ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 453/RC/2017

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 551 pronunțată la data de 23 decembrie 2016 a Tribunalului Timiș în Dosarul nr. x/30/2015*, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 36 alin. (1) C. pen. și a art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., - de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. respectiv exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 a constatat decăzut inculpatul din dreptul de a fi fondator, administrator, director, sau reprezentant legal al unei societăți ce funcționează în condițiile Legii nr. 31/1990, până la data reabilitării sale.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să urmeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urmând să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriilor Coșteiu sau Lugoj pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 397 C. proc. pen. și cu aplicarea art. 1357 și urm C. civ., art. 19 C. proc. pen., Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen., a obligat inculpatul în solidar cu persoana civilmente responsabilă SC B. SRL cu sediul în com. Coșteiu, Județ Timiș, număr de ordine în Registrul Comerțului din 1997, la plata sumei de 11.058 lei, reprezentând impozit pe profit - 4.423 lei și T.V.A. - 6.635 lei, la care se adaugă accesorii, respectiv dobânzi și penalități aferente neplății impozitului pe profit și T.V.A. către partea civilă C. - D. Timișoara, în condițiile C. proc. fisc., calculate până la data plății efective a debitului.

În baza art. 4 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 39/2015 cu aplicarea Anexei H.G. nr. 1000/2015, infracțiunile săvârșite de inculpat se înscriu în cazierul fiscal al acestuia.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., art. 249 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dispus aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Lugoj, înscris în C.F., proprietate a inculpatului și a soției sale E. până la concurența pretențiilor civile admise C. - D. Timișoara.

În baza art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a obligat inculpatul în solidar cu persoana civilmente responsabilă SC B. SRL la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 23 ianuarie 2014 a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș procesul-verbal de sesizare din oficiu, întocmit de către organele de urmărire penală, cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, constând în aceea că numitul A., în calitate de administrator al SC B. SRL nu evidențiază în actele contabile ori în alte documente legale operațiunile comerciale constând în vânzarea de material lemnos, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, cu consecința prejudicierii bugetului general consolidat al statului.

Prin adresa din 24 februarie 2014 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș s-a comunicat că SC B. SRL, cu sediul în com. Coșteiu, județul Timiș este administrată de inculpatul A., numit în această funcție din data de 18 iulie 1997 și are ca obiect principal de activitate, printre altele, exploatarea forestieră.

La data de 09 decembrie 2014, în baza mandatului de percheziție domiciliară din 08 decembrie 2014, emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Timiș, s-a efectuat o percheziție domiciliară la sediul SC B. SRL, respectiv com. Coșteiu, județul Timiș, în urma căreia s-au ridicat mai multe acte contabile, și anume 9 dosare conținând evidența vânzări pentru perioada aprilie 2014 - 08 decembrie 2014, un dosar conținând balanțele pe anul 2014 și un dosar conținând registrul jurnal pe anul 2014.

În cauză s-a procedat de către organele de urmărire penală la audierea a 139 de martori, persoane cu privire la care existau indicii că au achiziționat lemne de foc de la SC B. SRL, în cursul anului 2014.

Prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș din data de 15 aprilie 2015 s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice de specialitate de către inspectorii antifraudă detașați la respectiva instituție pentru a se stabili dacă au fost sau nu înregistrate în evidența contabilă a SC B. SRL operațiunile de vânzare material lemnos către persoanele audiate și care au declarat că au achiziționat lemne în cursul anului 2014 de la SC B. SRL.

Prin raportul de constatare din data de 30 aprilie 2015 s-a stabilit că în cursul anului 2014 numitul A., în calitate de administrator al SC B. SRL, nu a evidențiat în actele contabile ori în alte documente legale operațiunile comerciale constând în vânzarea de material lemnos către 62 persoane fizice, în valoare totală de 55.080 lei.

Prin raportul de constatare întocmit la data de 10 august 2015 de către inspectorii antifraudă detașați la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, ca urmare a depunerii la dosarul cauzei de către inculpatul A. a mai multor documente justificative privind comercializarea de material lemnos către persoane fizice, s-a stabilit că în evidența contabilă a SC B. SRL nu au fost înregistrate operațiunile comerciale constând în vânzarea de material lemnos către 49 de persoane fizice, în valoare totală de 38.580 lei.

La data de 1 octombrie 2015, a fost întocmit un nou raport de constatare de specialitate de către inspectorii antifraudă detașați la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, avându-se în vedere o nouă serie de documente justificative depuse la dosarul cauzei de către inculpatul A., privind comercializarea de material lemnos de SC B. SRL către persoane fizice. Prin acest raport s-a stabilit că dintre cele 139 de persoane audiate în calitate de martori nu sunt înregistrate în evidența contabilă a SC B. SRL, în perioada analizată, livrările de material lemnos către un număr de 45 de persoane fizice, în valoare totală de 34.280 lei, iar ca urmare a neînregistrării în evidența contabilă a acestor din urmă operațiuni comerciale s-a produs un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în cuantum de 11.058 lei, din care 6.635 lei reprezentând T.V.A. și 4.423 lei reprezentând impozit pe profit.

Persoanele în cauză au declarat că în cursul anului 2014 au achiziționat lemne de foc. O parte dintre martori au indicat denumirea societății de la care au achiziționat lemne de foc în cursul anului 2014, iar o parte au declarat că au achiziționat lemne de foc de la „depozitul din Coșteiu”.

În esență, aceste persoane și-au menținut declarațiile și în timpul cercetării judecătorești.

Declarațiile clienților societății s-au coroborat cu declarațiile martorului F. - șofer în cadrul SC B. SRL timp de aproximativ 14 ani, care a arătat că a făcut transporturile de material lemnos cu aviz de însoțire, însă nu a avut asupra sa facturi sau bonuri fiscale. Transporturile se făceau la dispoziția patronului.

Declarațiile celor doi martori care au susținut că au primit documente fiscale sunt irelevante sub aspectul existenței infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, în condițiile în care respectivele livrări de material lemnos nu au fost înregistrate în contabilitatea societății comerciale vânzătoare.

Din cuprinsul raportului de constatare de specialitate întocmit la data de 1 octombrie 2015 de către inspectorii antifraudă detașați la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș rezultă că pentru stabilirea faptului că în evidența contabilă a SC B. SRL nu au fost înregistrate operațiunile de vânzare de material lemnos către 45 de persoane fizice, s-au avut în vedere dosarele de evidență contabilă ridicate de la SC B. SRL cu ocazia percheziției domiciliare din data de 9 decembrie 2014, acestea având mențiunea „Ieșiri”, în care se găsesc avize de însoțire primar (exemplar de culoare roșie), care au fost înscrise la expeditor SC B. SRL, iar la destinatar nume de persoane fizice, domiciliul acestora, punctul de descărcare, sortimentul, volum în metri cubi, date privind expediția, care au aplicată ștampila cu datele societății. La aceste avize este anexat „Raportul fiscal zilnic” pentru vânzările cu amănuntul ale societății. S-a verificat existența documentelor „Aviz de însoțire primar” pentru persoanele fizice care au dat declarație de martor în dosar. Verificările s-au efectuat asupra documentelor contabile aferente anului 2014, ținându-se cont de perioada declarată de martori, cu precizarea că datele respective au fost verificate în întreaga perioadă a anului 2014, deși martorul a declarat o perioadă mai scurtă ca dată de livrare.

Inculpatul A. a declarat că nu sunt reale cele reținute în sarcina sa. Acesta a arătat că mai multe persoane care au fost audiate în cauză au declarat că nu au primit documente justificative pentru lemnul cumpărat de la SC B. SRL, însă acest lucru s-a datorat faptului că materialul lemnos a fost de multe ori livrat pe baza unui aviz de însoțire a mărfii întocmit pe numele persoanei care a făcut comanda prin telefon pentru mai multe persoane, astfel că întreaga cantitate a fost livrată în baza unui singur aviz, iar apoi a fost descărcată la mai multe persoane.

A mai arătat că în timpul desfășurării activității de comercializare a materialului lemnos a fost sesizat de către mai multe persoane că există persoane care comercializează lemn în numele SC B. SRL, folosindu-se, astfel, de numele societății sale pentru dobândirea de clienți.

Totodată, inculpatul a declarat că persoanele menționate în raportul de constatare cu privire la care s-a reținut că SC B. SRL le-ar fi vândut material lemnos, iar operațiunile comerciale nu au fost înregistrate în actele contabile ale societății, nu au achiziționat lemnul direct de la SC B. SRL, ci prin intermediul altor persoane care au cumpărat lemn de la SC B. SRL, comercializându-l mai departe către alte persoane, printre care și cele menționate în raportul de constatare.

În timpul cercetării judecătorești, inculpatul a declarat faptul că au fost emise avize pentru întreaga cantitate de material lemnos livrată chiar dacă aceasta a fost descărcată la clienți diferiți și că a fost emis bon de casă pentru fiecare aviz, iar pe bon era trecut numărul avizului. Avizul de însoțire și bonul fiscal erau lăsate clienților la momentul descărcării lemnului, iar banii erau preluați de către șofer sau, ulterior, de inculpat. Au existat situații în care clienți cunoscuți îl informau că nu dețin banii necesari pentru achitarea materialului lemnos, iar în aceste cazuri emitea doar avizul de însoțire a mărfii, iar bonul fiscal se emitea ulterior, când cumpărătorul se prezenta la societate și achita marfa. A precizat că în Coștei nu exista un alt depozit de material lemnos.

Cele declarate de inculpat, în sensul că persoanele menționate în raportul de constatare nu au achiziționat lemnele direct de la SC B. SRL, ci de la alte persoane, care, la rândul lor, au achiziționat cantități de lemn mai mari de la SC B. SRL, nu au fost reținute de instanță întrucât o parte dintre cele 45 de persoane fizice menționate în anexa 5 a raportului de constatare din data de 1 octombrie 2015, au declarat că au achiziționat lemne de foc de la SC B. SRL, unele dintre acestea precizând că au comandat lemne chiar inculpatului, afirmând că au discutat cu „domnul A.” Două dintre persoanele audiate au declarat că mijloacele de transport cu ajutorul cărora le-au fost livrate materialele lemnoase erau inscripționate cu numele societății. Direct sau indirect, toate persoanele audiate au comandat materialul lemnos la numere de telefon primite de la consăteni sau prieteni sau notate de pe mijloacele de transport ale societății, iar marea majoritate a persoanelor audiate au declarat că doar inculpatul livra lemne în zonă.

Totodată, o parte dintre cele 45 de persoane fizice menționate au declarat că au achiziționat lemn de foc de la depozitul de lemne din localitatea Coșteiu; ori, astfel cum s-a menționat în cuprinsul raportului de constatare din data de 1 octombrie 2015, în localitatea Coșteiu, singura societate din domeniul comercializării de material lemnos este SC B. SRL, aceasta având depozit și gater pentru prelucrarea produselor din lemn. Acest aspect a fost recunoscut în fața instanței de inculpat.

Din procesul-verbal de redare a discuțiilor telefonice purtate de către inculpat cu diferite persoane, care prezintă relevanță în cauză, interceptate și înregistrate în baza mandatului de supraveghere tehnică emis, la data de 03 octombrie 2014 de către judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Timiș, rezultă că acesta a primit o comandă pentru lemne de foc de la una din cele 45 de persoane menționate în raportul de constatare din data de 1 octombrie 2015, respectiv de la numitul G. De altfel, și inculpatul a recunoscut faptul că a livrat lemne unora dintre clienți. Acest fapt se coroborează cu declarațiile șoferilor, în sensul că transporturile de material lemnos se făceau la dispoziția patronului.

Din cuprinsul procesului-verbal de redare a discuțiilor telefonice dintre inculpat și alte persoane, interceptate și înregistrate în baza mandatului de supraveghere tehnică, emis la data de 3 octombrie 2014 de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Timiș, a rezultat că în data de 4 octombrie 2014, inculpatul a discutat telefonic cu numitul F., angajat al SC B. SRL, acesta din urmă comunicându-i faptul că a fost oprit pentru control în localitatea Belinț, când a efectuat un transport de lemne, precum și faptul că nu are aviz pentru transportul pe care-l efectua, însă inculpatul i-a spus cum trebuie să procedeze pentru a nu fi depistat că a făcut mai multe transporturi cu un singur aviz de însoțire a mărfii, spunându-i că organele de control nu au cum să știe că nu a avut avize pentru celelalte transporturi efectuate în ziua respectivă.

Împotriva sentinței nr. 551 din data de 23 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2015* au declarat apel atât inculpatul A., cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

Prin Decizia penală nr. 665/A din 23 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, s-a dispus, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingerea apelului declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 551 din data de 23 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2015*, ca nefondat, iar, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva aceleiași sentințe.

A fost desființată sentința atacată numai sub aspectul obligației prev. de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și rejudecând în aceste limite a dispus comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătorești definitive către Oficiul Național al Registrului Comerțului.

A menținut în rest sentința atacată.

A dispus virarea sumei de 70 lei - onorariu parțial avocat oficiu, din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Timiș.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 250 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

În baza art. 275 alin. (3), (6) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare față de stat în apel și cheltuielile privind avocatul din oficiu au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva Deciziei penale nr. 665/A din 23 mai 2017 a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 19 iulie 2017.

În motivarea recursului în casație, recurentul inculpat, în esență, a susținut că acuzația se bazează exclusiv pe faptul că nu s-au întocmit avizele de însoțire privind materialul lemnos livrat către persoanele fizice, iar aceste fapte nu pot avea conotații penale, dispunându-se în mod greșit condamnarea.

Chestiunea eventualei neemiteri a bonurilor fiscale pentru materialul lemnos vândut către persoanele fizice nu a făcut obiectul cercetării sau al acuzației, prezumându-se că întocmirea avizelor de însoțire a atras după sine, în mod automat, neemiterea bonurilor prin care s-ar fi evidențiat veniturile încasate.

Aparent, fapta de necompletare a avizelor poate fi încadrată, din perspectiva art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, în ipoteza omisiunii de a evidenția „în alte documente legale” operațiunile comerciale efectuate, însă, potrivit art. 2 lit. c) din același act normativ, documente legale reprezintă „documente prevăzute de C. fisc., C. proc. fisc., C. vamal, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată și de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora”, ipoteză în care avizul de însoțire nu se încadrează, căci nu este prevăzut ca document de niciunul dintre aceste acte normative. Prin urmare, din această perspectivă, rezultă că parchetul a încercat să facă dovada unei împrejurări absolut irelevante pentru existența infracțiunii de evaziune fiscală, iar instanțele au validat prin condamnare raționamentul procurorului.

În plus, potrivit art. 2 lit. e) din Norma referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund din 27 august 2008, publicată în M. Of. nr. 643 din 09 septembrie 2008, avizul de însoțire este documentul care însoțește materialul lemnos, cu scopul de a atesta proveniența legală a acestuia, pe perioada transportului și/sau pe perioada depozitării. Prin urmare, și din această perspectivă, devine evident rolul avizului a cărui lipsă se impută, de a atesta proveniența legală a materialului lemnos, nicidecum de document ce stă la baza înregistrării în contabilitate. Eventuala sa lipsă, nu dovedește comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, ci se sancționează contravențional, potrivit art. 19 lit. h) și i) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, aplicându-se amendă și confiscarea materialului lemnos pentru „vânzarea și/sau cumpărarea materialelor lemnoase fără proveniență legală sau fără avizele de însoțire valabile” și pentru „expedierea și/sau transportul materialelor lemnoase în mod repetat, în baza aceluiași aviz de însoțire”.

În consecință, a susținut că acuzația nu a avut în vedere, ca activitate concretă derulată de inculpat, eventuala neemitere a bonurilor fiscale către persoanele fizice, în condițiile în care aceste bonuri nu se emit nominal, ci doar evidențiază suma și operațiunea ce a adus venitul, astfel încât ele nu se regăsesc nici în raportările fiscale ulterioare (declarații privind livrarea de bunuri cu T.V.A.) de o manieră care să facă posibilă identificarea nominală a beneficiului livrării.

Așadar, fapta inculpatului de a nu evidenția în avizele de însoțire toate cantitățile de lemne transportate către persoanele fizice în vederea vânzării nu este prevăzută de legea penală întrucât acest document nu are semnificația unui „document legal” în sensul Legii nr. 241/2005, iar neîntocmirea sa nu are drept consecință sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, un asemenea document neînregistrându-se în contabilitate și neproducând consecințe de natură fiscală.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prev. de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) și d) C. proc. pen., prin încheierea din 20 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis-o, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

La data soluționării recursului în casație, respectiv 17 noiembrie 2017, Înalta Curte a consemnat concluziile orale, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În motivarea recursului în casație, inculpatul A. a susținut, cu privire la motivul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, că au fost comise greșeli de către instanța de apel cu privire la situația de fapt reținută, arătând care sunt greșelile comise de această instanță, dorind să demonstreze că fapta sa de a nu evidenția în avizele de însoțire toate cantitățile de lemne transportate către persoanele fizice în vederea vânzării nu este prevăzută de legea penală întrucât acest document nu are semnificația unui „document legal” în sensul Legii nr. 241/2005, iar neîntocmirea sa nu are drept consecință sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, un asemenea document neînregistrându-se în contabilitate și neproducând consecințe de natură fiscală.

În practicaua prezentei decizii au fost expuse pe larg motivele recursului în casație, astfel cum au fost susținute de apărător, solicitându-se, în final, admiterea căii extraordinare de atac, să se constate că decizia atacată este nelegală sub aspectul stabilirii vinovăției inculpatului și, în consecință, achitarea în baza art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac că trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În consecință, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casație a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ci, practic, solicită achitarea în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu motivarea că faptele ce i se impută nu au caracter penal.

Așa cum s-a arătat, în procedura recursului în casație se verifică legalitatea pedepsei aplicate în raport de încadrarea juridică și de circumstanțele de fapt reținute, în mod definitiv, de instanța care a judecat apelul.

Înalta Curte reține, cu privire la invocarea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., că inculpatul, practic, solicită o reevaluare a probelor administrate, situație nepermisă în calea de atac a recursului în casație, întrucât aspectele solicitate de inculpat vizează critici de netemeinicie; or, în cadrul recursului în casație nu pot fi invocate decât aspecte de nelegalitate, astfel cum sunt prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, solicitarea apărării privind achitarea inculpatului în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât faptele ce i se impută acestuia nu au caracter penal excede, în mod evident, cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen al situației de fapt, nu poate reevalua conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și de apel.

Limitarea obiectului judecății în cadrul recursului în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanța de casare nu judecă pe fond procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, Înalta Curte reține că inculpatul A., deși formal a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., criticile formulate nu se încadrează în această situație, întrucât inculpatul nu a fost condamnat pentru o faptă care să nu fi fost prevăzută de legea penală, așa cum s-a susținut, criticându-se, de fapt, modalitatea în care a fost reținută de către instanță starea de fapt, pe baza probatoriului aflat la dosarul cauzei și interpretării acestuia, aspecte care, așa cum s-a arătat, nu pot fi reevaluate pe calea recursului în casație.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 665/A din 23 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de către recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 665/A din data de 23 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 85 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi,

17 noiembrie 2017.