ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală 939 din 4 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A., fără antecedente penale, cu domiciliul procesual ales la avocat B. din Cluj Napoca, jud. Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. (1) C. pen. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Maramureș la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să execute următoarea obligație: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat- în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat a presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare la Primăria Comunei Leordina sau la o unitate de cult, în condițiile stabilite de Serviciul de Probațiune.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În fapt, s-a reținut că, la data de 05.07.2014, inculpatul, în timp ce conducea autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare X pe DN 18 în localitatea Leordina, având ca pasageri alte două persoane, care nu au fost identificate, a fost semnalizat să oprească, în apropierea stației X, de către un agent al Poliției de Frontieră. Acesta nu s-a conformat. Echipajul poliției de frontieră a procedat la urmărirea lui pe o distanță de circa 150-200 m, folosind mijloace speciale de semnalizare luminoasă și acustică. În final, s-a reușit oprirea inculpatului aproximativ în jurul orei 01:30. În timpul urmăririi în trafic, polițiștii de frontieră au solicitat ajutorul organelor de poliție din cadrul secției 4 poliție Rurală Leordina. Inculpatul a prezentat actele personale și ale autovehiculului la solicitarea organelor poliției de frontieră. Deoarece emana halenă alcoolică, acesta a fost întrebat de martorul D. din cadrul Poliției de Frontieră dacă a consumat băuturi alcoolice, dar inculpatul a devenit recalcitrant, a ridicat tonul și a coborât din autovehicul, repezindu-se la martor. Ajunși la fața locului, agenții de poliție din cadrul secției 4 Poliție Rurală Leordina l-au încătușat pe inculpat, moment în care cei doi pasageri din mașina condusă de acesta au fugit. Inculpatul a avut manifestări agresive și a adresat injurii la adresa organelor de poliție. La fața locului, solicitându-i-se să se supună testării cu aparatul etilotest, inculpatul a refuzat, după care a fost condus la sediul secției 4 de Poliție Rurală Leordina, unde a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 1,06 mg/l alcool pur în aerul expirat la ora 02:08. Inculpatul a refuzat semnarea protocolului etilotest. La scurt timp de la momentul testării, inculpatul a fost dus la Centrul de Permanență Ruscova unde i s-a prelevat o mostră biologică de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Potrivit buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie nr. x/2014 emis de SML Maramureș inculpatul a avut o alcoolemie de 1,70 g/l la ora 02:20, la unica probă.

Împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Vișeu de Sus a formulat apel inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 71/A/2018 din data de 16 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 939 din data de 4 octombrie 2017 a Judecătoriei Vișeu de Sus.

Împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din data de 16 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 28 februarie 2018.

Prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cadrul motivelor de recurs în casație, inculpatul, în esență, a invocat incidența, în cauză, a deciziei nr. 732/16 decembrie 2014 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională."

S-a arătat că, începând cu data de 27 ianuarie 2015, dispozițiile invocate mai sus sunt suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice în data de 14 martie 2015, dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.

S-a considerat că declararea neconstituțională a sintagmei la momentul prelevării mostrelor biologice, face ca, prin revenirea la relevanța penală a momentului conducerii și nu al prelevării, necesitatea recalculării alcoolemiei să se impună din nou, mai ales în cazul în care recoltarea este situată temporal la un moment îndepărtat consumării faptei.

S-a susținut că dezincriminarea privește fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condițiilor de incriminare și de sancționare. Fapta dezincriminată nu mai constituie infracțiune sub nicio formă, în nicio modalitate. Dacă legea nouă modifică numai o parte din condițiile de incriminare ori de sancționare în raport cu legea veche, nu ar exista o dezincriminare, adică o abolire a incriminării, ci o continuitate de incriminare a faptei și, în această situație, vor fi incidente dispozițiile de aplicare a legii penale mai favorabile.

Abrogarea sintagmei problematice nu ar fi, deci, o dezincriminare a infracțiunii, deoarece se referă la una dintre condițiile incriminării, nu la însăși existența infracțiunii, intenția legiuitorului nefiind aceea de a modifica ceva din conținutul constitutiv al infracțiunii, ci de a formula reguli noi în ceea ce privește proba acesteia.

Pe de altă parte, legea este dezincriminatoare nu numai atunci când fapta dezincriminată nu mai are niciun corespondent în legea nouă, ci și atunci când sunt modificate condițiile unei incriminări. Astfel, s-a arătat că în doctrină modificarea condițiilor incriminării ori înscrierea faptei, incriminată diferit în conținutul altei infracțiuni, constituie dezincriminare, deoarece, făcând aplicarea legii penale noi, fapta nu mai poate fi calificată ca infracțiune sau anumite modalități faptice ale infracțiunii scapă de sub incidența legii penale.

Inculpatul a considerat că aceste concluzii și-ar găsi aplicarea în speță, deoarece, prin revenirea la momentul conducerii vehiculului ca moment relevant pentru consumarea faptei, fapta considerată săvârșită la momentul prelevării de mostre nu mai poate fi calificată ca infracțiune, cu atât mai mult, cu cât nu se poate stabili valoarea alcoolemiei la momentul conducerii prin calculul retroactiv.

Chiar dacă se consideră că abrogarea unei norme de incriminare a unei fapte nu are valoarea unei dezincriminări dacă fapta ar continua să existe incriminată sub o altă denumire sau ar fi incriminată ca o modalitate a altei infracțiuni, inculpatul a apreciat că se află în situația unei dezincriminări parțiale.

S-a opinat că, în urma modificărilor aduse prin decizia nr. 732/16 decembrie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, norma de incriminare subzistă numai sub forma conducerii unui autovehicul pe drumurile publice cu alcoolemia prohibită de lege, nemaifiind relevant momentul prelevării probelor biologice.

Prin urmare, fapta persoanelor depistate în trafic după data de 23 octombrie 2014 și cărora li s-a prelevat o unică probă în vederea calculului alcoolemiei nu mai întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. în forma actuală, față de efectul declarării neconstituționale a unei părți a normei de incriminare care definește un element temporal, esențial pentru stabilirea momentului săvârșirii faptei, cu relevanță sub aspectul existenței infracțiunii.

Pe de altă parte, inculpatul a considerat că a fost trimis în judecată pentru o infracțiune pentru care nu s-au administrat probe, iar probele solicitate în efectuarea calculului retroactiv al alcoolemiei prin expertiza IML, au fost respinse atât de prima instanță, cât și de instanța de apel.

De asemenea, s-a mai arătat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, respectiv alcoolemie peste limita legală la momentul prelevării probelor biologice prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. și a fost condamnat pentru o altă infracțiune, respectiv cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, și anume conducere pe drumurile publice cu o alcoolemie peste limita legală la momentul depistării în trafic.

În acest sens, s-a susținut că art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 a fost abrogat de pct. 1 al art. 121 din Titlul II din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Astfel, în situația în care o dispoziție legală este abrogată, aceasta nu mai produce efecte juridice, ori inculpatul A. a fost condamnat tocmai în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, avea o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 04 mai 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din data de 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori și s-a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3 judecători.

În cuprinsul acestei încheieri, instanța supremă a reținut, în esență, că, în ceea ce privește motivele invocate de recurentul inculpat în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta a susținut, în esență, că prin decizia nr. 732/16 decembrie 2014 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională, fapta pentru care a fost condamnat recurentul inculpat a fost dezincriminată în întregul său, astfel că acesta a fost condamnat pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală.

În cadrul acelorași motive, recurentul inculpat a invocat și lipsa de vinovăție față de probatoriul administrat în cauză, solicitând în acest sens achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Înalta Curte a reținut că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, instanța supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. Așadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că numai susținerile privind dezincriminarea faptei, ca efect al deciziei nr. 732/16 decembrie 2014 a Curții Constituționale, se circumscriu cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte cerințe prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., sub acest aspect recursul în casație este admisibil în principiu.

Cât privește solicitarea subsidiară a inculpatului de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și susținerile recurentului în acest sens privind constatarea că nu există nicio probă pentru dovedirea vinovăției sale, Înalta Curte a constatat că acestea reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate și nu pot fi cenzurate prin prisma niciunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

S-a apreciat că, în realitate, recurentul inculpat a urmărit să supună cenzurii Înaltei Curți aspecte referitoare la lipsa vinovăției acestuia, prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, și o reevaluare a situației de fapt și a interpretării date acesteia și a probatoriului administrat în cauză, în scopul creării unei situații favorabile care să aibă drept consecință producerea unor efecte juridice diferite.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Astfel că, în baza art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, recursul în casație numai sub aspectul criticilor ce vizează condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Inculpatul A. a invocat incidența, în cauză, a deciziei nr. 732/16 decembrie 2014 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională", aspect ce face ca, prin revenirea la relevanța penală a momentului conducerii și nu al prelevării, necesitatea recalculării alcoolemiei să se impună din nou, mai ales în cazul în care recoltarea este situată temporal la un moment îndepărtat consumării faptei.

S-a susținut că dezincriminarea privește fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condițiilor de incriminare și de sancționare, întrucât, prin revenirea la momentul conducerii vehiculului ca moment relevant pentru consumarea faptei, fapta considerată săvârșită la momentul prelevării de mostre nu mai poate fi calificată ca infracțiune, cu atât mai mult, cu cât nu se poate stabili valoarea alcoolemiei la momentul conducerii prin calculul retroactiv.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015) a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că sintagma menționată lipsește de previzibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale.

Totodată, s-a reținut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate în art. 336 alin. (1) C. pen. se realizează prin acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibația alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecința fiind provocarea unei stări de intoxicație (alcoolică). Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracțiune de pericol, acțiunea săvârșită punând în primejdie siguranța circulației pe drumurile publice. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptei și nu trebuie dovedită.

Îmbibația alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat de momentul săvârșirii infracțiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiția ca îmbibația alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracțiunii la un moment ulterior săvârșirii ei, în condițiile în care de esența infracțiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârșirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispozițiile art. 336 C. pen., astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibație alcoolică și, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcție de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârșirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu și exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicție cu normele constituționale și convenționale.

După cum se poate observa, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 (publicată în M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015), a constatat că doar sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională.

Această împrejurare nu are însă drept consecință dezincriminarea faptei prevăzute în art. 336 alin. (1) C. pen., ci doar o modificare a textului, în sensul înlăturării din cuprinsul său a acestei prevederi neconforme Constituției.

Practic, infracțiunea revine la o formă asemănătoare celei anterioare intrării în vigoare a noului C. pen., cea prevăzută în art. 87 din O. U. G. nr. 195/2002 care incrimina conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Se mai impune a se sublinia faptul că, prin includerea sintagmei "la momentul prelevării probelor biologice" în noua reglementare a art. 336 alin. (1) C. pen., legiuitorul a vizat doar probațiunea și nu elementele constitutive ale infracțiunii. În mod evident, ceea ce se incriminează este conducerea unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanțe (aceasta fiind și denumirea marginală a infracțiunii) și nu prezentarea în această stare cu ocazia prelevării de probe biologice; în plus, în Expunerea de motive a noului C. pen. se explică acest element de noutate, arătându-se că "determinarea concentrației de alcool în sânge relevantă pentru reținerea infracțiunii prevăzute la art. 336 se face la momentul prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei recalculări ulterioare."

De aceea, modificarea textului infracțiunii, prin introducerea locuțiunii "la momentul prelevării probelor biologice" nu a avut ca efect dezincriminarea faptelor comise sub imperiul legii vechi (art. 87 din O. U. G. nr. 195/2002), când determinarea concentrației de alcool în sânge se făcea în raport cu momentul depistării în trafic, după cum nici intervenția instanței de contencios constituțional nu produce asemenea consecințe.

Singurul efect este, așa cum s-a arătat, modificarea textului în sensul eliminării prevederii neconforme cu legea fundamentală, cu consecințe doar sub aspect probator, respectiv necesitatea stabilirii îmbibației alcoolice la momentul săvârșirii infracțiunii, care coincide cu momentul opririi în trafic.

În prezenta cauză, pe baza probelor administrate, s-a stabilit, cu titlu definitiv, că inculpatul "a condus pe drumurile publice, pe DN 18 din localitatea Leordina, pe o distanță de aproximativ 2 km, autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare X, pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere pentru vehicule din categoria B, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80mg/l alcool pur în sânge".

Dacă concluzia este sau nu susținută din punct de vedere probator, este o împrejurare ce excede examenului ce poate fi efectuat de instanța învestită cu judecarea recursului în casație, Înalta Curte limitându-se a constata că fapta, în modalitatea în care a fost reținută de către Curtea de Apel Cluj, întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) C. pen.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. este prevăzută de legea penală, respectiv art. 336 alin. (1) C. pen., nefiind dezincriminată, criticile formulate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iunie 2018.