ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1780/2016

Decizia nr. 1780/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 ianuarie 2016, sub nr. x/2/2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 5214 din 18 decembrie 2015 a acestei instanțe. Prin precizarea formulată la data de 26 februarie 2016, revizuentul a arătat că renunță, în baza art. 404 alin. (2) C. proc. civ., la judecata cererii de revizuire fundamentate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5, că își menține revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și a solicitat înaintarea acesteia spre competentă soluționare către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 2084 din 20 aprilie 2016, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea revizuentului la judecata cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. către Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea revizuirii fundamentate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a arătat că prin decizia nr. 3004 din 10 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București (în Dosarul nr. x/3/2013) a fost anulată concedierea colectivă efectuată de către angajatoarea SC B. SRL, fiind admisă contestația reclamantei C., anulată decizia de concediere și obligată intimata angajatoare la reintegrarea reclamantei pe postul și funcția deținute anterior concedierii, precum și la plata de despăgubiri.

S-a susținut că această soluție are putere de lucru judecat prin raportare la decizia nr. 5214 din 18 decembrie 2015 pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/3/2013 (a cărei anulare se cere), decizie prin care s-a statuat în sens contrar, respectiv a fost respinsă contestația reclamantului A. împotriva deciziei de concediere emisă de aceeași angajatoare, în baza acelorași acte de concediere colectivă (proiectul de restructurare nr. 978 din 21 martie 2013 și decizia de concediere colectivă nr. 360 din 21 martie 2013). Cum concedierea colectivă este unică și a avut la bază actele anterior menționate, iar în anexa la decizia de concediere colectivă, nr. 360 din 21 martie 2013, sunt indicate persoanele cărora le este aplicată concedierea, printre care și revizuentul din prezenta cauză, rezultă că, prin analogie și atipic, operează autoritatea de lucru judecat privind concedierea colectivă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. privind existența unor hotărâri potrivnice referitoare la aceeași procedură de concediere colectivă. S-a arătat că interesul revizuentului constă în soluționarea unitară a unor cauze cu același obiect, aflate pe rolul aceleiași instanțe judecătorești, având aceeași parte emitentă a actelor. Este vorba totodată, despre incidența situației evocate de dispozițiile art. 430 C. proc. civ., referitoare la soluționarea unei chestiuni litigioase prin considerentele unei hotărâri judecătorești (respectiv anularea concedierii colective prin decizia civilă nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a). Intimata SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea cererii de revizuire având în vedere că n-au fost respectate dispozițiile procedurale la momentul depunerii cererii.

În subsidiar, s-a solicitat să se dispună respingerea căii extraordinare de atac ca inadmisibilă sau neîntemeiată. S-a arătat că indiferent de împrejurarea că revizuentul a renunțat la temeiul reprezentat de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuirea fundamentată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost depusă cu nerespectarea prevederilor legale imperative în materie de competență. Astfel, având în vedere dispozițiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ. (cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată), precum și faptul că hotărârea atacată cu revizuire a soluționat un apel, rezultă necesitatea soluționării revizuirii cu respectarea prevederilor referitoare la judecata apelului.

Cum potrivit art. 471 alin. (1) C. proc. civ., apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacată, sub sancțiunea nulității, rezultă că această sancțiune trebuie aplicată și în privința revizuirii. În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă întrucât nu există hotărâri contradictorii atât timp cât nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, în contextul în care în celălalt dosar menționat a fost contestată o altă decizie de concediere, de către numita C. De asemenea, s-a susținut că revizuirea este și vădit neîntemeiată, întrucât cele două dosare, nr. x/3/2013 și nr. x/3/2013 neputând fi conexate în absența îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 139 C. proc.

civ.; fiecare dintre cei doi angajați s-a prevalat de dispozițiile C. muncii, contestând fiecare în parte decizia proprie de concediere și invocând critici diferite; emiterea unei decizii de concediere are loc pentru fiecare angajat al cărui contract de muncă a încetat ca urmare a parcurgerii unei concedierii colective. S-a făcut referire la existența și a altor hotărâri judecătorești conținând soluții favorabile intimatei. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - Este lipsită de temei invocarea nulității cererii de revizuire sub motiv că a fost depusă la altă instanță decât cea competentă să o judece, nefuncționând analogia cu dispozițiile art. 471 alin. (1) C. proc.

civ. referitoare la sancțiunea nulității apelului depus la altă instanță decât cea a cărei hotărâre o atacată. Astfel, împrejurarea că potrivit art. 513 alin. (1) C. proc. civ. „cererea de revizuire se soluționează conform dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată” înseamnă că sunt incidente normele referitoare la procedura de judecată, în măsura în care sunt compatibile cu structura căii extraordinare de atac, iar nu toate dispozițiile ce guvernează materia respectivă (a judecății în primă instanță, apel sau recurs în funcție de hotărârea ce face obiect al revizuirii).

În ce privește sesizarea instanței de revizuire, există prevedere expresă [art. 510 alin. (1)] conform căreia cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar în cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre. Așadar, în prezența unei reglementări exprese a modalității în care se realizează învestirea instanței de revizuire nicio analogie nu se poate face cu felul în care este prevăzută de lege depunerea cererii de apel (întotdeauna la instanța a cărei hotărâre se atacată) și sancțiunea pentru nerespectarea acesteia [art. 471 alin. (1) C. proc.

civ.]. În speță, în mod corect, față de motivul de revizuire invocat (art. 509 pct. 8) și de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de apel a declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost astfel, legal învestită. - În ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, aspectele invocate de către intimată, legate de inexistența unor hotărâri potrivnice, întrucât nu ar subzista, în litigiile la care s-a făcut referire, tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză) pun în discuție, în realitate, fondul căii de atac, în contextul în care se pretinde să se analizeze dacă prin hotărârea a cărei revizuire se cere a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri.

- Pe fondul cererii de revizuire, se constată că nu pot fi primite susținerile revizuentului referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia a cărei anulare se solicită. Așa cum s-a menționat, cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. sancționează ipoteza în care o hotărâre judecătorească nesocotește autoritatea de lucru judecat, adică modalitatea în care o hotărâre anterioară a dezlegat fondul unui proces, o excepție procesuală sau alt incident procedural [art. 430 alin. (1) C. proc. civ.]. Pentru aceasta este necesar ca dezbaterea judiciară să se fi purtat între aceleași părți, iar chestiunile litigioase rezolvate cu ocazia primei judecăți să fie identice ori să aibă legătură cu cele deduse ulterior, în așa fel încât să nu poată fi ignorate în soluționarea cauzei.

În speță, revizuentul a pretins că prin decizia nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost anulată concedierea colectivă, la solicitarea unui alt angajat (C.), că angajatorul este același, așa cum este și procedura concedierii colective. Ca atare, adevărul și starea de fapt stabilite de instanță nu pot fi diferite. În realitate, se constată că verificările jurisdicționale în cele două litigii au fost diferite, în funcție de cadrul procesual fixat prin apărările și susținerile părților.

Astfel, potrivit deciziei nr. 3004 din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a, (prin care a fost admis apelul contestatoarei C. și, schimbându-se sentința de primă instanță, s-a admis contestația), verificându-se îndeplinirea condițiilor concedierii colective, s-a reținut că intimata a notificat intenția de concediere colectivă reprezentanților salariaților, fără să dea posibilitatea acestora de a participa la consultări și să propună măsuri în vederea atenuării concedierii colective; că pârâta nu a realizat dovada îndeplinirii obligației de a notifica proiectul de concediere Inspectoratului Teritorial de Muncă și Agenției Teritoriale de Ocupare a Forței de Muncă la aceeași dată la care l-a notificat reprezentanților salariaților (notificările nefiind anexate la dosar).

Pe același aspect, legat de probațiunea în dosar, s-a constatat că nu s-a făcut dovada desființării postului contestatoarei, întrucât intimata nu s-a conformat obligației de a depune schemele organizatorice ulterioare concedierii. În schimb, teza inexistenței dificultăților economico-financiare care să necesite măsuri de restrângere a activității și disponibilizării de personal a fost înlăturată de către instanță, cu referire la documentele contabile depuse. În ce privește decizia nr. 5214 din 18 decembrie 2015 a aceleiași instanțe (prin care a fost admis apelul angajatorului și respinsă contestația formulată de A.) se constată că, deși desfacerea contractului de muncă s-a întemeiat pe aceeași decizie de concediere colectivă, împrejurările reținute de instanță, care i-au fundamentat soluția, sunt diferite.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei - care precizează că analiza se realizează în limitele motivelor de nulitate invocate - s-a reținut că măsura concedierii criticate a fost una efectivă, întemeindu-se pe o cauză reală și serioasă, fiind suprimat din organigramă postul de director comercial din rațiuni economice, decurgând din scăderea vânzărilor și implicit, a veniturilor. În ce privește natura concedierii, instanța de apel a constatat că, așa cum a reținut tribunalul (și cum contestatorul însuși a precizat în faza apelului) angajatorul a efectuat o concediere colectivă și că prima instanță nu a constatat nulitatea deciziei de concediere în temeiul art. 78 C. muncii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de lege în privința concedierii colective, aspect care nu a fost criticat în apel.

Rezultă că în cele două decizii a căror contrarietate s-a pretins, deși au fost deduse judecății pretenții vizând legalitatea măsurilor de desfacere a contractului individual de muncă bazate pe aceeași decizie de concediere colectivă, împrejurările pricinilor au fost diferite și au justificat dezlegări jurisdicționale diferite, fără a fi nesocotită autoritatea de lucru judecat a statuărilor inițiale ale instanței de judecată.

Astfel, în timp ce prima hotărâre reține neîndeplinirea unor condiții formale ale deciziei de concediere colectivă - legate de lipsirea salariaților de posibilitatea de a participa la consultări și de a face propuneri - sau de probațiune (nedepunerea organigramei din care să rezulte desființarea postului contestatoarei), cea de-a doua hotărâre stabilește că în privința contestatorului a avut loc o concediere efectivă (postul acestuia fiind desființat), întemeiată pe o cauză reală și serioasă, iar nerespectarea procedurii prevăzute de lege pentru concedierea colectivă nu a fost criticată în apel și ca atare, aspectul nu a fost supus verificării jurisdicționale.

De altfel, în hotărârea (decizia nr. 5214 din 18 decembrie 2015) a cărei revizuire s-a cerut, s-a menționat expres că jurisprudența instanței invocată de contestator - vizând aceeași decizie colectivă de concediere - „diferă sub aspectul situației de fapt și de drept rezultată în urma cererilor părților, a actelor contestate și a probelor administrate”. În consecință, nu se poate susține, cum o face revizuentul, că în condițiile existenței aceleiași proceduri a concedierii colective, aplicate de același angajator, s-ar fi statuat mai întâi că aceasta are caracter nelegal, iar apoi în sens contrar, câtă vreme verificările jurisdicționale au purtat asupra unor aspecte punctuale diferite, în limitele învestirii instanțelor.

Ca atare, în speță nu este vorba nici despre soluționarea diferită a aceluiași litigiu [în condițiile identității de părți cauză și obiect, conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.] și nici a aceleiași chestiuni litigioase în sensul art. 430 alin. (2) C. proc. civ. (nelegalitatea procedurii concedierii colective care să fi atras nelegalitatea desfacerii contractului individual de muncă) pentru a putea fi sancționată, pe calea revizuirii, vreo ipoteză de încălcare a autorității lucrului judecat. Astfel fiind, aspectele deduse judecății în cadrul prezentei revizuirii sunt nefondate, calea de atac exercitată urmând să fie respinsă în consecință. În temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., revizuentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON (reprezentând onorariu avocat), reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc.

civ. (de la suma de 5.373 RON), având în vedere complexitatea cauzei, care a presupus analiza unei căi extraordinare de atac prin prisma unui singur temei juridic, faptul că apărările invocate prin întâmpinare, vizând nulitatea cererii și inadmisibilitatea acesteia nu au fost validate de instanță, iar susținerile vizând fondul revizuirii au fost generice, fără o analiză punctuală la datele speței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de contestatorul A. cu domiciliul în București, sector 3, și domiciliul procesual ales la S.C.A. D. și Asociații, cu sediul în București, sector 5, împotriva deciziei nr. 5214 din 18 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL, cu domiciliul procesual ales la S.C.A. E., cu sediul în București, sector 1. Obligă pe revizuentul A. la plata, către intimata SC B. SRL, a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2016.