ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 279 din 25.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a constatat că, în mod global, în raport de Decizia nr. 265/06.05.2014 pronunțată de Curtea Constituțională, legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen., respectiv legislația specială de la momentul comiterii faptei și a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, din infracțiunea continuată de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicare art. 35 C. pen. în infracțiunea continuată de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969,cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost interzise inculpatului, pe o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condițiile art. 66 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a constatat decăzut inculpatul din dreptul de a fi fondator, administrator, director, sau reprezentant legal al unei societăți ce funcționează în condițiile Legii nr. 31/1990, până la data reabilitării sale.

În temeiul art. 86

1

și art. 86

2

C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În temeiul art. 86

3

alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probațiune Timiș la termenele stabilite de Serviciul de probațiune; b) să anunțe Serviciul de probațiune Timiș, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice Serviciului de probațiune Timiș și sa justifice schimbarea locului de munca; d) să comunice Serviciului de probațiune Timiș informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenta.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

raportat la art. 83 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 86

3

alin. (2) C. pen. din 1969, s-a dispus ca datele prevăzute în art. 863 alin. (1) lit. b), c) și d) să fie comunicate Serviciului de Probațiune Timiș.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, cu aplicare art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19 C. proc. pen., art. 998 și urm. din vechiul C. civ., cu aplicarea Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea civilă precizată exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și s-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaților A. și B. la plata către partea civilă a prejudiciului în sumă de 286.058,54 RON, dar și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile C. proc. fisc. , aferente sumei de 286.058,54 RON, de la data nașterii obligațiilor fiscale accesorii și până la data achitării efective a debitului principal.

Împotriva Sentinței penale nr. 279 din 25.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 1063/A din data de 04.10.2018, Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 421 pct. 1) lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 279/P.I./25.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală în Dosarul nr. x/2017.

A menținut sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, la data de 13 decembrie 2018, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 25 martie 2019, când s-a stabilit termen la data de 19 aprilie 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casație formulată, îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esență, a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, casarea deciziei penale atacate și achitarea inculpatului în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație a susținut că nu a săvârșit nicio faptă de evaziune fiscală, doar a predat noului administrator documentele contabile ale firmei, documente ce au fost în prealabil evidențiate în contabilitate, însă nu au fost declarate la organul fiscal competent.

În opinia inculpatului, omisiunea de a plăti o taxă legal datorată nu poate conduce la reținerea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În speță, subzista doar obligația de a efectua plata taxei respective, nu și răspunderea sa penală, atât timp cât veniturile și sursa acestor venituri au fost corect înregistrate în contabilitate, organul fiscal a putut calcula impozitul datorat statului.

Mai mult, a precizat că faptei îi lipsește elementul fraudulos, din care să rezulte intenția de a ascunde bunul sau sursa impozabilă, întrucât caracterul public al actelor încheiate, precum și calculul TVA, pentru operațiunile efectuate, exclud de plano, ascunderea bunului sau a sursei impozabile, necesar pentru a reține săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii.

În ceea ce privește fapta de a nu înregistra în evidența contabilă a TVA- ului aferent stocului de marfă, a arătat că în privința stocului de marfă neoperat, s-a strecurat o eroare a contabilei, în sensul că circa 140 m

3

de cărămidă se referă de fapt la 140 de bucăți de cărămidă. De asemenea, nu a existat nicio tranzacție cu reductoare cicloidale, iar în privința stocurilor de cartofi, acestea îi aparțin noului administrator.

Prin încheierea din data de 19 aprilie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1063/A din data de 04.10.2018, Curtea de Apel Timișoara.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiții stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul și motivarea cererii de recurs în casație, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac și titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casație sunt limitate la nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greșit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării grațierii sau constatarea în mod greșit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).

Deși recursul în casație presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat și la care se referă declarația de recurs, calitatea recurentului și, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație și pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.

Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpatul a formulat critici subsumate, în esență, greșitei încadrări juridice a faptelor reținute în sarcina sa și neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă și subiectivă, în sensul că documentele contabile ale firmei deși nu au fost declarate la organul fiscal competent, au fost în prealabil evidențiate în contabilitate, iar omisiunea de a plăti o taxă legal datorată nu poate conduce la reținerea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În ceea ce privește fapta de a nu înregistra în evidența contabilă a TVA- ului aferent stocului de marfă, a arătat că s-a strecurat o eroare a contabilei, în sensul că circa 140 m

3

de cărămidă se referă de fapt la 140 de bucăți de cărămidă.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală și vinovăția inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situația de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Prin urmare, criticile inculpatului exced analizei instanței de recurs în casație, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităților comise de instanțele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este prevăzută în Legea nr. 241/2005, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există și a fost corect încadrată juridic și că a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestuia sunt neîntemeiate.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1063/A din data de 04 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1063/A din data de 04 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2019.

Procesat de GGC - GV