ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2016

Decizia nr. 2202/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 27 martie 2013, sub nr. x/3/2013, Federația Națională a Sindicatelor din Electricitate, în numele contestatoarei A., a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 906 din 07 februarie 2013, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând salariile indexate, majorate și actualizate, calculate de la data concedierii și până la reintegrarea în funcție.

Prin sentința nr. 8057 din 3 septembrie 2014, pronunțată în dosarul mai sus menționat, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea A., precum și cererea de intervenție forțată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de revizuire A. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. dosar x/3/2015.

Prm sentința civilă nr. 8078 pronunțată în data de 9 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociaie, a admis excepția inadmisibilității cererii de revizuire și a respins, ca atare, cererea formulată de revizuentă.

Împotriva acestei hotărâri revizuenta a formulat apel înregistrat spre soluționare pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Totodată, apelanta a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționaie prin care se solicită acesteia să se pronunțe asupra constituționalității dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., prin raportare la principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Curtea de Apel București, secția a VIl-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea pronunțată în data de 9 februarie 2016, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitale a art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. invocată de apelanta A. și a dispus suspendarea judecării cererii de apel în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs intimata-pârâtă SC B. SA. Recursul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție spre soluționare.

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele ce succed:

Temeiul de drept al suspendării pronunțate de instanța de apel îl reprezintă dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. potrivit cărora instanța poate suspenda judecata cauzei atunci când dezlegarea acesteia depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Recurenta critică soluția curții de apel din perspectiva interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. susținând că incidența acestui caz de suspendare este condiționată de existența unei chestiuni prejudiciale a cărei dezlegare trebuie să preceadă soluționarea cauzei principale.

Înalta Curte va reține că suspendarea întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este una facultativă, ce implică aprecierea oportunității ei de către instanța de judecată, însă această marjă de apreciere nu se extinde asupra condițiilor impuse de textul legal în ceea ce privește aplicabilitatea acestui caz de suspendare într-o speță concretă.

Așa fiind, raportat la starea de fapt reținută, este necesar să se stabilească dacă cererea de sesizare a Curții Constituționale constituie o ipoteză care răspunde exigențelor textului art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în sensul de a putea constitui o cauză de suspendare a litigiului.

Înalta Curte constată că, în speță, cererea de sesizare a Curții Constituționale nu reprezintă o ipoteză de stabilire a existenței sau inexistenței unui drept care face obiectul altei judecăți și de care depinde soluționarea litigiului principal.

Chiar dacă, în prezent, nu mai sunt în vigoare dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, acest fapt în sine nu poate justifica extinderea aplicabilității art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Ia alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor în momentul edictării normei de drept.

Prin urmare, nu pot fi primite motivele curții de apel potrivit cărora extinderea aplicabilității art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este oportună în acest caz întrucât conduce la evitarea promovării ulterioare a unei căi extraordinare de atac. Tocmai existența acestei posibilități, care vine să dubleze cele arătate anterior cu privire la condițiile de aplicabilitate a acestui text de lege, a căror existență se impune a fi verificată de instanță, susține soluția contrară celei adoptată de curtea de apel.

Așa fiind, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile care justifică incidența în speță a măsurii suspendării cauzei, Înalta Curte va admite recursul formufat, va casa încheierea pronunțată în data de 9 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și va trimite cauza în vederea continuării judecății cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de intimata SC B. SA, prin administrator judiciar C. SPRL, împotriva încheierii de ședință din data de 9 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează încheierea de ședință menționată anterior și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2016.