ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4152/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4152/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data

de 4 martie 2010 în dosarul nr. 653/305/ 2009, Judecătoria Sfântu Gheorghe a

admis cererea formulată de reclamanta B.A. și a dispus sesizarea Curții de Apel

Brașov cu privire la soluționarea excepției de nelegalitate a certificatelor de

atestare fiscală a dreptului de proprietate emise în favoarea SC T.O. SA, SC C.

SA, SC V.C. SA și SC C.V. SA.

Urmare a dispoziției date prin

încheierea mai sus menționată, dosarul a fost înregistrat la data de 16 martie 2010,

sub nr. 193/64/2010, pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal.

Raportat la conținutul notelor de

ședință aflate la filele 703-710 din dosarul nr. 653/305/2009 al Judecătoriei

Sf. Gheorghe, s-a constatat că reclamanta B.A. a invocat excepția de

nelegalitate a patru certificate de atestare a dreptului de proprietate și

anume, seria M07 nr. 1946 emis la data de 12 iunie 1998 de Ministerul

Agriculturii și Alimentației pentru pârâta SC V.C. SA; seria CV nr. 0007 emis

la data de 9 iunie 1995 de Consiliul Județean Covasna pentru SC C. SA; seria

M03 nr. 0338 emis la data de 15 iulie 1993 de Ministerul Industriilor pentru SC

T.O. SA; seria M08 nr. 0091 emis la data de 6 martie 1995 de Ministerul

Comerțului pentru SC C.V. SA.

Prin încheierea din data de 14 mai 2010

instanța a dispus disjungerea cauzei, excepția de nelegalitate a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0091 din 6 martie 1995

emis de Ministerul Comerțului, pentru SC C.V. SA cât privește suprafața de 8635

mp, făcând obiectul dosarului nr. 391/64/2010.

În cauză a fost citat în calitate de

succesor în drepturi și obligații al emitentului actului a cărui nelegalitate

se invocă, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Pârâta SC C.V. SA a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca

inadmisibilă.

În acest sens, sa susținut că

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 362/2007, Înalta Curte s-a pronunțat

în sensul că excepția de nelegalitate invocată cu privire la actele

administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004 este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că SC

C.V. SA a fost constituită prin H.G. nr. 1040/1990 în temeiul Legii nr. 15/1990

și că potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1040/1990, activul și pasivul

întreprinderilor de stat care și-au încetat activitatea, s-a preluat de

societățile comerciale pe acțiuni înființate.

În temeiul H.G. nr. 834/1991 s-a

emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de

38.721,798 mp, titlul în baza căruia societatea s-a intabulat în C.F. 26203 Sf.

Gheorghe.

Prin sentința nr. 110/F din 1 iunie

2010, Curtea de Apel Brașov a admis excepția inadmisibilității excepției de

nelegalitate invocată de pârâta SC C.V. SA și în consecință a respins ca

inadmisibilă excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate seria M08 nr. 0091 din 6 martie 1995 emis de Ministerul

Comerțului, formulată de reclamanta B.A. în contradictoriu cu pârâții SC C.V. SA,

SC C. SA, SC T.O. SA, SC V.C. SA, Comisia Județeană pentru Reconstituirea

Dreptului de Proprietate a județului Covasna, Consiliul Județean Covasna,

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Comisia Locală pentru

Reconstituirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Sf. Gheorghe, K.E., K.S.

și K.Z., Municipiul Sf. Gheorghe prin Primar, Parohia Romano-Catolică din Sf. Gheorghe,

SC A. SRL, SC B.G. SA prin lichidator judiciar E. România SRL prin SC E.T.L. I.P.U.R.L.,

SC B.I.T. SRL, SC K. SRL, SC L.D. SRL, SC M. SRL, SC M.C. SRL și SC R.A.C. SRL.

S-a reținut că Plenul Secției de

Contencios Administrativ și Fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

ședința din 26 mai 2008, a decis în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin.

(2) din Constituție, prin raportare la actele internaționale convenționale și

comunitare (Convenția Europeană a Drepturilor Omului), precum și la

jurisprudența CEDO și a Curții Europene de Justiție, înlăturarea aplicării art.

4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007

și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la

actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004 a cărui legalitate se contestă pe calea excepției

de nelegalitate.

Împotriva sentinței nr. 110/F din 1

iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și

fiscal, pronunțată în dosarul nr. 391/64/2010 a declarat recurs reclamanta B.A. solicitând admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare la

aceeași instanță pentru soluționarea excepției pe fond.

În motivarea căii de atac, se arată

că excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M08 nr. 0091 emis la data de 6 martie 1995 de Ministerul

Comerțului vizează un act administrativ individual emis anterior anului 2005,

însă în actuala reglementare, procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004

se aplică și actelor administrative adoptate sau emise anterior intrării în

vigoare a legii.

Se mai arată că posibilitatea exercitării

controlului legalității actului administrativ exista, singura diferență adusă

de lege (Legea nr. 262/2007) privește instituirea unei proceduri speciale și de

urgență. Cauzele de nelegalitate sunt analizate prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, conform

regulei

tempus regist actum

.

Recursul este nefondat pentru

motivele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum a rezultat din expunerea

rezumativă prezentată mai sus, actul administrativ vizat de excepția de

nelegalitate îl reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate

seria M08 nr. 0091 emis la data de 6 martie 1995 de Ministerul Comerțului

pentru SC C.V. SA, cât privește suprafața de 8435 mp.

Deci, actul administrativ litigios

este un act administrativ unilateral cu caracter individual care a fost emis de

Ministerul Comerțului cu peste 10 ani înainte de intrarea în vigoare a

dispozițiilor Legii nr. 262/2007 care au modificat și completat, între altele,

prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interval de timp în care

și-a epuizat efectele juridice în scopul cărora a fost emis.

Cu privire la această categorie de

acte administrative, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 262/2007, prevede, într-adevăr, că „Legalitatea unui

act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data

emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar art. II

alin. (2) teza finală din acest din urmă act normativ prevede că „Excepția de

nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială,

cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Referitor la dispozițiile legale

susmenționate, Curtea Constituțională a reținut că acestea sunt

constituționale, prin raportare la următoarele prevederi din Legea

fundamentală: art. 1 alin. (5), care instituie obligativitatea respectării

Constituției, a supremației sale și a legilor; art. l5 alin. (2), care prevede

că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile; art. 16 alin. (1), care consacră egalitatea cetățenilor în fața

legii și a autorităților publice; art. 20 alin. (2) referitoare la principiul

priorității tratatelor privitoare la drepturile omului, la care România este

parte; art. 21 privind accesul liber la justiție; art. 23 referitor la

libertatea individuală și art. 44 privind dreptul de proprietate privată.

În procesul de aplicare la speță a

dispozițiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluționare este sesizat -

în speță fiind vorba de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007,

reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate - judecătorului

național îi revine rolul de aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2)

din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte

(cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului) și, pe de altă parte,

în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la

compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările

și jurisprudența comunitare.

În acest sens, judecătorul național,

în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are

obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției),

asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația

națională, tară să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor

(

mutatis mutandis

, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29

noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p.84, §26)” (CEDO, Hotărârea din 26 aprilie

2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr.71.525/01),

În privința rolului ce revine

judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, Curtea de

Justiție de la Luxemburg a reținut că „este de competența instanței naționale

să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau

interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea

generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța

națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității

juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât

al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative,

cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare”

(Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C-385/06).

De aceea, în exercitarea rolului ce

revine judecătorului național, ca prim judecător convențional și comunitar,

prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica C.E.D.O.

(blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și

jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, care permit cenzurarea tară limită în timp, pe calea

incidentală, a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale

cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,

reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale,

convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al

drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, Curtea reține că

dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, în măsura în

care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului și în practica CEDO, precum și de art. 47 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse

„principiului securității juridice, care este implicit în! totalitatea

articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra

României, §39).

Or, sub aspectul posibilității de

cenzurare a legalității unui act juridic, CEDO a reținut că posibilitatea de a

anula, fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o

încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie

1999 în cauza Brumarescu împotriva României, §62, în M. Of. nr. 414 din 31

august 2000) iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o

nuanțare sub acest aspect, în sensul că „atunci când încălcarea acestui

principiu (al securității raporturilor juridice — n.r.) se datorează

posibilității de a anula, tară limită în timp, o hotărâre definitivă,

obligatorie și executată,(...) încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a

„dreptului la justiție”, garantat de art.6 din Convenție”.

Validitatea argumentelor CEDO în

speța de față este susținută de similitudinea de efecte juridice existentă

între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ

irevocabil de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea

mijloacelor de atac prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004.

Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut, de asemenea, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției

de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare că, atunci când

partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act

comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni,

trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului

respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al

acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

[Hotărârea din 27 septembrie 1983, Universitatea Hamburg (C-216/82 pct.5 și

urm.), Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C-188/92,

pct.10 și urm.), Hotărârea din 12 decembrie 1996, Accrington Beef și alții

(C-241/95, pct.14 și urm.), Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/95,

pct.15 și urm.), Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Eurotunnel și alții

(C-408/95, pct.26 și urm.), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe

(C-239/99, pct.28 și urm.), Hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks (C-390/98,

pct.109 și urm.) și Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții (C-346/03

și C-529/03, pct.3Q și următoarele)].

Față de cele arătate, Înalta Curte

reține că dispozițiile în discuție din Legea nr.554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și

fără limită în timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile și

drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii CEDO și a Curții de

Justiție de la Luxemburg, pronunțate în situații juridice similare, cu atât mai

mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției

de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea

actului respectiv.

În consecință, în aplicarea

prevederilor art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, prin

raportare la principiile mai sus amintite, la Convenția europeană a drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, precum și la jurisprudența CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura, în speță, aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/ 2007, și

ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la

certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0091 emis la

data de 06 martie 1995 de Ministerul Comerțului.

Pentru considerentele arătate, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.A.

împotriva sentinței civile nr. 110/F din 1 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

octombrie 2010.