ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1780/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1780/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1780/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 5 ianuarie 2016, sub nr. x/2/2016, pe rolul Curții de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL, în

temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., revizuirea

deciziei nr. 5214 din 18 decembrie 2015 a acestei instanțe.

Prin precizarea

formulată la data de 26 februarie 2016, revizuentul a arătat că renunță,

în baza art. 404 alin. (2) C. proc. civ., la judecata cererii de revizuire fundamentate

pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5, că își menține revizuirea

întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și a solicitat

înaintarea acesteia spre competentă soluționare către Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Prin decizia

nr. 2084 din 20 aprilie 2016, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea

revizuentului la judecata cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile

art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare

a cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. către

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea revizuirii

fundamentate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul

a arătat că prin decizia nr. 3004 din 10 septembrie 2015 pronunțată

de Curtea de Apel București (în Dosarul nr. x/3/2013) a fost anulată concedierea

colectivă efectuată de către angajatoarea SC B. SRL, fiind admisă

contestația reclamantei C., anulată decizia de concediere și obligată

intimata angajatoare la reintegrarea reclamantei pe postul și funcția

deținute anterior concedierii, precum și la plata de despăgubiri.

S-a susținut

că această soluție are putere de lucru judecat prin raportare la

decizia nr. 5214 din 18 decembrie 2015 pronunțată de aceeași instanță

în Dosarul nr. x/3/2013 (a cărei anulare se cere), decizie prin care s-a statuat

în sens contrar, respectiv a fost respinsă contestația reclamantului A.

împotriva deciziei de concediere emisă de aceeași angajatoare, în baza

acelorași acte de concediere colectivă (proiectul de restructurare

nr. 978 din 21 martie 2013 și decizia de concediere colectivă nr. 360

din 21 martie 2013).

Cum concedierea

colectivă este unică și a avut la bază actele anterior menționate,

iar în anexa la decizia de concediere colectivă, nr. 360 din 21 martie 2013,

sunt indicate persoanele cărora le este aplicată concedierea, printre

care și revizuentul din prezenta cauză, rezultă că, prin analogie

și atipic, operează autoritatea de lucru judecat privind concedierea colectivă,

fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ. privind existența unor hotărâri potrivnice referitoare la aceeași

procedură de concediere colectivă.

S-a arătat

că interesul revizuentului constă în soluționarea unitară a

unor cauze cu același obiect, aflate pe rolul aceleiași instanțe

judecătorești, având aceeași parte emitentă a actelor.

Este vorba totodată,

despre incidența situației evocate de dispozițiile art. 430 C.

proc. civ., referitoare la soluționarea unei chestiuni litigioase prin considerentele

unei hotărâri judecătorești (respectiv anularea concedierii colective

prin decizia civilă nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București,

secția a VII-a).

Intimata SC B.

SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea cererii

de revizuire având în vedere că n-au fost respectate dispozițiile procedurale

la momentul depunerii cererii. În subsidiar, s-a solicitat să se dispună

respingerea căii extraordinare de atac ca inadmisibilă sau neîntemeiată.

S-a arătat

că indiferent de împrejurarea că revizuentul a renunțat la temeiul

reprezentat de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuirea fundamentată

pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost depusă

cu nerespectarea prevederilor legale imperative în materie de competență.

Astfel, având

în vedere dispozițiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ. (cererea de revizuire

se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății

finalizate cu hotărârea atacată), precum și faptul că hotărârea

atacată cu revizuire a soluționat un apel, rezultă necesitatea soluționării

revizuirii cu respectarea prevederilor referitoare la judecata apelului. Cum potrivit

art. 471 alin. (1) C. proc. civ., apelul se depune la instanța a cărei

hotărâre se atacată, sub sancțiunea nulității, rezultă

că această sancțiune trebuie aplicată și în privința

revizuirii.

În subsidiar,

s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă întrucât nu există hotărâri

contradictorii atât timp cât nu este îndeplinită condiția triplei identități

de părți, obiect și cauză, în contextul în care în celălalt

dosar menționat a fost contestată o altă decizie de concediere, de

către numita C.

De asemenea, s-a

susținut că revizuirea este și vădit neîntemeiată, întrucât

cele două dosare, nr. x/3/2013 și nr. x/3/2013 neputând fi conexate în

absența îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 139

C. proc. civ.; fiecare dintre cei doi angajați s-a prevalat de dispozițiile

C. muncii, contestând fiecare în parte decizia proprie de concediere și invocând

critici diferite; emiterea unei decizii de concediere are loc pentru fiecare angajat

al cărui contract de muncă a încetat ca urmare a parcurgerii unei concedierii

colective.

S-a făcut

referire la existența și a altor hotărâri judecătorești

conținând soluții favorabile intimatei.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Este lipsită

de temei invocarea nulității cererii de revizuire sub motiv că a

fost depusă la altă instanță decât cea competentă să

o judece, nefuncționând analogia cu dispozițiile art. 471 alin. (1) C.

proc. civ. referitoare la sancțiunea nulității apelului depus la

altă instanță decât cea a cărei hotărâre o atacată.

Astfel, împrejurarea

că potrivit art. 513 alin. (1) C. proc. civ. „cererea de revizuire se soluționează

conform dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate

cu hotărârea atacată” înseamnă că sunt incidente normele referitoare

la procedura de judecată, în măsura în care sunt compatibile cu structura

căii extraordinare de atac, iar nu toate dispozițiile ce guvernează

materia respectivă (a judecății în primă instanță,

apel sau recurs în funcție de hotărârea ce face obiect al revizuirii).

În ce privește

sesizarea instanței de revizuire, există prevedere expresă [art.

510 alin. (1)] conform căreia cererea de revizuire se îndreaptă la instanța

care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar în cazul

dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta

la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima

hotărâre.

Așadar, în

prezența unei reglementări exprese a modalității în care se

realizează învestirea instanței de revizuire nicio analogie nu se poate

face cu felul în care este prevăzută de lege depunerea cererii de apel

(întotdeauna la instanța a cărei hotărâre se atacată) și

sancțiunea pentru nerespectarea acesteia [art. 471 alin. (1) C. proc.

civ.].

În speță,

în mod corect, față de motivul de revizuire invocat (art. 509 pct. 8)

și de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de apel a

declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a fost astfel, legal învestită.

- În ce privește

admisibilitatea cererii de revizuire, aspectele invocate de către intimată,

legate de inexistența unor hotărâri potrivnice, întrucât nu ar subzista,

în litigiile la care s-a făcut referire, tripla identitate de elemente (părți,

obiect, cauză) pun în discuție, în realitate, fondul căii de atac,

în contextul în care se pretinde să se analizeze dacă prin hotărârea

a cărei revizuire se cere a fost încălcată autoritatea de lucru judecat

a altei hotărâri.

- Pe fondul cererii

de revizuire, se constată că nu pot fi primite susținerile revizuentului

referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei

nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin decizia a cărei anulare se solicită.

Așa cum s-a

menționat, cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc.

civ. sancționează ipoteza în care o hotărâre judecătorească

nesocotește autoritatea de lucru judecat, adică modalitatea în care o

hotărâre anterioară a dezlegat fondul unui proces, o excepție procesuală

sau alt incident procedural [art. 430 alin. (1) C. proc. civ.].

Pentru aceasta

este necesar ca dezbaterea judiciară să se fi purtat între aceleași

părți, iar chestiunile litigioase rezolvate cu ocazia primei judecăți

să fie identice ori să aibă legătură cu cele deduse ulterior,

în așa fel încât să nu poată fi ignorate în soluționarea cauzei.

În speță,

revizuentul a pretins că prin decizia nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții

de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, a fost anulată concedierea colectivă,

la solicitarea unui alt angajat (C.), că angajatorul este același, așa

cum este și procedura concedierii colective. Ca atare, adevărul și

starea de fapt stabilite de instanță nu pot fi diferite.

În realitate,

se constată că verificările jurisdicționale în cele două

litigii au fost diferite, în funcție de cadrul procesual fixat prin apărările

și susținerile părților.

Astfel, potrivit

deciziei nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția

a VII-a, (prin care a fost admis apelul contestatoarei C. și, schimbându-se

sentința de primă instanță, s-a admis contestația), verificându-se

îndeplinirea condițiilor concedierii colective, s-a reținut că intimata

a notificat intenția de concediere colectivă reprezentanților salariaților,

fără să dea posibilitatea acestora de a participa la consultări

și să propună măsuri în vederea atenuării concedierii colective;

că pârâta nu a realizat dovada îndeplinirii obligației de a notifica proiectul

de concediere Inspectoratului Teritorial de Muncă și Agenției Teritoriale

de Ocupare a Forței de Muncă la aceeași dată la care l-a notificat

reprezentanților salariaților (notificările nefiind anexate la dosar).

Pe același

aspect, legat de probațiunea în dosar, s-a constatat că nu s-a făcut

dovada desființării postului contestatoarei, întrucât intimata nu s-a

conformat obligației de a depune schemele organizatorice ulterioare concedierii.

În schimb, teza

inexistenței dificultăților economico-financiare care să necesite

măsuri de restrângere a activității și disponibilizării

de personal a fost înlăturată de către instanță, cu referire

la documentele contabile depuse.

În ce privește

decizia nr. 5214 din 18 decembrie 2015 a aceleiași instanțe (prin care

a fost admis apelul angajatorului și respinsă contestația formulată

de A.) se constată că, deși desfacerea contractului de muncă

s-a întemeiat pe aceeași decizie de concediere colectivă, împrejurările

reținute de instanță, care i-au fundamentat soluția, sunt diferite.

Astfel, potrivit

considerentelor deciziei - care precizează că analiza se realizează

în limitele motivelor de nulitate invocate - s-a reținut că măsura

concedierii criticate a fost una efectivă, întemeindu-se pe o cauză reală

și serioasă, fiind suprimat din organigramă postul de director comercial

din rațiuni economice, decurgând din scăderea vânzărilor și

implicit, a veniturilor.

În ce privește

natura concedierii, instanța de apel a constatat că, așa cum a reținut

tribunalul (și cum contestatorul însuși a precizat în faza apelului) angajatorul

a efectuat o concediere colectivă și că prima instanță

nu a constatat nulitatea deciziei de concediere în temeiul art. 78 C. muncii pentru

nerespectarea procedurii prevăzute de lege în privința concedierii colective,

aspect care nu a fost criticat în apel.

Rezultă că

în cele două decizii a căror contrarietate s-a pretins, deși au fost

deduse judecății pretenții vizând legalitatea măsurilor de desfacere

a contractului individual de muncă bazate pe aceeași decizie de concediere

colectivă, împrejurările pricinilor au fost diferite și au justificat

dezlegări jurisdicționale diferite, fără a fi nesocotită

autoritatea de lucru judecat a statuărilor inițiale ale instanței

de judecată.

Astfel, în timp

ce prima hotărâre reține neîndeplinirea unor condiții formale ale

deciziei de concediere colectivă - legate de lipsirea salariaților de

posibilitatea de a participa la consultări și de a face propuneri - sau

de probațiune (nedepunerea organigramei din care să rezulte desființarea

postului contestatoarei), cea de-a doua hotărâre stabilește că în

privința contestatorului a avut loc o concediere efectivă (postul acestuia

fiind desființat), întemeiată pe o cauză reală și serioasă,

iar nerespectarea procedurii prevăzute de lege pentru concedierea colectivă

nu a fost criticată în apel și ca atare, aspectul nu a fost supus verificării

jurisdicționale.

De altfel, în

hotărârea (decizia nr. 5214 din 18 decembrie 2015) a cărei revizuire s-a

cerut, s-a menționat expres că jurisprudența instanței invocată

de contestator - vizând aceeași decizie colectivă de concediere - „diferă

sub aspectul situației de fapt și de drept rezultată în urma cererilor

părților, a actelor contestate și a probelor administrate”.

În consecință,

nu se poate susține, cum o face revizuentul, că în condițiile existenței

aceleiași proceduri a concedierii colective, aplicate de același angajator,

s-ar fi statuat mai întâi că aceasta are caracter nelegal, iar apoi în sens

contrar, câtă vreme verificările jurisdicționale au purtat asupra

unor aspecte punctuale diferite, în limitele învestirii instanțelor.

Ca atare, în speță

nu este vorba nici despre soluționarea diferită a aceluiași litigiu

[în condițiile identității de părți cauză și

obiect, conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.] și nici a aceleiași

chestiuni litigioase în sensul art. 430 alin. (2) C. proc. civ. (nelegalitatea procedurii

concedierii colective care să fi atras nelegalitatea desfacerii contractului

individual de muncă) pentru a putea fi sancționată, pe calea revizuirii,

vreo ipoteză de încălcare a autorității lucrului judecat.

Astfel fiind,

aspectele deduse judecății în cadrul prezentei revizuirii sunt nefondate,

calea de atac exercitată urmând să fie respinsă în consecință.

În temeiul

art. 451 alin. (1) C. proc. civ., revizuentul va fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 2.000 RON (reprezentând onorariu avocat), reduse

conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. (de la suma de 5.373 RON), având în vedere

complexitatea cauzei, care a presupus analiza unei căi extraordinare de atac

prin prisma unui singur temei juridic, faptul că apărările invocate

prin întâmpinare, vizând nulitatea cererii și inadmisibilitatea acesteia nu

au fost validate de instanță, iar susținerile vizând fondul revizuirii

au fost generice, fără o analiză punctuală la datele speței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, cererea de revizuire formulată de contestatorul A.

cu domiciliul

în București, sector 3, și domiciliul procesual ales la S.C.A. D. și

Asociații, cu sediul în București, sector 5,

împotriva

deciziei nr. 5214 din 18 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

în contradictoriu

cu intimata SC B. SRL,

cu domiciliul procesual ales la S.C.A. E., cu sediul în București,

sector 1.

Obligă pe

revizuentul A. la plata, către intimata SC B. SRL, a sumei de 2.000 RON cheltuieli

de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2016.