ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 600/2017

Decizia nr. 600/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2167 din 7 iulie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/35/2009*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. din B. Oradea împotriva sentinței nr. 163 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, respectiv asupra legalității Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009 emisă de către Comisia specială de retrocedare și a tuturor cererilor formulate în cauză.

S-a mai constatat că imobilul a cărui retrocedare s-a cerut a fost preluat de Statul Român încă din anul 1936, deci anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2009, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și că Legea nr. 260/1945 a restabilit doar o situație juridică apărută anterior respectiv în anul 1936 neputându-se susține că preluarea s-ar fi făcut prin acest act normativ.

În consecință, s-a precizat că, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante conform cărora preluarea abuzivă a imobilului ar fi avut loc la nivelul anului 1949, având în vedere faptul ca Legea nr. 260/1945 nu a constituit o lege de naționalizare care să producă prin ea însăși efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, fiind de fapt o lege specială prin care se restabilea situația anterioară anului 1941 și Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanțe maghiare și efectele lor juridice, inclusiv Ordinul nr. 1440/1941/M.E.

Împotriva

Deciziei nr. 527 din 25 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

a formulat

contestație în anulare reclamanta A. din B. Oradea, în temeiul art. 318 C. proc. civ. (1864), susținând că soluția instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale și că, a fost dată fără cercetarea fondului cauzei, pentru argumentele arătate în continuare.

În motivarea s-a arătat că

decizia contestată este rezultatul unor greșeli materiale, întrucât:

- instanța de recurs a omis să motiveze în fapt și drept deciziile sale în condițiile în care nu există autoritate de lucru judecat;

- conform dreptului internațional public nici un stat străin nu are dreptul să dețină imobile pe teritoriile unui alt stat, măsura radierii dreptului de proprietate nefiind o măsură discriminatorie, cu una obligatorie;

- pe fondul cauzei, reclamanta nu a făcut o declarație expresă sau tacită de renunțare la dreptul de a pretinde reparații echitabile.

- în recurs nu s-a analizat legalitatea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009, în raport cu temeiul juridic al preluării imobilului, respectiv Decretul nr. 176/1948 și cu situația de carte funciară;

- instanța trebuia să constate că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru admiterea cererii de retrocedare din 19 noiembrie 2002;

- în cauză este vorba de o acțiune în nulitate absolută, totală și nu parțială, respectiv nulitatea absolută a înscrierilor de sub B5 din cartea funciară din Oradea, județul Bihor și, pe cale de excepție, odată invocată înscrierea în fals, înscrisurile trebuiau expertizate în raport de acest obiect;

- instanța de control judiciar nu a analizat și nu a arătat concret titlul pârâtei în baza căruia deține în mod valabil imobilul în litigiu;

- Înalta Curte a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și fără a răspunde la motivul ce viza aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (1865).

In drept a întemeiat cererea pe disp. art. 318 C. proc. civ. (1865).

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele

expres și limitativ

prevăzute prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ. (1865) (contestația în anulare obișnuită) și ale art. 318 C. proc. civ. (1865) (contestația în anulare specială).

Înalta Curte reține că

temeiul legal al contestației în anulare sunt prevederile art. 318

C. proc. civ. din 1865, conform cărora:

„

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

În practica judiciară, cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ. (1865), întrucât, în realitate, prin motivele invocate, aceasta tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

Constatând astfel, că pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susțină "greșeli materiale" în sensul considerentelor enunțate, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente nici prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. (1865) potrivit căruia, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare, întrucât prin decizia pronunțată în recurs au fost analizate toate criticile aduse sentinței recurate.

Instanța de recurs a examinat toate criticile formulate de recurentă, confirmând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe și validitatea raționamentului expus de aceasta în considerentele hotărârii atacate cu recurs, neputându-se reține incidența dispozițiilor art.

318 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ.

De altfel, susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o dezvoltare a argumentelor din recurs și critici directe ale raționamentului instanței de control judiciar, a modului în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente problemei de drept deduse judecății, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului, ceea ce este inadmisibil.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în mod constant reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 318 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. din B. Oradea împotriva Deciziei nr. 2167 din 7 iulie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2017.