ÎCCJ, Decizia nr. 517/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1647

din 27 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a fost respinsă, ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de

contestatorul condamnat B.D. împotriva deciziei penale nr. 4012 din 2 decembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 1166/57/2007; a fost obligat contestatorul condamnat la plata

cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut în esență, că prin încheierea din 13 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă în principiu

contestația în anulare formulată de către condamnat dispunându-se citarea sa

pentru termenul de judecată din 27 aprilie 2010 la adresa indicată în cererea

formulată la termenul acordat pentru judecarea în fond a cererii de contestație

în anulare condamnatul fiind reprezentat de apărătorul ales.

Cazul de contestație în

anulare invocat a fost cel prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen.

susținându-se, în motivele scrise, că nu a fost ascultat de instanța de recurs,

că nu se critică soluțiile de condamnare, ci doar faptul că nu a fost schimbată

modalitatea de executare a pedepsei (în una fără privare de libertate) filele

1-4.

Instanța a apreciat

că cererea de contestație în anulare este nefondată.

S-a reținut, astfel

că prin decizia penală nr. 4012 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis, printre altele și recursul

inculpatului B.D. - numai sub unele aspecte – menținându-se însă modalitatea de

executare a pedepsei (fila 10).

Conform încheierii de

dezbateri și amânare a pronunțării deciziei – din data de 16 noiembrie 2009 –

recurentul inculpat B.D. a fost prezent, în stare de libertate și asistat de

apărător ales (fila 8); inculpatul și apărătorul ales al acestuia – înainte de

a se trece la dezbateri – nu au formulat cereri, nu au propus probe noi și nici

nu au solicitat ascultarea pe situația de fapt, cazurile în care este

obligatorie ascultarea inculpatului de către instanța de recurs fiind expres

prevăzute de lege [ art. 385

14

alin. (1)

1

și art. 386

16

alin. (1) C. proc. pen.].

S-a constatat că, în

cauză, niciunul dintre aceste cazuri [care constituie și cazuri de contestație

în anulare potrivit art. 386 lit. e) C. proc. pen.] nu era incident deoarece

inculpatul și apărătorul ales al acestuia nu au propus probe noi în recurs,

inculpatul a fost ascultat de instanța de apel, chiar acesta precizând în

motivele scrise ale contestației în anulare „că...în fața Curții de Apel Alba Iulia

mi-a fost luată o declarație scurtă cuprinzând strict câteva întrebări la care

a trebuit să răspund” (pag. 3), contestatorul nerelevând împrejurări în sensul

că ar fi dorit să facă declarații ample în fața instanței de apel, însă aceasta

nu i-ar fi permis.

S-a concluzionat că,

în realitate, contestatorul vizează repunerea în discuție a modalității de

executare a pedepsei închisorii, în sensul că solicită una neprivativă de

libertate (aplicarea art. 86

1

C. pen.), după cum rezultă din

motivele scrise de contestație în anulare (pag. 2, pag. 4) și a înscrisurilor

depuse (probe în circumstanțiere - filele 16-18). Astfel, instanța, în urma

interpretării „per a contrario” a dispozițiilor art. 392 alin. (1) C. proc.

pen. a respins, ca nefondată contestația în anulare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatorul.

Recursul este

inadmisibil și va fi respins pentru considerentele ce urmează:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control

judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

din Codul de procedură penală, admisibilitatea căilor de atac este condiționată

de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin

care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile

de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se

poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

În cauza de față,

contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătorești

definitive, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în soluționarea cererii de contestație în anulare formulată de contestator

împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen.,

deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva

deciziei instanței de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând

dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă.

Pentru considerentele

ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin efectul

admiterii acesteia, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,

recursul va fi respins, ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul B.D. împotriva deciziei nr.s1647

din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 121/1/2010.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.