ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2276/2016

Decizia nr. 2276/2016 După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 13 septembrie 2016, sub nr. x/315/2016, petentul Biroul Executorului Judecătoresc A., cu sediul în municipiul Ploiești, str. L., jud. Prahova, a solicitat încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007, inclusiv a contractului de ipotecă autentificat din 15 august 2007 de BNP B. privind pe debitorii C., domiciliat în Târgoviște, jud. Dâmbovița, cu rezidența în Italia, Roma, D., domiciliată în Târgoviște, jud. Dâmbovița, cu rezidența în Italia, Roma și E., domiciliat în Italia, Roma,, în baza cererii formulate de creditoarea Banca F. SA, cu sediul social în municipiul București.

În motivare, a arătat că s-a solicitat încuviințarea executării silite în oricare din modalitățile prevăzute de lege, precum și asupra bunului imobil situat în Târgoviște, str. M. (fostă str. C., jud. Dâmbovița), compus din două camere și dependințe, cu o suprafață construită de 65 m.p. și o suprafață utilă de 56,06 m.p. împreună cu cota indiviză comună din suprafața construită de 65/1143 și cota indiviză din teren, de 21/368, înscris în C.F. nr. X, cu nr. cadastral A. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 665 C. proc. civ. Prin sentința nr. 3308/2016 din 20 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/315/2016, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că debitorii C. și D. au reședința în Italia, iar debitorul E. domiciliază în aceeași țară. Potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului (...). Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului (...)", Judecătoria Târgoviște a avut în vedere la pronunțarea hotărârii, și prevederile art. 666 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora încuviințarea executării silite este de competența instanței de executare, fără să se distingă modalitatea de executare. De asemenea, a apreciat că noțiunea de domiciliu în sens procesual, este locul unde locuiește efectiv partea, aceasta fiind interpretarea constantă în jurisprudență și în literatura de specialitate. Având în vedere că, în cauză, niciunul dintre debitori nu locuiește efectiv în România, Judecătoria Târgoviște a considerat că pentru determinarea instanței de executare prezintă relevanță sediul creditorului. Cum, în speță, creditoarea are sediul in București, sector 3, a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea privind încuviințarea executării silite este Judecătoria Sectorului 3 București, ca instanță de executare.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 07 octombrie 2016, sub nr. 7964/301/2016. Prin hotărârea nr. 13442 din 13 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Interpretând prevederile legale mai sus menționate instanța a constatat că singurul criteriu avut în vedere de legiuitor pentru stabilirea competenței teritoriale în soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite formulate împotriva debitorilor persoane fizice este domiciliul legal al acestora, ca element de identificare a persoanei fizice. Fiind vorba de un criteriu în raport de care se stabilește o competență teritorială exclusivă, noțiunea de domiciliu poate fi interpretată doar limitativ, în funcție de modalitatea în care este definită de dispozițiile art. 87 C. civ., respectiv aceea de locuință principală a persoanei fizice. În ceea ce privește prezumția de domiciliu în temeiul căreia reședința este considerată domiciliu, instanța a apreciat că aceasta se poate aplica numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 90 C. civ., respectiv când domiciliul nu este cunoscut situație care nu se regăsește în cauză.

Ca atare Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că reședința nu reprezintă, în accepțiunea art. 651 C. proc. civ., un criteriu de determinare a competenței teritoriale pentru soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite. Constatând, în urma verificărilor efectuate, că debitorii C. și D., domiciliau, la data sesizării executorului judecătoresc, în municipiul Târgoviște, a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Târgoviște, aceasta fiind instanța în circumscripția căreia domiciliază debitorii, neavând nicio relevanță faptul că aceștia au reședința în străinătate.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Judecătoriei Târgoviște, pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc A. la data de 05 septembrie 2016, creditoarea Banca F. SA a solicitat executarea silită a debitorilor C., D. și E., în toate modalitățile prevăzute de lege, simultan sau succesiv, inclusiv asupra imobilului situat în municipiul Târgoviște, str. M., (fostă str. C.), jud. Dârabovița până la recuperarea integrală a sumelor restante, calculate conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007, creanța fiind în cuantum de 42.153,21 euro. Urmare cererii mai sus menționate, la data de 13 septembrie 2016, petentul Biroul Executorului Judecătoresc A. a solicitat Judecătoriei Târgoviște, în temeiul dispozițiilor art. 665 C. proc.

civ., încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar. Art. 666 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2016 stipulează că, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată de el pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 665 alin. (1) și dovada achitării taxei judiciare de timbru. Conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor când legea dispune altfel.

Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul, sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Prevederile art. 651 alin. (3) C. proc. civ. au atribuit instanței de executare competența de soluționare a cererilor de încuviințare a executării silite, a contestațiilor la executare, precum și a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe. În speță, pentru a determina instanța de executare competentă, se impune a se analiza norma de drept în conflict, ce reglementează problema stabilirii domiciliului debitorului.

Astfel, dispozițiile art. 87 C. civ. prevăd că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este în locul unde își are principala așezare. Art. 90 din același act normativ instituie prezumția de domiciliu, stipulând la alin. (1) că reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut și la alin. (2) că, în lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește. Totodată, art. 91 alin. (1) din același act normativ prevede că dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

În cauza, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei - contract de credit bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007 și contract de ipotecă autentificat din 15 august 2007 de BNP B. (dosar Judecătoria Târgoviște) - rezultă că debitorii C. și D. au domiciliul în România, în municipiul Târgoviște, jud. Dâmbovița, excepție făcând garantul ipotecar E., care domiciliază în Italia. Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 87 și art. 91 alin. (1) C. civ., se constată că la data sesizării organului de executare debitorii C. și D. aveau domiciliul cunoscut în România, în municipiul Târgoviște, în privința acestor părți neputând fi aplicate prevederile art. 90 alin. (1) din același act normativ cât privește reședința acestora din Italia.

Pe de altă parte, faptul că debitor în cauză este și un cetățean italian, care domiciliază în Italia, nu poate conduce la determinarea instanței competente să soluționeze cererea privind încuviințarea silite. Astfel, dispozițiile art. 59 C. proc. civ., reglementează situația în care mai multe persoane sunt împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Or, în cauză, garantul ipotecar E. are calitatea de debitor, fiind obligat solidar cu ceilalți debitori, C. și D., la executarea obligației pecuniare față de creditoarea F. SA, conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007. Potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (1) C. proc.

civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți, poate fi introdusă la instanța competentă pentru fiecare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali. Prevederile legale mai sus menționate reglementează un caz de extindere a competenței pentru instanța sesizată de reclamant, care devine competentă să soluționeze litigiul și în raport cu pârâții care au domiciliul sau reședința în circumscripțiile altor instanțe. Prin urmare, în acest caz are loc o prorogare legală de competență. Față de loate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.