ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 66 din 20 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Gherla, a fost condamnat inculpatul A., fiul lui B. și C., născut în municipiul Cluj-Napoca, județul Cluj, domiciliat în municipiul Cluj-Napoca, jud. Cluj, locuind fără forme legale în comuna P. satul M., jud. Cluj, cetățean român și al statului Guineea, cu antecedente penale, la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj judiciar, prevăzută de art. 279 alin. (2), raportat la art. 206 alin. (1) C. pen.

S-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei precizate la punctul 1, pe durata termenului de încercare de 2 ani.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probațiune Cluj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență; f) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței; g) să urmeze un program de gestionare a furiei; h) să urmeze un tratament medical pentru diminuarea consumului de alcool.

Datele prevăzute la punctul 4. literele c)-e) s-au comunicat la Serviciul de probațiune Cluj.

Pe parcursul termenului de supraveghere, s-a stabilit ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile, la Primăria orașului H. jud. Cluj) sau la Primăria comunei P. (jud. Cluj).

S-au interzis inculpatului pe o durată de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinței, următoarele drepturi, ca pedeapsă complementară: a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; c) dreptul de a deține, de a folosi și de a purta orice categorie de arme; d) dreptul de a participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice și dreptul de a se afla în localuri în care se consumă băuturi alcoolice; e) dreptul de a comunica cu victima (D.).

S-au interzis inculpatului următoarele drepturi, ca pedeapsă accesorie: a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; c) dreptul de a deține, de a folosi și de a purta orice categorie de arme; d) dreptul de a participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice și dreptul de a se afla în localuri în care se consumă băuturi alcoolice; e) dreptul de a comunica cu victima (D.).

Pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii menționate la punctul 8.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

S-a constatat că persoana vătămată D. nu s-a constituit parte civilă.

A fost obligat inculpatul să achite suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A. solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate și pronunțând o nouă hotărâre, să se dispună achitarea inculpatului, în principal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 66 din 20 ianuarie 2017 a Judecătoriei Gherla.

A fost obligat apelantul A. să plătească în favoarea statului suma de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a formulat cerere de recurs în casație, inculpatul A. care, invocând dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., a solicitat admiterea cererii, achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare.

Prin încheierea din 27 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație a inculpatului A. împotriva Deciziei penale nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că hotărârea atacată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434 - 436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casație, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și 2 C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând în esență, că nu există probe în susținerea stării de fapt deduse judecății și că nu a adresat vreo amenințare persoanei vătămate D. în sensul legii penale, respectiv cu infracțiuni sau fapte păgubitoare astfel cum rezultă din declarația acesteia și din depozițiile martorilor. Sub acest aspect, inculpatul a confirmat doar că i-a reproșat procurorului că nu i se face dreptate, fără însă a i se cauza acestuia vreo stare de temere cu atât mai mult cu cât inculpatul apreciază că este greu de crezut că unui procuror prin prisma carierei sale i se poate produce vreo temere în situația în care i se reproșează anumite aspecte.

Conchizând, a solicitat să se constate că nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de amenințare, lipsind acțiunea tip prevăzută de legea penală.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casație pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin cererea de recurs în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 279 alin. (2) corob. cu art. 206 alin. (1) C. pen. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea recurentului inculpat A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care a fost condamnat de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpat nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunțate de instanțele de judecată din perspectiva legalității acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat și pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare pentru infracțiunea de amenințare, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecință, apreciind că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme și, constatând că, din situația de fapt reținută de cele două instanțe în hotărârile pronunțate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de amenințare, acestea făcând referiri concrete cu privire la realizarea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni.

Drept urmare, criticile invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație declarat împotriva Deciziei penale nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul - inculpat A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - ED