ÎCCJ, Secția penală

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 4 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată în stare de recidivă postcondamnatorie. În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 din C. pen. din 1969 și s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 și s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale).

În temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii conexe infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată în stare de recidivă postcondamnatorie. În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 din C. pen. din 1969 și s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 și s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 33 lit. b) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-a constatat că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului se află în concurs ideal. În temeiul art. 33 lit. b) din C. pen. din 1969 coroborat cu art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea a închisorii de 4 ani. În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 din C. pen. din 1969 și s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 35 din C. pen. din 1969, art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele complementare și s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 864 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 83 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 134 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 115/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia și prin Decizia penală nr. 619 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin sentință, urmând ca inculpatul A. să execute în final pedeapsa de 7 ani închisoare. În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 din C. pen. din 1969 și s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 35 din C. pen. din 1969, art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele complementare și s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale). În temeiul art. 25 din C. proc. pen., art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., prin raportare la art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. din 1864, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 1.895.160 RON reprezentând debit și accesorii, precum și a dobânzilor și penalităților aferente până la data plății. S-a constatat că partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Dumbrăveni a fost radiată. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din data de 25 martie 2016 în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012 și aplicată prin Procesul-verbal din data de 10 ianuarie 2017 al I.P.J. Sibiu, Serviciul de Investigare a Criminalității Economice asupra bunului imobil aflat în proprietatea inculpatului A., situat la adresa: oraș Dumbrăveni, județul Sibiu, compus din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, hol și balcon (părți comune: fundație, acoperiș, hol, casa scărilor, uscătorie, instalație de apă, canalizare, gaz metan, instalație electrică, încălzire centrală, antenă colectivă C., trotuar de protecție), în cotă de 1/1, înscris în CF nr. x-C1-U2-Dumbrăveni (nr. CF vechi x), nr. top x VIII și asupra bunului mobil aflat în proprietatea inculpatului A., respectiv autoturismul marca x, culoare gri, serie șasiu x, serie motor x, an de fabricație 1998, nr. de înmatriculare x, până la concurența sumei de 1.895.160 RON. În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a unei copii a dispozitivului hotărârii judecătorești, la data rămânerii definitive a acesteia, pentru a se face mențiunile corespunzătoare în registrul comerțului. Prin Decizia penală nr. 617 din data de 7 octombrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 134/2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/2017, a fost desființată sentința penală atacată în ce privește latura civilă a cauzei și procedându-se la o nouă judecată în aceste limite: S-a redus de la 1.895.160 RON la 1.813.012 RON cuantumul debitului și accesoriilor acordate părții civile Statul Român prin Agenția de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a fost obligat inculpatul A. la plata acestei sume, precum și a dobânzilor și penalităților aferente calculate conform Codului de procedură fiscală până la achitarea integrală a debitului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 17 decembrie 2020 - la adresa din Dumbrăveni, județul Sibiu (în urma verificărilor efectuate de grefierul de ședință în baza de date A.N.P. - proces-verbal fila x - s-a constatat că inculpatul A. nu figurează încarcerat), iar termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 18 ianuarie 2021. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 24 decembrie 2020. În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen. În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în motivarea cererii, recurentul inculpat A. a susținut că prezentarea acuzației, astfel cum rezultă atât din rechizitoriu, cât și din hotărârea pronunțată de instanța de fond și de cea de apel, exclude aplicarea normei de incriminare, deoarece nu există concordanță (tipicitate) între fapta concretă comisă și modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală. Prealabil, recurentul a făcut trimitere la jurisprudența instanței supreme (Decizia nr. 510/RC/2016, nr. 52/RC/2017, nr. 263/RC/2020 și nr. 285/RC/2020) și a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, apreciind că aceasta îndeplinește toate cerințele prevăzute de lege. Cu privire la determinarea elementelor de tipicitate ale infracțiunii, precum și a legii penale mai favorabile, având în vedere că actele materiale sunt expuse de procuror ca fiind săvârșite în perioada 2008 - 2012 (făcându-se referire în rechizitoriu chiar la perioada supusă controlului fiscal 2007 - 2012), s-a solicitat să fie avute în vedere interpretările date în lucrarea "Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală" (Consiliul Superior al Magistraturii, București, 2015). Recurentul inculpat a susținut că nu putea fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, deoarece nu era contribuabil, noțiunea de contribuabil fiind aplicabilă doar celui care datorează impuneri în sistem real, acesta putând fi SC B. SRL Dumbrăveni și administratorul D. Acestui asociat/administrator de drept îi revenea atât obligația legală de ținere corectă a contabilității, cât și profitul societății. S-a arătat că răspunderea fiscală (cu consecința răspunderii penale) revine, conform legii, oricărei persoane care are obligația de a urma un anumit regim contabil impus de lege. Obligația de a ține evidențele financiar-contabile revine contribuabilului, prin contribuabil înțelegându-se, conform art. 2 din Legea nr. 241/2005 și art. 17 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică, care datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat. Astfel cum s-a reținut în Ghidul de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală (Consiliul Superior al Magistraturii, București, 2015) raportat la subiectul activ al infracțiunii prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, sfera noțiunii de contribuabil se reduce, norma fiind aplicabilă doar contribuabilului datorând impuneri în sistem real. În concret, obligația de a conduce evidențele contabile și fiscale este exercitată personal de către contribuabil sau este delegată unei persoane fizice sau juridice. În speța concretă, inculpatul, în calitate de administrator al societății comerciale cu răspundere limitată, avea obligația de a conduce evidențe financiar-contabile în partidă dublă și, deci, calitatea de gerant de drept al societății, iar infracțiunea îi este imputabilă deoarece era singura persoană care avea atribuții de gestionare a patrimoniului persoanei juridice, el având controlul asupra situației de fapt și de drept relevante fiscal. Efectuarea unei operațiuni sau realizarea unui venit este atribuția exclusivă a gerantului, iar evidențierea, în sensul legii penale, nu presupune simpla înregistrare a operațiunii, ci evidențierea acesteia în scopul de a produce efecte juridice proprii acestei operațiuni, de drept comercial, societar sau fiscal. Recurentul a susținut că administratorul contribuabilului persoană juridică SC B. SRL Dumbrăveni - respectiv D. - avea obligația de a organiza și conduce contabilitatea persoanei juridice, aceasta cu atât mai mult cu cât infracțiunea este întotdeauna săvârșită în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice. Administratorul contribuabilului persoană juridică are obligația de a organiza și conduce contabilitatea societății comerciale. S-a solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 82/1991 - respectiv atragerea răspunderii persoanelor care au obligația legală sau contractuală de a ține evidența contabilă sau de a gestiona patrimoniul societății (contabilii angajați pentru acest serviciu). În acest sens a fost modificat cadrul legal prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 82/1991, potrivit căruia: "Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-șef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcție, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, răspunderea pentru conducerea contabilității revine acestora, potrivit legii și prevederilor contractuale". S-a arătat că, în hotărârea pronunțată de instanța de fond (pag. 10 - 11), s-a luat act că numitul E., în perioada octombrie 2007 - martie 2008, mai 2009 - iunie 2009 a deținut calitatea de director economic/contabil la SC B. SRL Dumbrăveni. S-a solicitat să fie avute în vedere argumentele reținute în Decizia nr. 2536/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală: Raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective, este evident că legea are în vedere doar răspunderea pentru angajarea contabilului și organizarea contabilității, iar nu răspunderea pentru modul în care sunt aplicate reglementările contabile. Că este așa rezultă și din reglementarea expresei introdusă ulterior prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 82/1991, potrivit căreia: "Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-șef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcție, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, răspunderea pentru conducerea contabilității revine acestora, potrivit legii și prevederilor contractuale." Față de aceste considerente, Curtea constată că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv poziția subiectivă specifică infracțiunii de evaziune fiscală, impunându-se achitarea inculpatei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen. (...). În continuare, recurentul a arătat că atât procurorul, cât și judecătorul primei instanțe au luat ca cert un prejudiciu stabilit de expert împotriva reglementărilor legale. Astfel, potrivit art. 1221 din O.G. nr. 92/2003 și Deciziei nr. 1/2008 privind procedura insolvenței, aprobată prin OPANAF nr. 1537/2008, "începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în cazul contribuabililor pentru care s-a deschis procedura reorganizării judiciare și a insolvenței, după caz, nu se mai datorează și nu se mai calculează obligații fiscale accesorii pentru creanțele înscrise la masa credală și pentru cele rezultate din activitatea curentă, indiferent de data deschiderii acestei proceduri." În cauză, organul de inspecție fiscală a apreciat că totalul operațiunilor menționate anterior a fost efectuat cu scopul disimulării realității, prin sfera de introducere a acestor operațiuni ilicite în sfera de aplicare a TVA și crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există, având drept consecință neplata TVA la buget, în perioada decembrie 2008 - martie 2012 (40 de luni). Prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost stabilit la suma de 1.870.364 RON, din care TVA în cuantum de 874.521 RON, majorări de întârziere 216.377 RON, penalități de întârziere 104.537 RON și impozit pe profit în cuantum de 541.032 RON, majorări de întârziere 82.827 RON, penalități de întârziere 51.070 RON, sumă cu care D.G.F.P Sibiu s-a constituit parte civilă în cauză. Așadar, împotriva reglementărilor legale, s-a apreciat și a fost luat în considerare pentru încadrarea juridică în formă agravată un prejudiciu la care s-au adăugat nelegal sumele aferente accesoriilor, dobânzilor și penalităților socotite pe perioada judecării cauzei de insolvență. În ceea ce privește solidaritatea obligației de plată, s-a arătat că inculpatul răspunde în solidar cu partea responsabilă civilmente, respectiv societatea comercială, care răspunde cu patrimoniul ei în repararea prejudiciului cauzat, societate în cadrul căreia a îndeplinit calitatea de administrator sau asociat sau în folosul căreia a acționat, chiar dacă aceasta se află în procedura de insolvență, atâta vreme cât societatea nu a fost încă radiată. Dacă societatea a fost radiată, obligațiile fiscale se socotesc stinse. În acest sens, s-a menționat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, obligațiile fiscale ale debitorului radiat din Registrul Comerțului, respectiv cele pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, se scad din evidență. S-a susținut că, potrivit art. 266 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obligațiile fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiați din registrele în care au fost înregistrați potrivit legii se anulează după radiere dacă pentru plata acestora nu s-a atras răspunderea altor persoane, potrivit legii. Recurentul inculpat a solicitat să fie avute în vedere interpretările date în lucrarea "Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală" (Consiliul Superior al Magistraturii, București, 2015), cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și a redat paragrafele pe care le-a considerat relevante din cuprinsul acestui ghid. În legătură cu încadrarea juridică, s-a solicitat să fie avută în vedere și Decizia nr. 4/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, raportat la art. 289 din C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, s-a amintit, în primul rând, că acesta este compus nu doar din cuantumul obligațiilor fiscale aferente debitelor principale, la acestea adăugându-se dobânzi, penalități, majorări de întârziere, calculate până în ziua achitării integrale a sumelor datorate. Caracterizând data de la care se naște plata creanței fiscale, instanța de apel a statuat faptul că aceasta are un caracter cert, lichid și exigibil de la data săvârșirii infracțiunilor. Referitor la reținerea variantei agravante prevăzute de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, s-a arătat că în cazul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în valoarea prejudiciului - care, dacă depășește 100.000 de euro în echivalentul monedei naționale, determină reținerea variantei agravate prevăzute în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - nu se includ obligațiile fiscale accesorii și nici cheltuielile reale efectuate de inculpat, în ipoteza în care infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale este comisă prin evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive care atestă cheltuieli mai mari decât cele efectuate în realitate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Recurentul inculpat a precizat că a fost pus sub acuzare în baza declarațiilor administratorului societății - respectiv ale numitului D.. S-a arătat că prin Sentința civilă nr. 618/C din 29 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2012, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței față de debitoarea SC B. SRL Dumbrăveni, fiind numit în calitate de administrator judiciar F.. Prin Sentința civilă nr. 1.335/C din 26 noiembrie 2012, s-a dispus intrarea în faliment, dizolvarea societății și ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Prin raportul nr. x cu privire la situația economico-financiară, patrimonială și de fapt și asupra cauzelor care au condus la insolvență, cu menționarea persoanelor responsabile de această stare de fapt întocmit de lichidatorul judiciar, s-a arătat că, referitor la persoanele vinovate de ajungerea societății în procedura falimentului, din relatările administratorului social al debitoarei, D., reiese că vinovat de această stare este fostul director al societății B. SRL, A.. Având în vedere faptul că A. nu are calitate în societate, respectiv nu este asociat și nici administrator social, lichidatorul judiciar a arătat că este în imposibilitate de a formula o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva acestuia. Făcând trimitere la considerentele hotărârii pronunțate de instanța de fond, recurentul inculpat a susținut că, mergând pe premisa că este vinovat deoarece are un mod de operare stabilit anterior, instanța nu a mai analizat apărările sale și le-a respins, fără a motiva această soluție. A solicitat să se observe că activitatea pe care o desfășura era strict limitată la atribuțiile de director. Atât administratorul D., cât și lichidatorul care a preluat procedura insolvenței și-au asigurat din activitatea societății/din procedurile desfășurate beneficii financiare, aceasta situație fiind oglindită în lucrările de la dosar. Referitor la sesizarea organelor de cercetare penală, recurentul inculpat a arătat că plângerea penală a fost depusă de A.N.A.F. față de D., administratorul societății. Ulterior, în baza unor înțelegeri frauduloase, recurentul a fost introdus în acțiunea penală și a fost lăsat să fie singurul responsabil pentru pretinsele fraude. În ceea ce privește atragerea răspunderii patrimoniale, precum și procedura anterioară desfășurată în procedura insolvenței/falimentului, recurentul a susținut că acestea s-au desfășurat în contradictoriu numai D., administratorul societății. De asemenea, cu privire la stabilirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii, s-a solicitat să fie avute în vedere și următoarele aspecte: A.N.A.F., prin Adresa nr. x din 28 iunie 2012, cu referire la Procesul-verbal de control nr. x din 25 iunie 2012, a făcut o sesizare către Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu pentru declanșarea urmăririi penale contra lui D. pentru infracțiunea de evaziune fiscală. A.N.A.F. s-a constituit parte civilă cu suma de 1.870.364 RON contra lui D.. Inculpatul a solicitat ca expertul să efectueze o evaluare proprie asupra obiectivelor înaintate către instanța de judecată - având în vedere că în Raportul de expertiză depus la prima instanță, dosar, fila x se menționează: specialiștii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu au calculat un prejudiciu total de 1.892.928 RON. A.N.A.F. s-a constituit parte civilă pentru suma de 1.415.553 RON contra administratorului D. - reprezentant legal al contribuabilului. S-a susținut că acest prejudiciu se raportează la interpretările interne în materie de fraudă fiscală, fără a fi luate luat în considerare deciziile obligatorii ale C.J.U.E. referitor la parteneri inactivi. Sub acest aspect, s-a arătat că se impune a se defalca situația acestora în funcție de dezlegările date prin deciziile obligatorii ale C.J.U.E.: - inactivi ce au rămas inactivi pe durata controlului și până la zi - perioade distincte - în funcție de interpretările obligatorii date prin Decizia nr. 86/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; - perioada în care a fost reactivat statutul fiscal de plătitor de TVA - al fiecărui agent economic dintre cele 19 societăți comerciale menționate în rechizitoriu și în hotărârea primei instanțe. S-a făcut trimitere la jurisprudența obligatorie a C.J.U.E. în materia garantării securității juridice în statele membre ale Uniunii Europene - Cauza C 401/18, Herst împotriva Odvolaci. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul inculpat a precizat că este nelegală modalitatea în care instanța de fond a ales regimul juridic aplicabil pedepsei - cu referire la existența unei pedepse stabilite anterior. Astfel, deși s-a menționat că hotărârea anterioară prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a rămas definitivă la data de 28 februarie 2012, situație în care programul de supraveghere putea fi stabilit numai după aceasta dată, respectiv cu începere din luna martie 2012, judecătorul a menționat, contrar realității, că faptele au fost comise în formă continuată în termenul de încercare al suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere stabilite prin Sentința penală nr. 134 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 115/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia și prin Decizia penală nr. 619 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acest raționament a dus la o soluție greșită sub aspectul alegerii și stabilirii pedepsei, fără a se avea în vedere ca așa zisa activitate infracțională se reține a fi fost săvârșită anterior rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție la 28 februarie 2012, însă doar ultimul act material se reține a fi săvârșit la data ultimei facturi - luna martie 2012. Recurentul a susținut că soluția este contrară celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 11/2016, decizia nr. 21/2014 și decizia nr. 13/2015. Totodată, s-a solicitat să fie avută în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014. A arătat recurentul că hotărârea prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a rămas definitivă la data de 28 februarie 2012, hotărârea nu a fost redactată și nu i-a fost comunicată până la sfârșitul lunii martie 2012, iar programul de supraveghere nu i-a fost adus la cunoștință până la sfârșitul lunii martie 2012. Drept urmare, nu se poate afirma că, având cunoștință de programul de supraveghere, cu rea-credință, ar fi săvârșit o nouă infracțiune, în luna martie 2012 (data săvârșirii ultimului act material). În rechizitoriu se reține că ultimul act material al infracțiunilor pentru care a fost judecat în cauză ar fi fost în luna martie 2012, nefiind în realitate niciodată precizat. Deoarece nu a fost identificat acest ultim act material, date fiind consecințele juridice, recurentul a susținut că nu se poate lua în considerare afirmația procurorului că ar exista acest act material. S-a solicitat să fie avută în vedere și jurisprudența obligatorie a C.J.U.E. în materia garantării securității juridice în statele membre ale Uniunii Europene, făcându-se trimitere la cauza C 401/18, Herst împotriva Odvolaci. În opinia recurentului, instanța era obligată să verifice dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 85 din C. pen. din 1969, privind anularea suspendării condiționate a executării pedepsei. Raportat la perioada în care s-ar fi comis faptele - înainte de rămânerea definitivă a primei hotărâri - februarie 2012 - judecătorul primei instanțe putea observa următoarele: 1. Prima hotărâre de condamnare a rămas definitivă în februarie 2012; 2. Ultimul act material în prezenta cauză se afirmă a fi fost săvârșit în martie 2012;

Se impunea să fie anulată suspendarea pedepsei;

Se impunea să fie efectuată contopirea pedepselor;

Se constata prescrisă răspunderea penală. S-a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva modului în care a fost exclusă de la aplicare jurisprudența recentă a C.J.U.E. în materie (cauza C-430/19, cauza C-101/16). Referitor la prescripția privind stabilirea și executarea obligațiilor fiscale, recurentul inculpat a redat dispozițiile art. 131 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, art. 215 alin. (1), art. 110 - art. 112, art. 131 - art. 135 din Legea nr. 207/2015 și dispozițiile Codului de procedură fiscală din 2003 - art. 91, art. 92, art. 93. S-a menționat și faptul că, în cauză, a intervenit prescripția răspunderii penale, cu referire la deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României și Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul a precizat că perioada în care ar fi participat la săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9, art. 8 din Legea nr. 241/2005 este 2008 - martie 2012, iar răspunderea penală este înlăturată prin prescripție, care este reglementată de art. 121 - 124 și art. 128 - 130 din C. pen. din 1969. Și răspunderea fiscală este înlăturată prin prescripție, în condițiile art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală. Raportat la cele expuse în actul de acuzare, recurentul a apreciat că a intervenit prescripția răspunderii penale, ceea ce impune aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. Astfel, s-a solicitat să se constate că a intervenit prescripția răspunderii penale prev. de art. 154 alin. (1) lit. d) din noul C. pen., urmare a efectelor pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 297/2018. Recurentul a arătat că se reține în ordonanța de extindere a urmăririi penale că pretinsele acte de evaziune fiscală s-au desfășurat în perioada 2008 - martie 2012 și, întrucât termenul de prescripție este de 8 ani, acesta s-a împlinit la sfârșitul lunii martie 2020. S-a arătat că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2015 (text în vigoare la data pretinselor fapte): (1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani crea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: (...) c) evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani. Recurentul a menționat că alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost modificat de Legea nr. 50/2013 (Dacă prin prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani), însă nu i se aplică modificările aduse prin Legea nr. 50/2013, fiind înlăturate de beneficiul legii penale mai favorabile. Așadar pedeapsa de referință pentru calculul termenului de prescripție va fi de 8 ani închisoare + 2 ani închisoare = 10 ani închisoare Termenul de prescripție raportat la pedeapsa de 10 ani închisoare este, potrivit art. 122 din C. pen. din 1969, de 8 ani. Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. în vigoare, termenul de prescripție a răspunderii penale în situația dată este tot de 8 ani. S-a arătat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a statuat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională. Aceasta decizie nu este interpretativă, ci una prin care s-a declarat neconstituționalitatea unei părți din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel că sintagma "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" este suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu a emis o normă legală de adaptare a acestui text de lege conform deciziei Curții Constituționale a României, în 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, partea din text care a fost declarată neconstituțională își încetează efectele. Acest termen de 45 zile a expirat în luna august 2018, astfel încât în prezent dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au următorul conținut: cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe. Chiar dacă în finalul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 297/2018 se arată: Curtea constată că soluția legislativă anterioară prev. de art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției penale doar prin îndeplinirea unui act care potrivit legii trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat - recurentul a apreciat că nu revine procurorului sau judecătorului sarcina de a completa dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., ci legiuitorului. Este evident că, în prezent, nu se poate adăuga la textul de lege. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar încălca principiile fundamentatele ale dreptului penal - în special cel al legalității. Recurentul inculpat a susținut că deciziile Curții Constituționale produc efectele unor legi penale mai favorabile și a arătat că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios constituțional (Deciziile nr. 1092/2012, nr. 511/2013), dispozițiile legale succesive privitoare la prescripția răspunderii penale trebuie analizate din perspectiva legii penale mai favorabile, deoarece privesc o instituție de drept penal substanțial. Pentru a se identifica legea penală mai favorabilă, recurentul a arătat că trebuie analizate: - dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 297/2018; - dispozițiile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, conform cărora cursul prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat inculpatului în desfășurarea procesului penal; - art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. În opinia recurentului, dispozițiile actuale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt mai favorabile. Fiind vorba despre o dispoziție cu caracter de lege penală mai favorabilă, efectele sale retroactivează și se vor aplica și în prezenta cauză. În finalul motivelor de recurs, s-a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 215/RC/2020, Decizia nr. 286/RC/2015, Decizia nr. 240/RC/2020, Decizia nr. 79/RC/2020, Decizia nr. 370/RC/2017, Decizia nr. 150/RC/2017, Decizia nr. 357/RC/2016), precum și la jurisprudența C.J.U.E. (cauza C-18/13, cauza C-374/16, cauza C-375/16, cauza C-101/16). În concluzie, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, astfel cum a fost formulat. Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală, însă nu au fost depuse concluzii scrise. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 ianuarie 2021. Prin referatul din data de 22 ianuarie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 9 februarie 2021. Prin Încheierea din data de 9 februarie 2021 s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 617 din data de 7 octombrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017. S-a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casație. S-a fixat termen la data de 23 februarie 2021, pentru când s-a dispus citarea părților. Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., în conformitate cu dispozițiile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că Decizia nr. 617 din data de 07 octombrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, a fost pronunțată în apel și poate fi atacată cu recurs în casație, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluțiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen. Cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condițiile prevăzute art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen. Referitor la îndeplinirea condiției impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul inculpat A. a invocat cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege). Înalta Curte a constatat că recurentul inculpat A. a solicitat să fie avută în vedere Decizia nr. 4/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, raportat la art. 289 din C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală. Înalta Curte a reținut că, în cauză, recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969. Prin hotărârea atacată nu s-a reținut existența unui concurs real de infracțiuni - între cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994] și cea de fals intelectual, prevăzută de art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilității nr. 82/1991 raportat la art. 289 din C. pen., astfel încât hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea celor statuate din decizia nr. 4/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. Referitor la susținerea recurentului inculpat, în sensul că prejudiciul care i se impută în cauză a fost greșit stabilit (s-a susținut că s-a avut în vedere pentru încadrarea juridică în formă agravată un prejudiciu la care s-au adăugat nelegal sumele aferente accesoriilor, dobânzilor și penalităților socotite pe perioada judecării cauzei de insolvență), Înalta Curte a constatat că acest aspect nu se circumscrie prezentului cadru procesual, critica formulată vizând temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia. Aceste apărări nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen., întrucât recurentul inculpat tinde la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sub aspectul prejudiciului, care a fost reținut deja cu titlu definitiv prin hotărârea atacată. În ceea ce privește apărările formulate de recurent referitor la legea penală mai favorabilă, Înalta Curte a constatat că acestea excedează controlului jurisdicțional care poate fi exercitat în prezentul cadru procesual, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 din C. proc. pen. În schimb, Înalta Curte a constatat că recursul în casație este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce privește verificarea în drept a situației de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracțiunile de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în sensul că acestea nu întrunesc un element de tipicitate - referitor la calitatea de subiect activ - recurentul inculpat a susținut că nu putea fi subiect activ al infracțiunilor de evaziune fiscală, deoarece nu era contribuabil. Astfel cum s-a menționat anterior, analiza acestui aspect se poate realiza strict în raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută și menținută prin hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel. S-a apreciat că recursul în casație este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., doar în ceea ce privește verificarea aplicării dispozițiilor privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 864 din C. pen. din 1969). Această critică nu presupune chestiuni de apreciere privind individualizarea pedepsei și a modalității de executare, ci vizează strict un calcul matematic prin raportare la dispozițiile incidente care reglementează revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Analiza acestui aspect se va realiza strict în raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată. Referitor la criticile formulate de recurentul inculpat, în sensul că a intervenit prescripția răspunderii penale, Înalta Curte a constatat că acestea nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 sau pct. 12 din C. proc. pen.. Acestea nu pot fi analizate nici în cadrul cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care prevede că hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal. Recurentul inculpat, prin motivele de recurs, a invocat ipoteza inversă, că în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal. În ipoteza în care există probe cu privire la incidența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., iar instanța nu dispune încetarea procesului penal, poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare, în condițiile art. 426 lit. b) sau lit. i) din C. proc. pen. În dezbateri, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a susținut, în esență, că sunt incidente dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. cu referire la cele două infracțiuni prevăzute de art. 8 și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, apărarea a precizat că inculpatul A. nu a avut și nu putea să aibă niciodată calitatea de contribuabil față de starea factuală reținută, având în vedere că acesta deținea doar calitatea de director în respectiva societate. În ceea ce privește dispozițiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, apărarea a susținut că în această situație, contribuabilul este societatea SC B. SRL, astfel că obligațiile fiscale pentru societate nu reveneau în sarcina recurentului inculpat A., ci reveneau în sarcina administratorului acestei societăți. Referitor la cel de-al doilea temei al recursului în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susținut că hotărârea este nelegală în ceea ce privește pedeapsa aplicată, respectiv modalitatea prin care s-a ales forma revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei și nu a anulării suspendării sub supraveghere. Susținerile apărării au fost expuse pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri. Analizând recursul în casație formulat de recurentul inculpatul A. potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 9 februarie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente: Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătorești tinzând la desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii. Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpatul A. a