ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3171/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 octombrie 2016, reclamanta A. Primul Martir din Promontoriul Oradea, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Statul Român - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea deciziei nr. 5947/17.08.2016 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 și w/16.11.2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, județul Bihor, înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Sânmartin, nr. top x; anularea deciziei nr. 5946/17.08.2016 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 și w/16.11.2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, județul Bihor, înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Sânmartin, nr. top x; obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 79-80 ani.

La data de 28 martie 2017 reclamanta și-a modificat acțiunea, arătând că solicită anularea deciziei nr. 5947/17.08.2016 și a deciziei nr. 5946/17.08.2016 în contradictoriu cu Statul Român, prin Guvernul României, prin Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Reclamanta mai precizează că despăgubirile solicitate la petitul 2 din cerere sunt în cuantum de 500.000.000 euro și înțelege să le solicite pârâților Guvernul României și Ministerului Justiției.

Prin sentința civilă nr. 124/CA/2017-P.I. din 28 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au admis excepțiile lipsei calități procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României și a Ministerului Justiției și s-a respins acțiunea, având ca obiect despăgubiri, formulată de reclamantă împotriva pârâților ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată și modificată de către reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstrantens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, având ca obiect anularea Deciziei nr. 5947/17.08.2016 și a Deciziei nr. 5946/17.08.2016 emise de pârât.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Hotărarea fost criticată, în primul rând pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale Statului, respectiv cea legislativă si/sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat, în condițiile în care Guvernul României a elaborat o serie de ordonanțe de urgența prin care și-a exprimat dorința de a restitui unele imobile care au aparținut minorităților naționale.

Pentru acest motiv în M.O. nr. 308 din 4 iulie 2000 a fost publicată O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, având ca obiect, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, altele decât lăcașele de cult, compuse din construcții împreună cu terenul aferent.

S-a susținut că toate cererile de restituire formulate de cultele religioase după apariția O.U.G. nr. 94/2000 trebuiau îndreptate către și soluționate de către Comisia Specială de Retrocedare constituită în baza acestui act normativ.

In aceste împrejurări, Înalta Curte de Casație nu poate refuza primirea prezentului recurs, deoarece respectiva carte funciara, deschisa în baza Legii nr. 242/1947, dovedește că și în anul 1947 A. era proprietarul unic, legitim si legal al imobilului/terenului intravilan, situat în comuna Simnartin județul Bihor.

În aceste condiții, instanța de recurs urmează să constate ca documentul Cartea Funciara pentru comunei Sanmartin, deschisă în baza Legii nr. 242/1947, reprezintă un înscris cu efecte specifice cărților funciare propriu-zise, în conformitate cu articolele 3 si 6 ale Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii din vechiul Regat în cărți de publicitate funciară.

Totodată, instanța de recurs trebuie sa constate ca în Transilvania, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 389/1943 privind extinderea legislației civile si comerciale în România de peste Carpati (Monitorul Oficial nr. 142 din 22.06.1943), a Legii nr. 260/1945 privitor la legislația aplicabila în Transilvania de Nord, precum si la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupațiunii ungare (Monitorul Oficial nr. 78 din 04.04.1945) si a Legii nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938 (Monitorul oficial nr. 157 din 12.07.1947), dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândește, în afara de cazurile prevăzute în mod expres de lege, numai prin înscrierea în cartea funciara.

Cu privire la acest aspect, făcând distincția între normele de procedură, de imediată aplicare, și normele de drept substanțial, la înscrierea dreptului de proprietate trebuie să se țină cont, în privința condițiilor de fond, de legea în vigoare la data începerii posesiei.

Concluzia care rezultă din examinarea acestor dispoziții legale este aceea că posesia imobilelor situate în regiunile unde există sistemul de carte funciară, începute sub codul austriac, Ordonanța din 5 februarie 1870 si de Regulamentul Cartea funciară din x decembrie 1855, este reglementată de prevederile acestui decret chiar și după data intrării în vigoare a Decretul-Lege nr. 115/1938, si a Legii nr. 7/1996.

Au fost criticată hotărârea și pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 si 6,7 si 8 din C. proc. civ.

S-a susținut că din cartea funciara nr. x a comunei Sânmartin, județul Bihor, rezultă în mod clar situația ca terenurile sunt vecine și aparțin aceluiași proprietar, respectiv reclamantei, astfel că întregul imobil a format un singur corp de proprietate înscris în cartea funciara nr. x a comunei Sânmartin, județul Bihor.

Examinând susținerile instanței de fond din perspectiva fondul cauzei în sensul că nu poate fi considerată preluare abuziva repunerea în situația anterioara anului 1941 ci o reparație fireasca a actelor săvârșite de autoritățile maghiare în perioada de ocupație de după Dictatul de la Viena, s-a susținut că instanța de recurs trebuie constate că printr-o hotărâre irevocabilă Instanța Suprema a stabilit prin Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2012 că litigiul privind rectificarea înscripțiunii din Cartea Funciară, în fapt si în drept a rămas neterminat, litigiul fiind nesoluționat în calea de atac a recursului.

In acest context, respingerea ca neîntemeiata a cererii reclamantei, în ceea ce privește primul capăt de cerere, constituie interzicerea dreptului de a beneficia de obiectul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Judecătorul fondului nu explica în ce mod reclamanta a pierdut "dreptul de proprietate asupra bunurilor anterior datei de 06.03.1945, respectiv în 1937" având în vedere probatoriul administrat în cauză, încheierea de C.F. nr. x dată de Judecătoria Urbană Oradea, în raport și de art. 168 din Regulamentul de carte funciara, numele proprietarului sub Bl fiind abuziv rectificat în acela de "Stalul Roman" în Cartea Funciara nr. x a loc. Sanmartin, sub poz. B 17.

Recurenta - reclamantă este în posesia unui titlu care nu a fost desființat și a cărui valabilitate nu poate fi analizată în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară în temeiul articolului 168 din Regulamentul de Carte Funciară din x, ci numai în temeiul articolului 148 din Regulamentul de Carte Funciara din x.

Ca atare, a fost încălcat art. I din Protocolul nr. 1 CEDO, datorită imposibilității în care a fost pusa reclamanta, timp de 79-80 de ani de a-și utiliza bunurile, cu consecința grava că a fost privaă de utilizarea bunurilor.

Imposibilitatea de a utiliza aceste bunuri este contrară atât dispoziției O.U.G. nr. 94/2000 din 2 septembrie 2000, cat și acordurilor încheiate între Guvernul Român și Sfântul Scaun, cat si legislației interne din 1940.

Astfel, în mod corect, instanța trebuie trebuie să examineze acțiunea numai din perspectiva art. 35 al Decretului-lege nr. 115/1938 care stipulează ca rectificarea înscrierii se va putea săvârși, în lipsa acordului părților, numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

În acest sens s-a invocat și decizia nr. XXI din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicarea unor dispoziții ale legii cadastrului si a publicității imobiliare nr. 7/1996, care stabilește ca acțiunile de carte funciara (în prestație tabulara si în rectificare tabulara) având ca obiect înscrierea în cartea funciara a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv de decretul-lege nr. 115/1938, obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.

S-a invocat și decizia nr. 1389 din dosarul nr. x/2009, decizie pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție la 17 februarie 2011, prin care a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr. 301/C/2009, pronunțată de către Tribunalul Bihor, secția Civilă, prin care pârâta B. S.A. a fost obligată să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru suprafața de 349 mp din parcela cu nr. topo x, înscrisă în C.F. nr. x Sanmartin, județul Bihor.

Referitor la calificarea dată de către instanță a acestei modalități de trecere a imobilului în patrimoniul Statului Român, ca fiind un titlu legal și valabil, iar nu o preluare abuzivă, instanța de recurs trebuie sa constate, ca la data de 04 aprilie 1945 era în vigoare Constituția Românei din 1923, care prin art. 17 recunoștea și garanta proprietatea de orice natura, iar pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică, se acorda o dreaptă despăgubire.

Cum în cauză, însă, nu s-a făcut dovada acordării vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei deposedate, instanța urmează să constate ca în prezenta cauza este vorba de o preluare abuziva, fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, motiv pentru care sentința primei instanțe este nelegală.

Prin urmare, s-a invocat încălcarea dreptului la restituirea în natură a bunurilor însușite pe nedrept de către stat sau de către alte persoane juridice și, tot astfel, faptul ca este limitat și încălcat dreptul la despăgubire integrală în situația în care bunul nu este restituit în natură reclamantei.

Art. l alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede restituirea în natură a imobilelor, astfel că Statul trebuie să răspundă material si onorabil pentru erorile judiciare produse de către agenții săi întrucât a cauzat un prejudiciu material anormal, injust.

S-a apreciat că justiția constituie un obiectiv de interes general în sensul articolului 49 TUE și că Ministerul Justiției contribuie la realizarea acestui obiectiv. Se impune obligarea pârâtului Statul Roman prin Guvernul României si Statul Roman prin Ministerul Justiției, în solidar, la plată (despăgubiri pentru daune) pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al recurentei- reclamante asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire pentru restrângere a dreptului de proprietate, pentru lipsa de folosință de aproape 80 de ani.

Intimatul - pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, constatându-se că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Intimata -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat intâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că motivele invocate nu se incadrează în cazurile de casare indicate formal, respectiv pct. 4, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Pe fondul acțiunii, s-a arătat că în mod corect prima instanță a respins criticile de nelegalitate formulate împotriva deciziilor nr. 5947/17.08.2016 și nr. 5946/17.08.2016 emise de pârâtă.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 31 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispozițiile Decretului Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiune în anularea deciziei nr. 5947/17.08.2016 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 și w/16.11.2005, prin care s-a solicitat restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, județul Bihor, înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Sânmartin, nr. top x, precum și în anularea deciziei nr. 5946/17.08.2016 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 și w/16.11.2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, județul Bihor, înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Sânmartin, nr. top x.

S-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Guvernul României și a Ministerului Justiției la plata de despăgubiri pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 79-80 ani.

Prin deciziile atacate pârâta a respins cererile reclamantei cu motivarea că "imobilul solicitat a fost preluat de către Statul Român cu titlu de rectificare în anul 1937, așadar anterior perioadei de referință, prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989".

Analizând motivele de recurs, Înalta Curte constată că deși recurenta nu critică expres soluția primei instanțe dată asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Justiției, solicită însă prin motivele de recurs obligarea acestora la plata despăgubirilor datorate lipsei de folosintă a bunurilor pentru o perioadă de 80 de ani, astfel că se impune a fi stabilit cadrul procesual.

Reține Înalta Curte de Casație și Justiție că obiectul prezentului dosar o constituie o acțiune în contencios administrativ în anularea unor acte administrative emise de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În speță, raportul juridic de drept administrativ este născut intre recurenta - reclamantă, care a formulat o cerere de retrocedare în temeiul O.G. nr. 94/2000 și Comisa Specială de Retrocedare, emitenta actelor administrative.

Constată Înalta Curte că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, și nici de un exces de putere din partea Ministerului Justiției sau a Guvernului, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, pentru a putea fi atrase în prezentul demers judiciar.

In ceea ce privește cererea reclamantei privind obligarea pârâților Statul Român prin Guvernul României și Ministerul la plata despăgubirilor datorate lipsei de folosința a imobilelor, arată instanța de recurs că, în materia contenciosului administrativ, din interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care instituie regula și ale art. 19 din aceeași lege, care instituie excepția, rezultă că acțiunea în răspundere patrimonială are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului. Astfel, cererea în despăgubiri are caracter accesoriu, fiind strâns legată de anularea unui act administrativ, astfel că nici pentru acest capăt de cerere nu pot fi atrași pârâții în cauză.

Sub un prim aspect de nelegalitate a hotărârii, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care sancționează depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești.

Din această perspectivă, s-a invocat faptul că respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reprezintă o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, în condițiile în care Guvernul României a elaborat o serie de acte normative prin care a dorit să restituie bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale.

Constată Inalta Curte că motivele arătate nu se încadrează în cazul de casare invocat, care are în vedere, în esență, soluționarea unei cauze prin depășirea limitelor de competență prin incursiunea în sfera de competență a celorlalte puteri ale Statului.

Or, instanța de judecată a soluționat cererea reclamantei în cadrul stabilit de dispozițiile art. 52 din Consituția României, de dispozițiile 1, 8 și 18 ale Legii nr. 554/2004 și de dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pretins încălcate, iar împrejurarea că instanța, analizând materialul probator, nu a dat reclamantei câștig de cauză nu poate fi încadrată în acest caz de casare, ci în motivul privind greșita aplicare a legii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Inalta Curte verificând considerentele hotărârii recurate, apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În privința lipsei motivelor pe care se întemeiază sentința recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea primei instanțe fiind amplu motivată, răspunzând chestiunilor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața sa.

Totodată, susținerile recurentei reclamate care privesc expunerea de către judecătorul fondului a unor motive străine de natura cauzei, reprezintă, în fapt, aprecieri de fond asupra considerentelor hotărârii, cărora instanța de recurs le va răspunde în cadrul analizei motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

A invocat recurenta - reclamantă și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în sensul că prima instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind invocate considerentele deciziei nr. 4415/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2012 prin care, însă, s-a reținut că a rămas nesoluționat litigiul privind privind rectificarea inscripției de carte funciară.

Neavenită, din perspectiva acestui motiv de casare, în raport de obiectul prezentei acțiuni, este și referirea la decizia nr. 1389 din dosarul nr. x/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 17 februarie 2011, prin care a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr. 301/C/2009, pronunțată de către Tribunalul Bihor, secția Civilă, prin care pârâta B. S.A. a fost obligată să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru suprafața de 349 mp din parcela cu nr. topo x, înscrisă în C.F. nr. x Sanmartin, județul Bihor.

Celelalte critici formulate, vor fi analizate de instanța de recurs prin raport la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Totodată, conform pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect a unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării".

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că din cartea funciară nr. x a localității Sînmartin, a rezultat faptul că proprietar inițial al imobilelor a fost A..

În anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilelor solicitate s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare.

Ulterior, în anul 1941, în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E., s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al statului român din anul 1937 (înscrierea de la poziția B17) și s-a restabilit dreptul de proprietate de sub Bl. al A. din Promontoriul Oradea.

În baza încheierii de carte funciară nr. x/12.07.1948, poziția 24 din Foaia B (de proprietate) a cărții funciare nr. x a localității Sînmartin, s-a dispus radierea dreptului de proprietate al imobilelor și s-a restabilit situația anterioară de sub B17, în favoarea statului român, ca urmare a aplicării Legii nr. 260/1945 privind legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii maghiare.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, cât și în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de fond a constatat că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu înscrise în înscrise în CF nr. x a localității Sînmartin, în anul 1937, redevenind proprietar pentru perioada 1941 - 1948 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupație în Ardealul de Nord, iar prin efectul Decretului Lege nr. 260/1945, în anul 1948, s-a restabilit situația anterioară anului 1941.

Susținerea recurentei conform căreia preluarea imobilului a avut loc în anul 1948 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conținutului Cărții Funciare nr. x a localității Sînmartin reiese că, urmare instaurării regimului de ocupație hortistă în Ardealul de nord, consecință a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris radierea întabulării dreptului de proprietate și s-a restabilit dreptul de proprietate al reclamantei.

Totodată, în aceeași carte funciară apare înscrisă mențiunea privind restabilirea situației de carte funciară anterioară în favoarea Statului Român în baza Decretului lege 260/1945.

De asemenea este corectă și reținerea judecătorului fondului, conform căreia este neîndoielnic faptul că recurenta s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1948, însă Legea nr. 260/1945, care a restabilit situația anterioară anului 1941, nu a constituit o lege de naționalizare care să producă prin ea însăși efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, fiind de fapt o lege specială prin care se restabilea situația anterioară anului 1941 și Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanțe maghiare și efectele lor juridice, inclusiv Ordinul nr. 1440/1941 M.E.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 260/1945, "Sunt și rămân fără ființă legală actele săvârșite și drepturile dobândite în temeiul ordonanțelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. și în general, în temeiul oricăror dispozițiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentei fiind restabilit prin Ordonanța maghiară nr. 1440/1941 M.E.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, în limitele competenței instanței de contencios administrativ de a cenzura modul în care autoritatea publică a respectat prevederile O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată legalitatea deciziilor nr. 5946/17.08.2016 și nr. 5947/17.08.2016, întrucât cererea de retrocedare formulată de recurentă nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, imobilele fiind preluate în proprietatea Statului Român în afara perioadei de referință a actului normativ precizat.

Prezintă relevanță și concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, prin care Curtea a accentuat faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX). Or, statul român a avut în vedere prin O.U.G. nr. 94/2000, care reprezintă temeiul acțiunii, doar restituirea bunurilor confiscate de regimul comunist.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. Primul Martir împotriva sentinței nr. 124/CA/2017-P.I. din 28 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iulie 2020.