ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 363/2016

Decizia nr. 363/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la emiterea unui răspuns temeinic și cu respectarea Legii nr. 8/1996 la solicitarea A. nr. 2097 din 24 mai 2013, înregistrată la B. cu nr. 1957 din 24 mai 2013, respectiv la plata unor despăgubiri în valoare de 1.800.701,99 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 508 din 13 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a respins excepțiile invocate de pârât ca neîntemeiate, respectiv excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, excepția lipsei interesului în promovarea cererii de chemare în judecată;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată;

- a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din N.C.P.C.

În motivarea recursului declarat se arată că, instanța de fond, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a reținut că reclamanta ar fi supus controlului jurisdicțional al instanței de contencios administrativ un act administrativ asimilat reprezentat de tăcerea administrației, iar nu refuzul autorității de a răspunde unei petiții adresate în baza O.G. nr. 27/2002, arătând că spre această concluzie ar duce temeiurile de drept invocate în cererea de chemare în judecată.

Susține recurenta că, sub aspectul stabilirii cadrului procesual pe obiect și cauză, adresa A. din 24 mai 2013 este o cerere adresată de către reclamantă pe cale administrativă și întemeiată pe dreptul de petiționare exercitat de A. în calitate de organism de gestiune colectivă în legătură cu activitatea desfășurată de pârât asupra acțiunilor întreprinse de un alt organism de gestiune colectivă care funcționează în același domeniu de creație, sub supravegherea și controlul C., autoritate aflată în coordonarea B., autoritate a administrației.

Recurenta apreciază că, în acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 8-10 din O.G. nr. 27/2002, care, coroborate cu situația de fapt expusă prin adresa ce face obiectul prezentei cauze și temeiurile exprese indicate de reclamantă, respectiv art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, ne aflăm în situația lipsei unui răspuns din partea B. în termenul legal de 30 de zile de la înregistrarea cererii reclamantei.

Cu privire la constatarea instanței de fond potrivit căreia A. nu a indicat în mod concret care sunt măsurile efective pe care B., în calitate de coordonator metodologic al C., le-ar fi putut dispune cu privire la situația expusă, recurenta precizează că o astfel de abordare nu ar fi avut nicio finalitate, putând cel mult să fie cenzurată, întrucât ar fi încălcat atributul exclusiv al autorității publice de a emite un răspuns în limitele propriilor competențe legale, în baza propriei interpretări.

Subliniază recurenta că lipsa indicării de către aceasta a posibilelor măsuri pe care autoritatea pârâtă ar fi putut și trebuit să le adopte în speță nu este un argument și o justificare pentru neemiterea unui răspuns în termenul legal la cererea formulată.

În susținerea poziției sale, recurenta anexează sentința civilă nr. 807 din 10 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2013, având aceleași părți și obiect similar prezentei cauze, respectiv o altă adresă A. la care B. a înțeles să răspundă numai după ce instanța de judecată a admis acțiunea formulată de reclamanta din prezenta cauză.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepția nulității motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin Raportul întocmit la data de 2 martie 2015, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Completul de filtru învestit cu soluționarea dosarului de față a apreciat că recurenta-reclamantă a invocat motive de casare care se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din N.C.P.C., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din N.C.P.C., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menționate.

În privința primului motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din N.C.P.C., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în conținutul cererii de recurs nu au fost identificate susțineri referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din N.C.P.C. sau la existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei sau pârâtei.

Înalta Curte constată că instanța de fond a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantei.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentei se circumscriu exclusiv motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din N.C.P.C., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată.

Înalta Curte apreciază că nici criticile recurentei-reclamante vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, „nesoluționare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”, iar art. 2 alin. (2) din același act normativ stabilește că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că în cauză reclamanta a supus controlului jurisdicțional al instanței de contencios administrativ un act administrativ asimilat, reprezentat de tăcerea administrației, temeiurile de drept invocate în cererea de chemare în judecată fiind în acest sens, iar nu refuzul autorității de a răspunde unei petiții adresate în baza O.G. nr. 27/2002.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut curtea de apel că prin cererea înregistrată la pârât din 24 mai 2013 reclamanta nu a indicat în concret care sunt măsurile efective pe care ministrul culturii, în calitate de coordonator metodologic al C., le-ar putea dispune cu privire la situația expusă, în raport de dispozițiile art. 137 și art. 138 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Raportându-se la aceste prevederi legale, Curtea de apel a constatat în mod corect că singura autoritate care are competențe de a dispune măsuri în domeniul drepturilor de autor și a drepturilor conexe, inclusiv privind funcționarea și controlul funcționării organismelor de gestiune colectivă și adoptare măsurilor de intrare în legalitate sau de aplicare a sancțiunilor, este C. și nu B., iar ministrul culturii doar coordonează C., neavând competențe de a controla activitatea desfășurată de această autoritate și de a se substitui acesteia în exercitarea atribuțiilor.

Or, instanța de fond a apreciat că în cauză reclamanta a solicitat ca pârâtul B. fie să constrângă C. să acționeze în sensul dorit de aceasta, fie să se substituie în atribuțiile și competențele acestuia și să dispună conform cu ceea ce reclamanta consideră că este legal și temeinic, în condițiile în care aspectele sesizate prin cererea înregistrată din 24 mai 2013 vizează organizarea și funcționarea C., iar acestea nu sunt sub controlul pârâtului.

Curtea de Apel a reținut astfel că B. nu deține pârghiile administrative necesare pentru a da curs solicitării adresate de reclamantă, motiv pentru care a apreciat că tăcerea administrației este pe deplin justificată.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar apreciază că adresa emisă de reclamanta A. din 24 mai 2013, înregistrată la B. din 24 mai 2013, reprezintă doar o corespondență între părți, un punct de vedere, fără a cuprinde o solicitare propriu-zisă din partea reclamantei la care pârâtul să răspundă.

Înalta Curte constată, astfel, că susținerile recurentei-reclamante cu privire la soluția dată de instanța de fond primului capăt de cerere sunt neîntemeiate.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate nici criticile recurentei-reclamante cu privire la modul de soluționare a capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în valoare de 1.800.701,99 euro, deoarece instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit îndeplinirea în cauză a condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția acestuia, neputându-se reține astfel în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din N.C.P.C.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din N.C.P.C. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 508 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.