința asumării de către părți a drepturilor și obligațiilor specifice contractului de credit, nu se poate reține existența pretinsului contract de credit nr. 5210/24.09.1996, cu atât mai mult cu cât însuși reclamantul a recunoscut că între părți au avut loc discuții cu privire la cuantumul împrumutului și valoarea bunurilor aduse în garanție, acest contract fiind „nesemnat de părți și neonorat de pârâtă”, deci inexistent în plan juridic.

De asemenea, s-a făcut precizarea că, inițial, reclamantul în calitate de reprezentant al SC H. SRL (beneficiara creditului) a solicitat acordarea unui credit pentru investiții în sumă de 3.000.000.000 lei (ROL), dovadă fiind cererea înregistrată la B. SA - Sucursala Iași sub nr. 4779/11.07.1996, în raport de care serviciul de urmărire și recuperare a creditelor a propus serviciului credite interne acordarea unui credit în sumă de 2.693.357.533 lei (ROL), în considerarea garanției în valoare de 5.386.715.066 lei (ROL). La data de 09.10.1996 reclamantul a obținut un împrumut în valoare de 1.665.000.000 lei (ROL), acordat prin contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 încheiat cu „B.” SA - Sucursala Județeană Neamț.

În condițiile în care susținerile și probele reclamantului au conturat cel mult existența unui proiect de contract care, însă, nu a fost validat de părți și nu a produs efecte juridice, instanța de apel a stabilit că, la data de 24.09.1996, între reclamant și banca-pârâtă nu s-a încheiat nici un contract de credit, așa încât, în lipsa raportului juridic generator de drepturi și obligații, nu s-au produs efectele a căror încetare o solicită reclamantul prin capătul nr. 2 de cerere.

În ceea ce privește critica vizând respingerea capătului de cerere nr. 3, prin care reclamantul a solicitat instanței să constate stingerea de drept, la data de 09.10.1996, a drepturilor reale de ipotecă, accesorii creditului neacordat în cuantum de 2.500.000.000 lei (ROL), constituite în favoarea băncii prin contractele de garanție imobiliară autentificate sub nr. 3502, 3503 și 3504 din data de 26.09.1996 și respectiv 3654 din 08.10.1996, ca urmare a stingerii obligației principale a băncii, de acordare a creditului convenit inițial prin contractul nr. 5210/24.09.1996, Curtea a constatat că soluția primei instanțe este corectă.

S-a motivat că, deși reclamantul a pretins că inițial a încheiat cu banca-pârâtă contractul de credit nr. 5210 din 24.09.1996 pentru suma de 2.500.000.000 lei (ROL), a recunoscut, totodată, că acest împrumut nu a fost acordat. Or, atât timp cât manifestarea de voință a părților nu s-a materializat într-un „document contractual din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile” tranzacției, în sensul art. 21 din Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991, nu poate fi constatată stingerea de drept a drepturilor reale de ipotecă menționate în contractele de garanție imobiliară.

Pe de altă parte, nu a fost reținută susținerea reclamantului potrivit căreia încheierea la data de 09.10.1996 a contractului de credit pentru suma de 1.665.000.000 lei (ROL) reprezintă de fapt stingerea obligației principale a băncii de acordare a creditului de 2.500.000.000 lei (ROL), convenit la data de 24.09.1996, întrucât, așa cum s-a arătat în analiza precedentă, proiectul de contract sau etapa de negociere a contractului nu a determinat nașterea drepturilor și obligațiilor în sarcina părților litigante. În lipsa actului juridic din 24.09.1996, pretins de reclamant nu se poate discuta despre încetarea efectelor acestui act inexistent sau a vreunei obligații a băncii-pârâte.

Referitor la capătul de cerere nr. 4, prin care reclamantul a solicitat să se constate că atât contractele de garanție imobiliară, cât și încheierile de autentificare emise de notarul public I. din Piatra Neamț sunt înscrisuri falsificate pentru cauză falsă, lipsa formei autentice și lipsa consimțământului, Curtea a constatat că soluția de respingere dispusă prin sentința apelată este legală.

Reclamantul a invocat faptul că a fost în eroare la încheierea contractelor de garanție cu privire la cauza imediată, acesta obligându-se să garanteze restituirea unui împrumut de 2.500.000.000 lei (ROL), care nu a fost acordat, însă acest motiv nu a fost găsit întemeiat, întrucât, pe de o parte, la acel moment cauza juridică a existat, reclamantul urmărind obținerea unui împrumut în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), iar, pe de altă parte, în calitate de profesionist acesta a avut reprezentarea faptelor sale, cu atât mai mult cu cât anterior contractase și alte credite bancare pe care le-a garantat cu bunuri mobile și imobile, inclusiv cu imobilele situate în comuna Popești, județul Iași.

În ceea ce privește indicarea eronată a sediului notarului în municipiul Piatra Neamț, s-a reținut că aceasta nu constituie un fals, întrucât lipsește elementul subiectiv, respectiv intenția, mențiunea nereală referitoare la sediu fiind cauzată de formularele folosite de banca creditoare ce avea sediul în municipiul Piatra Neamț, această eroare fiind îndreptată prin încheierea nr. 490/05.10.2010. Probatoriul administrat a relevat faptul că notarul public I., care a autentificat contractele de ipotecă, avea în drept și în fapt sediul în municipiul Iași, așa cum arată ștampila aplicată pe încheierea de autentificare, fiind competent să încheie respectivele contracte.

S-a motivat că, în mod corect, a reținut prima instanță că obiecțiunea reclamantului cu privire la competența teritorială a notarului nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor menționate, deoarece, potrivit art. 52 din Legea nr. 36/1995, se sancționează cu nulitatea doar încălcarea cerințelor prevăzute la art. 49 lit. c) - data îndeplinirii actului material; lit. f) - numele și domiciliul părților; lit. j) - semnătura notarului și lit. k) - sigiliul biroului notarului public.

Referitor la motivul de nulitate privind lipsa consimțământului creditoarei prin reprezentanții săi la autentificarea contractelor de garanție, s-a reținut că numai lipsa consimțământului debitorului ipotecar în formă autentică atrage sancțiunea nulității absolute a contractului de ipotecă - contract unilateral - creditorul având posibilitatea de a-și manifesta consimțământul în orice formă. În cazul în care contractele de ipotecă s-ar fi încheiat în lipsa tuturor reprezentanților băncii-creditoare sancțiunea ar fi fost nulitatea relativă, ce nu poate fi invocată de reclamant și poate fi confirmată ulterior, dovadă fiind adresele semnate de directorul băncii și contabilul șef prin care s-a solicitat Judecătoriei Iași înscrierea ipotecilor.

Cu privire la capătul nr.7 de cerere, prin care reclamantul a solicitat să se constate falsificarea de către pârâta B. SA a art. 9 din contractul de credit nr. 5210/09.10.1996, prima instanță a reținut excepția autorității de lucru judecat în raport de acțiunea înregistrată sub nr. x/2002 la Tribunalul Neamț, respinsă irevocabil. Prin decizia nr. 162/11.12.2014 a Curții de Apel Bacău această excepție a fost respinsă, soluția necriticată fiind menținută de instanța supremă prin decizia de casare nr. 2507/09.12.2015.

În privința capătului de cerere de la pct. 8 din acțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția de respingere a excepției puterii de lucru judecat, astfel că instanța de apel a procedat la analiza fondului cauzei sub aspectul capetelor de cerere nr. 7 și 8.

În motivarea soluției adoptate la pct. 7 din cerere, instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat, că reclamantul nu a dovedit acțiunea de contrafacere prin prezentarea unui alt exemplar al contractului cu alte clauze contractuale. Prin semnarea contractului în calitate de reprezentant al societății beneficiare a creditului și-a asumat obligațiile care decurg din contract, iar împrejurarea că înscrisul nu a fost semnat pe fiecare pagină nu este de natură să atragă nulitatea actului, în lipsa unei dispoziții legale imperative.

Curtea de apel a constatat că sunt întemeiate capetele de cerere nr. 5, 6 și 8 din acțiunea introductivă și a admis apelul reclamantului pentru următoarele considerente:

Prin contractele de garanție imobiliară autentificate la BNP I. sub nr. 3502/26.09.1996, 3503/26.09.1996, 3504/26.09.1996, reclamantul A. împreună cu soția sa, N., în calitate de debitori-garanți, au consimțit să constituie în favoarea băncii, B. SA - Sucursala Neamț, ipotecă asupra mai multor bunuri imobile, în vederea garantării unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), care nu a fost acordat. Ulterior, prin contractul de credit nr. 5210/09.10.1996, SC H. SRL, al cărei reprezentant este reclamantul, a primit un împrumut în valoare de 1.665.000.000 lei (ROL), fără a mai fi încheiate alte contracte de garanție.

Prin capătul de cerere nr. 5 al acțiunii, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară, motivat de faptul că a fost încălcat principiul specializării și a cerut totodată anularea încheierilor de autentificare menționate anterior.

Potrivit dispozițiilor art. 1776 alin. 1 C. civ. din 1865, „

ipoteca convențională nu poate fi valabilă decât atunci când suma pentru care ipoteca este constituită va fi determinată prin act

”.

Această dispoziție legală, de strictă interpretare și aplicare, prevede, sub sancțiunea nulității, obligația de specializare în actul de constituire a ipotecii, sub dublul aspect al specializării, imobilul ipotecat și suma garantată. A motivat instanța de apel că, în condițiile în care în contractele de garanție imobiliară nr. 3502, 3503 și 3504 din 26.09.1996 și respectiv nr. 3654/08.10.1996 s-a precizat suma 2.500.000.000 lei (ROL), care nu a fost acordată și nu a constituit obiect al vreunui contract de credit, apare evident că aceste acte juridice sunt lovite de nulitate absolută, așa încât soluția de respingere a acestei cereri pe considerentul că, prin încheierea ulterioară a contractului de credit 5210/09.10.1996, reclamantul a confirmat tacit aceste contracte de garanție este nelegală.

De asemenea, instanța de apel a considerat a fi întemeiată și cererea de constatare a inopozabilității față de terți a inscripțiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Iași sub nr. 5031, 5032 și 5033 din 26.09.1996 și nr. 5280 din 08.10.1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanție reală ipotecară autentificate sub numerele 3502 din 26.09.1996, 3503 din 26.09.1996, 3504 din 26.09.1996 și 3654 din 08.10.1996.

S-a enunțat conținutul art. 1781 C. civ. din 1864 și s-a motivat că pentru înscrierea ipotecii convenționale legiuitorul impune prezența ambelor părți (în persoană sau prin mandatari) în fața notarului, cu actul de constituire a ipotecii, notându-se că această formalitate nu a fost îndeplinită, consecința fiind admiterea cererii privind inopozabilitatea inscripțiilor ipotecare.

În ceea ce privește admiterea cererii referitoare la constatarea inexistenței vreunui drept real de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 și a neîncheierii unor contracte de garanție ulterioare sau concomitente încheierii acestui contract de credit (capătul nr. 8 de cerere), Curtea a motivat următoarele:

Contractele de garanție imobiliară nr. 3502, 3503, 3504 din 26.09.1996 și respectiv nr. 3654/08.10.1996 au fost încheiate în vederea garantării unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), pe care banca-pârâtă nu l-a acordat niciodată, nefiind încheiat un contract de împrumut pentru această sumă.

S-a reținut că, în condițiile în care la momentul încheierii contractului de credit nr. 5210 din 09.10.1996 nu s-au întocmit alte contracte de garanție, banca nu se putea prevala de garanțiile constituite anterior, neavând îndreptățirea de a proceda la executarea acestora, fapt ce aduce atingere principiului

accesorium sequitur principale

, cu atât mai mult cu cât aceste contracte de garanție imobiliară erau lovite de nulitate absolută, dată fiind încălcarea principiului specializării, consacrat în mod imperativ de legiuitor.

Împrejurarea că pentru contractul de credit nr. 5210/09.10.1996, încheiat pentru suma de 1.665.000.000 lei (ROL), nu au fost constituite garanții rezultă din conținutul acestui act juridic, conform căruia la rubrica „garanți” nu apare nicio mențiune, contractul fiind întocmit doar în două exemplare, exclusiv pentru părțile contractante și, mai mult, în contract nu apare nicio precizare cu privire la existența vreunei garanții circumscrisă împrumutului acordat, considerent pentru care soluția de respingere a acestei cereri a fost schimbată.

De asemenea, Curtea de apel a constatat că sunt întemeiate capetele de cerere 11 și 12 din acțiune, prin care reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută și inopozabilitatea față de terți a contractului de cesiune de creanță parțială nr. 7481/23.07.2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanță, respectiv contractele de garanție imobiliară autentificate sub nr. 3503 și 3504/26.09.1996 și să se constate nulitatea absolută și inopozabilitatea față de terți a actelor subsecvente de înstrăinare a acestei creanțe.

S-a arătat că prin contractul de cesiune de creanță parțială nr. 748/23.07.2003, banca prin lichidatori a cesionat pârâtului E. un procent de 16,82% din creanța de 1.665.000.000 lei (ROL) deținută față de debitorul cedat SC H. SRL și garanții A. și N., prețul cesiunii fiind de 22.500 dolari SUA, respectiv 740.000.000 lei (ROL).

S-au redat prevederile art. 1772 C. civ. din 1864, potrivit cărora „

ipoteca convențională nu va putea fi constituită decât prin act autentic

” și ale art. 1393 alin. 1 C. civ. din 1864 „

cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea

”.

Instanța de apel  a constatat că nu a fost îndeplinită cerința impusă

ad validitatem

de legiuitor, în considerarea faptului că prin acest act juridic s-a transmis parte din creanța și accesoriile acesteia, iar această cesiune nu a fost notificată debitorilor cedați.

Curtea a mai reținut că intenția garanților de a plăti prețul cesiunii, considerată de prima instanță ca fiind o acceptare a cesiunii, nu poate complini neîndeplinirea formalității stipulată imperativ de legiuitor pentru asigurarea opozabilității, respectiv notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului/debitorilor cedați, așa încât încălcarea evidentă a acestor dispoziții legale determină admiterea cererii reclamantului.

Cu privire la contractele de cesiune de creanță încheiate ulterior de către pârâți s-a constatat caracterul fraudulos al acestora, rezultat din nesocotirea prevederilor legale incidente executării silite.

S-a arătat că la data de 19.08.2003, prin contractul de cesiune nr. 1384, cesionarul E. a cesionat pârâtului G. 1% din creanță apoi, la data de 02.09.2003, a solicitat învestirea cu formulă executorie a contractului de cesiune nr. 748/23.07.2003 încheiat cu SC B. SA, în condițiile în care reclamantul inițiase contestația la executare și obținuse suspendarea provizorie a executării silite până la soluționarea fondului cauzei, prin sentința civilă nr. 10161/13.10.2003 pronunțată de Judecătoria Iași.

La data de 24.10.2003, prin contractul 1863, pârâtul G. a recesionat cesionarului E. 1% din creanța primită la data de 19.08.2003, prin contractul 1384 (respectiv 1% din 1% din creanța ce a făcut obiectul contractului inițial nr. 748/23.07.2003), iar în aceeași zi, 24.10.2003, pârâtul E. cesionează, prin contractul 1864, pârâtului F. 100% din creanța în valoare de 1.665.000.000 lei (deși deținea doar 99,01%), prețul cesiunii stabilit de părți fiind de 1.550.000.000 lei ROL.

S-a făcut mențiunea că toate aceste cesiuni de creanță nu au fost notificate nici debitorului cedat SC H. SRL și nici garanților A. și N., ignorându-se astfel prevederile art. 1393 alin. 1 C. civ.

Dat fiind faptul că executarea silită a contractului de cesiune de creanță parțială nr. 748/23.07.2003, în valoare de 740.000.000 lei (ROL), inițiată de pârâtul E., era suspendată, și având în vedere operațiunile juridice succesive, în urma cărora creanța a fost transmisă pârâtului F., s-a deschis un nou dosar de executare silită a contractului 1864/24.10.2003 în valoare de 1.550.000.000 lei (ROL), fiind evidentă intenția creditorului inițial E. de a evita consecințele hotărârii de suspendare a executării silite și de a obține un profit mai mare prin încheierea, în mod fictiv, a acestor contracte.

Din această perspectivă, Curtea de apel a constatat că soluția de admitere a capătului de cerere nr. 12 este corectă și, pentru considerentele mai sus arătate, a respins apelul pârâților, ca nefondat.

Referitor la ultimul capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat să se constate că încheierea de rectificare nr. 9543/05.12.2003, emisă de BNP J. reprezintă un înscris falsificat, s-a reținut că în cererea de învestire cu formulă executorie a contractului de cesiune nr. 1864/2003, formulată de creditorul F., a fost menționat eronat numărul contractului ca fiind 1864. Această eroare strecurată în copia încheierii de rectificare nu poate constitui un fals material care presupune intenția autorului, cum în mod corect a reținut instanța de fond, soluția de respingere a acestei cereri fiind apreciată legală.

În considerarea celor expuse mai sus, Curtea de apel, în baza dispozițiilor art. 296 alin. 1 C. proc. civ., a respins apelurile pârâților, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii ca nefondate a capetelor de cerere 1, 2 și 7 din acțiune și a admiterii capetelor de cerere 5, 6 și 8 din acțiune, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei pronunțate.

Împotriva deciziei nr. 432/23 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava au declarat recurs recurenta-pârâtă B. SA - în faliment, prin lichidator O. IPURL și recurenții-pârâți F. și E.

Recursul recurentei-pârâte B. SA

Recurenta-pârâtă B. SA a solicitat prin cererea de recurs admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul A. și admiterii apelului declarat de F. și E.

A criticat decizia recurată ca fiind lipsită de temei legal ori ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cu privire la unele capete de cerere ca fiind  nemotivată, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că nu este corectă soluția instanței de apel de admitere a capătului de cerere nr. 5 și de constatare a nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară încheiate între B. și garanții A. și N.

Motivează că aceste contracte de garanție au fost

semnate de către garanți, în vederea acordării de către B. a unui credit către societatea H. SRL.

Se arată că, deși creditul inițial nu a mai fost acordat, totuși societatea H. SRL a obținut un credit de la B., conform Contractului de credit nr. 5210/09.10.1996, contract pe care intimatul A. l-a semnat, iar în cuprinsul acestuia erau menționate în mod expres contractele de garanție prin care respectivul credit era securizat, acestea fiind exact cele a căror nulitate a fost constatată în cauza de față.

În contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 sunt făcute trimiteri la garanțiile constituite, iar în condițiile semnării contractului de credit de către A., contractele de garanție au fost ratificate.

Recurenta-pârâtă a invocat sentința nr. 713/E/2002, pronunțată în dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamț (prin care s-a respins cererea reclamantului A. privind constatarea nulității contractului de credit nr. 5210/09.10.1996), în considerentele căreia s-a statuat că nu se poate reține faptul că reclamantul nu a avut reprezentarea contractelor de garanție pe care le-a semnat, fără a le contesta autenticitatea.

În cazul în care reclamantul A. nu ar fi înțeles să garanteze creditul în sensul menționat în contract nu ar mai fi semnat respectivul contract în această formă, altfel nu există rațiunea pentru care s-au inserat în contractul de credit mențiunile referitoare la garanții.

Valabilitatea contractelor de garanție trebuie analizată în contextul în care au fost încheiate acestea și contractele de credit, ținând seama de voința părților.

Instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 969 C.civ., potrivit cărora contractul reprezintă legea părților.

Recurenta-pârâtă susține că atât timp cât reclamantul a înțeles să garanteze Contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 prin contractele de garanție specificate în cuprinsul contractului, nu mai poate invoca ulterior faptul că acest contract de credit este lipsit de garanții.

În ceea ce privește constatarea inopozabilității înscrierilor ipotecare a motivat că, în mod greșit, instanța a admis acest capăt de cerere, deoarece regulile de înscriere, radiere a mențiunilor din Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni sunt reglementate strict de Legea nr. 7/1996. Aceeași lege specială reglementează și acțiunile pe care le pot promova persoanele interesate, iar reclamantul nu a apelat la astfel de acțiuni în realizare, prevăzute de lege, acțiunea în constatare fiind inadmisibilă. Din rațiuni asemănătoare a susținut că este inadmisibil și capătul ce cerere privind constatarea inexistenței vreunui drept de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210/09.10.1996. Mai mult, respectivul contract de credit a fost garantat conform contractelor menționate expres în conținutul acestuia.

În ceea ce privește nulitatea contractelor de cesiune de creanță și inopozabilitatea acestora față de terți, a precizat că cesiunea de creanță este o operațiune permisă de lege și uzitată pe piață.

Din considerentele deciziei pronunțate nu rezultă motivele pentru care instanța a constatat nulitatea parțială a contractului de cesiune de creanță parțială nr. 748/23.07.2003.

A menționat că pentru valabilitatea cesiunii nu este reglementată obligativitatea încheierii sale în formă autentică, această formă fiind prevăzută doar pentru încheierea contractelor de ipotecă, cerință respectată în cauză.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la inopozabilitate, consideră că acesta este inadmisibil pe cale principală, putând fi eventual invocat într-o posibilă contestație la executare.

A mai susținut că nu se poate constata inopozabilitatea generală, față de toate persoanele. A motivat că A. a recunoscut cesiunea de creanță pentru că, prin notificarea din data de 04.11.2003, a solicitat să se poată elibera de datorie prin plata către cesionarul E.

Recurenta solicită a se observa atitudinea reclamantului, care după ce a fost acordat creditul către societatea pe care o controla, a apelat la multiple acțiuni în instanță pentru a anula actele pe care le-a încheiat sau de a le lipsi de eficacitate, fără însă a înțelege să returneze creditul acordat.

Pentru motivele mai sus expuse a solicitat admiterea recursului în sensul celor precizate în partea introductivă a cererii de recur