ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2276/2016

Decizia nr.

2276/2016

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 13 septembrie 2016, sub

nr. x/315/2016,

petentul Biroul Executorului Judecătoresc

A., cu sediul în municipiul Ploiești, str. L., jud. Prahova, a solicitat încuviințarea

executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit

bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007, inclusiv a contractului de ipotecă

autentificat din 15 august 2007 de BNP B. privind pe debitorii C., domiciliat în

Târgoviște, jud. Dâmbovița, cu rezidența în Italia, Roma, D., domiciliată

în Târgoviște, jud. Dâmbovița, cu rezidența în Italia, Roma și

E., domiciliat în Italia, Roma,, în baza cererii formulate de creditoarea Banca

F. SA, cu sediul social în municipiul București.

În

motivare, a arătat că s-a solicitat încuviințarea

executării silite în oricare din modalitățile prevăzute de lege,

precum și asupra bunului imobil situat în Târgoviște, str. M. (fostă

str. C., jud. Dâmbovița), compus din două camere și dependințe,

cu o suprafață construită de 65 m.p. și o suprafață

utilă de 56,06 m.p. împreună cu

cota indiviză comună din suprafața construită de 65/1143

și cota indiviză din teren, de 21/368, înscris în C.F. nr. X, cu nr. cadastral

A.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 665 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 3308/2016 din 20 septembrie 2016, pronunțată

în Dosarul nr. x/315/2016, Judecătoria Târgoviște a admis excepția

necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut

că debitorii C. și D. au reședința în Italia, iar debitorul

E. domiciliază în aceeași țară.

Potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., „instanța

de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află,

la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul

debitorului (...). Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu

se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei

circumscripție se află, la data sesizării organului de executare,

domiciliul sau, după caz, sediul creditorului (...)",

Judecătoria Târgoviște a avut în vedere la pronunțarea hotărârii,

și prevederile art. 666 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora încuviințarea

executării silite este de competența instanței de executare, fără

să se distingă modalitatea de executare.

De asemenea, a apreciat că noțiunea de domiciliu în sens procesual,

este locul unde locuiește efectiv partea, aceasta fiind interpretarea constantă

în jurisprudență și în literatura de specialitate.

Având în vedere că, în cauză, niciunul dintre debitori nu locuiește

efectiv în România, Judecătoria Târgoviște a considerat că pentru

determinarea instanței de executare prezintă relevanță sediul

creditorului.

Cum, în speță, creditoarea are sediul in București, sector

3, a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea

privind încuviințarea executării silite este Judecătoria Sectorului

3 București, ca instanță de executare.

În

urma declinării, cauza a fost înregistrată

pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 07 octombrie 2016,

sub nr. 7964/301/2016.

Prin hotărârea nr. 13442 din 13 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului

3 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a

declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei

Târgoviște. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat

judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție

în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 3 București a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție

se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după

caz, sediul debitorului.

Interpretând prevederile legale mai sus menționate instanța a

constatat că singurul criteriu avut în vedere de legiuitor pentru stabilirea

competenței

teritoriale în soluționarea

cererilor de încuviințare a executării silite formulate împotriva debitorilor

persoane fizice este domiciliul legal al acestora, ca element de identificare a

persoanei fizice.

Fiind vorba de un criteriu în raport de care se stabilește o competență

teritorială exclusivă, noțiunea de domiciliu poate fi interpretată

doar limitativ, în funcție de modalitatea în care este definită de dispozițiile

art. 87 C. civ., respectiv aceea de locuință principală a persoanei

fizice.

În

ceea ce privește prezumția de domiciliu

în temeiul căreia reședința este considerată domiciliu, instanța

a apreciat că aceasta se poate aplica numai în cazurile expres și limitativ

prevăzute de art. 90 C. civ., respectiv când domiciliul nu este cunoscut situație

care nu se regăsește în cauză.

Ca atare Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că

reședința nu reprezintă, în accepțiunea art. 651 C. proc. civ.,

un criteriu de determinare a competenței teritoriale pentru soluționarea

cererilor de încuviințare a executării silite.

Constatând, în urma verificărilor efectuate, că debitorii C. și

D., domiciliau, la data sesizării executorului judecătoresc, în municipiul

Târgoviște, a apreciat că, în speță, competența de soluționare

a cauzei revine Judecătoriei Târgoviște, aceasta fiind instanța în

circumscripția căreia domiciliază debitorii, neavând nicio relevanță

faptul că aceștia au reședința în străinătate.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că,

în cauză, competența soluționării pricinii revine Judecătoriei

Târgoviște, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc

A. la data de 05 septembrie 2016, creditoarea Banca F. SA a solicitat executarea

silită a debitorilor C., D. și E., în toate modalitățile prevăzute

de lege, simultan sau succesiv, inclusiv asupra imobilului situat în municipiul

Târgoviște, str. M., (fostă str. C.), jud. Dârabovița până la

recuperarea integrală a sumelor restante, calculate conform contractului de

credit bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007, creanța fiind în cuantum

de 42.153,21 euro.

Urmare cererii mai sus menționate, la data de 13 septembrie 2016, petentul

Biroul Executorului Judecătoresc A. a solicitat Judecătoriei Târgoviște,

în temeiul dispozițiilor art. 665 C. proc. civ., încuviințarea executării

silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar.

Art. 666 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 1/2016 stipulează că, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea

cererii, executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării

de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată

de el pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu,

încheierea prevăzută la art. 665 alin. (1) și dovada achitării

taxei judiciare de timbru.

Conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este

judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării

organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara

cazurilor când legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul

debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria

în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului

de executare, domiciliul, sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă

acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție

se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

Prevederile art. 651 alin. (3) C. proc. civ. au atribuit instanței

de executare competența de soluționare a cererilor de încuviințare

a executării silite, a contestațiilor la executare, precum și a oricăror

alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor

date de lege în competența altor instanțe sau organe.

În

speță, pentru a determina instanța

de executare competentă, se impune a se analiza norma de drept în conflict,

ce reglementează problema stabilirii domiciliului debitorului.

Astfel, dispozițiile art. 87 C. civ. prevăd că domiciliul

persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților

sale civile, este în locul unde își are principala așezare.

Art. 90 din același act normativ instituie prezumția de domiciliu,

stipulând la alin. (1) că reședința va fi considerată domiciliu

când acesta nu este cunoscut și la alin. (2) că, în lipsă de reședință,

persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului

domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană

se găsește.

Totodată, art. 91 alin. (1) din același act normativ prevede că

dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse

în cartea de identitate.

În

cauza, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei

- contract de credit bancar pentru persoane fizice din 13 august 2007 și contract

de ipotecă autentificat din 15 august 2007 de BNP B. (dosar Judecătoria

Târgoviște) - rezultă că debitorii C. și D. au domiciliul în

România, în municipiul Târgoviște, jud. Dâmbovița, excepție făcând

garantul ipotecar E., care domiciliază în Italia.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 87 și art. 91

alin. (1) C. civ., se constată că la data sesizării organului de

executare debitorii C. și D. aveau domiciliul cunoscut în România, în municipiul

Târgoviște, în privința acestor părți neputând fi aplicate prevederile

art. 90 alin. (1) din același act normativ cât privește reședința

acestora din Italia.

Pe de altă parte, faptul că debitor în cauză este și

un cetățean italian, care domiciliază în Italia, nu poate conduce

la determinarea instanței competente să soluționeze cererea privind

încuviințarea silite.

Astfel, dispozițiile art. 59 C. proc. civ., reglementează situația

în care mai multe persoane sunt împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul

procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile

sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există

o strânsă legătură.

Or, în cauză, garantul ipotecar E. are calitatea de debitor, fiind

obligat solidar cu ceilalți debitori, C. și D., la executarea obligației

pecuniare față de creditoarea F. SA, conform contractului de credit bancar

pentru persoane fizice din 13 august 2007.

Potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (1) C. proc. civ., cererea de

chemare în judecată a mai multor pârâți, poate fi introdusă la instanța

competentă pentru fiecare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți

sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă

pentru oricare dintre debitorii principali.

Prevederile legale mai sus menționate reglementează un caz de

extindere a competenței pentru instanța sesizată de reclamant, care

devine competentă să soluționeze litigiul și în raport cu pârâții

care au domiciliul sau reședința în circumscripțiile altor instanțe.

Prin urmare, în acest caz are loc o prorogare legală de competență.

Față de loate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor

art. 135 alin. (4) C. proc. civ. Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I

D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Târgoviște.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

18 noiembrie 2016.