ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1957/2017

Decizia nr. 1957/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlului de plată aferent deciziei nr. 146 din 24 martie 2015 și deciziei nr. 254/2000, pentru sume actualizate, precum și obligarea M.F.P. la plata sumelor către reclamanți.

2.1. Prin sentința civilă nr. 5200 din 27 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicată, coroborate cu cele ale art. 31 din O.G. nr. 94/2004, dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2007, precum și art. 8 și 15 din Legea nr. 164/2014, din care rezultă că toate acțiunile în legătură cu soluționarea cererilor de acordare a compensațiilor sunt de competența instanței de contencios administrativ de la domiciliul solicitantului, iar, în cauză, două dintre reclamante, dar și mandatarul acestora, au domiciliul în județul Constanța.

2.2. Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1699 din 5 decembrie 2016, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență, suspendând judecata cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că noțiunea de „solicitant” în accepțiunea legii, reprezintă persoana care a formulat cererea de despagubiri, în baza Legii nr. 9/1998, nu reclamantul care este parte în procesul civil., iar în cauză cererea de despagubiri a fost formulată de către numita A., domiciliată în Bucuresti.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), art. 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecății vizează obligarea autorităților publice pârâte la emiterea titlului de plată aferent deciziei nr. 146 din 24 martie 2015 și deciziei nr. 254/2000, pentru sume actualizate, respective la plata sumelor către reclamanți.

Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicată, „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

În conformitate cu prevederile art. 31 din O.G. nr. 94/2004 „Actele Cancelariei Primului-Ministru sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

În temeiul art. 8 și art. 15 din Legea nr. 164/2014, în vigoare la data introducerii acțiunii de față, deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază domiciliază solicitantul.

Din analiza dispozițiilor citate, Înalta Curte reține că toate acțiunile în legătură cu soluționarea cererilor de acordare a compensațiilor sunt de competența instanței de contencios administrativ de la domiciliul solicitantului.

Norma specială impune astfel o competență teritorială exclusivă (de ordine publică) în favoarea instanței de la domiciliul solicitantului, nu al reclamantului.

În cauză, cererea de despăgubiri nr. 2077/401 din 31 martie 1998, adresată Comisiei Municipiului București, a fost formulată de către reclamanta A., domiciliată în Bucuresti, sector 2, potrivit hotărârii nr. 254 din 29 septembrie 2000 a Comisiei Municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Prin urmare, cum în cauză domiciliul solicitantului, respectiv persoana care a formulat cererea de despăgubiri se află în circumscripția Tribunalului București, acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor menționate.

În stabilirea competenței soluționării cauzei neavând relevanță faptul că două dintre reclamante, dar și mandatarul acestora, au domiciliul în județul Constanța și nici împrejurarea că acordarea compensațiilor pentru bunurile abandonate de autorul reclamanților a mai format obiectul altei acțiuni.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, pe reclamantele A., B., C. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 mai 2017.