ÎCCJ, Decizia nr. 511/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr.

1477 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul S.E.

împotriva rezoluției nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat

plângere împotriva rezoluției nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

Din examinarea

actelor dosarului prima instanță a reținut că petiționarul a formulat plângere

penală împotriva procurorului C.H.M. din cadrul D.I.I.C.O.T. - Biroul

Teritorial Arad, solicitând tragerea la răspundere penală a acestuia sub

aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 alin.

(2) C. pen., art. 267

1

C. pen. și art. 289 C. pen.

În motivarea

plângerii sale, petiționarul a arătat că intimatul, în calitate de procuror,

având spre instrumentare mai multe dosare în care acesta era cercetat, ar fi

săvârșit infracțiunile menționate, constând în aceea că ar fi întrebuințat

promisiuni și amenințări împotriva sa și a martorilor audiați, a oprit salvarea

să plece pentru a obține semnarea unei declarații de către petiționar, deși

acesta era într-o criză cardiacă ce îi cauza suferințe fizice și psihice.

De asemenea,

intimatul i-ar fi încălcat drepturile procesuale prin respingerea cererilor

apărătorilor săi de a participa la actele de urmărire penală, prin efectuarea

unor percheziții la sediul unor societăți pentru care nu avea autorizare, prin

ridicarea tuturor actelor contabile și refuzul restituirii acestora sau

înaintarea lor către instanță, fapt care a avut ca urmare imposibilitatea

închiderii regimurilor vamale ale unor vehicule, generator de prejudiciu prin

penalizările solicitate pentru taxele vamale, precum și la efectuarea unei

expertize contabile judiciare incomplete.

Petiționarul a mai

reclamat că intimatul ar fi consemnat date nereale în declarația de

învinuit/inculpat și în legătură cu ora audierii sale ca învinuit.

Prin rezoluția nr. 1117/P/2009

din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de intimatul C.H.M. sub aspectul infracțiunilor reclamate

apreciindu-se că faptele nu există, fiind incidente dispozițiile art. 228 alin.

(6) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În motivarea

rezoluției atacate s-a arătat că în susținerea sesizării sunt prezentate, în

afară de propriile afirmații, doar copii ale unor acte din respectivele cauze,

pentru a căror examinare, sub aspectul legalității și temeiniciei, competența

revine instanței de judecată sesizată, iar aceasta nu poate fi substituită sau

dublată prin formularea unei plângeri penale care își propune să le conteste.

S-a mai reținut că

aspectele de esență din motivarea sesizării sunt reprezentate de pretinse acte

și măsuri abuzive ale procurorului, însă nu se furnizează nicio lămurire pentru

necontestarea lor la momentul respectiv, așa cum s-ar fi impus în raport cu

cele afirmate și cu consilierea juridică de care petentul beneficia, sau, în

caz contrar, în legătură cu modul de soluționare al plângerilor formulate.

Referitor la

nerespectarea prevederilor art. 104 alin. (5) C. proc. pen. s-a constatat că

respectivul text de lege a fost introdus în Codul de procedură penală prin art.

1 pct. 55 din Legea nr. 356/2006 din 21 iulie 2006, publicată în M.Of. nr. 677

din 7 august 2006 și intrată în vigoare la 30 de zile după publicare, ceea ce

subliniază încă o dată caracterul subiectiv al acestei sesizări formulată la 3

ani de la momentul la care se situează în timp aspectele vizate.

Relativ la modul de

audiere și de consemnare al declarațiilor, din examinarea actelor dosarului s-a

constatat că pe actele la care face vorbire petiționarul se regăsesc

semnăturile apărătorilor aleși, precum și cele altor doi apărători ai unor

părți din cauză.

Plângerea formulată

de petiționar împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost

respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 3619/1929/II/2/2010 din 17 mai 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică.

În momentul prevăzut

de lege, petiționarul a formulat plângere la instanță, în conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., solicitând desființarea

rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe

urmărirea penală împotriva intimatului.

În motivarea

plângerii sale, petiționarul a reluat aspectele învederate în plângerea

inițială adresată procurorului și a arătat că intimatul a săvârșit

infracțiunile pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că

rezoluția atacată este nelegală și netemeinică, procurorul neadministrând nicio

probă din cele solicitate, nechemându-l pentru a da declarații.

Cu ocazia dezbaterilor

de la termenul de judecată din 1 octombrie 2010, petiționarul a arătat că

înțelege să-și completeze plângerea inițială, în sensul că solicită tragerea la

răspundere penală a intimatului și pentru că acesta ar fi sustras acte din

dosar care ar fi dovedit vinovăția de a fi amenințat experții contabili, iar

percheziția domiciliară a fost făcută fără participarea sa și în absența unei

autorizații dată în condițiile legii.

Din examinarea

actelor premergătoare efectuate prima instanță a reținut că nu rezultă date sau

indicii în sensul că intimatul, cu ocazia instrumentării cauzelor penale,

privindu-l pe petiționar ar fi săvârșit infracțiunile reclamate sau alte

infracțiuni, plângerea fiind nefondată.

S-a apreciat că

intimatul și-a exercitat atribuțiile de serviciu cu respectarea dispozițiilor

legale, a dispus măsurile pe care le-a considerat necesare soluționării cauzei,

petiționarul urmând să-și facă toate apărările pe care le consideră necesare în

fața instanței, aspectele arătate de petiționar în plângerile sale fiind, de

fapt, critici în legătură cu modalitatea în care s-a desfășurat urmărirea

penală.

Relativ la

contestarea legalității unor probe obținute în cursul urmăririi penale, s-a

constatat că aceasta poate fi realizată în cursul judecății, instanța învestită

cu soluționarea respectivei cauze fiind competentă să se pronunțe asupra

acesteia.

Referitor la faptele

de tortură, amenințare și fals, din examinarea actelor dosarului s-a reținut că

declarațiile petiționarului au fost semnate și de apărătorii acestuia, precum

și de apărătorii celorlalți învinuiți, sau nu au făcut nicio mențiune cu

privire la modalitatea în care au fost luate declarațiile, de natura celei pretinse

de petiționar.

În ceea ce privește

completarea, cu ocazia judecării plângerii, a plângerii inițiale s-a apreciat

că stabilirea în sarcina intimatului și a altor infracțiuni, decât cele inițial

reclamate excede competenței instanței de judecată, care trebuie să se pronunțe

numai cu privire la faptele care au format obiectul rezoluției de netrimitere

în judecată în cadrul procedurii prevăzute de art. 278

1

C. proc.

pen.; petiționarul a mai arătat că nu a fost audiat de către procuror, or, în

raport cu actele dosarului și cu plângerea formulată unde se arată în detaliu

infracțiunile pretins a fi comise de către intimat, procurorul a apreciat că nu

este necesară audierea sa, dispunând soluția de neîncepere a urmăririi penale,

care este legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea

dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune

îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date

referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative,

referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în

norma anterior menționată.

În speța de față, nemulțumit

fiind de soluțiile și măsurile dispuse de către intimatul procuror în cursul

urmăririi penale derulată într-o cauză în care petentul era cercetat (cauză

aflată în instrumentarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Timișoara și

repartizată intimatului procuror) și conferind conotații penale activității

profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art.

224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat

verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că

în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția

de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului

se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest

sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistratul procuror, care

presupune interpretarea și aplicarea legii și, dispunerea unor măsuri, chiar

dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate constitui, prin ea însăși,

infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul

constitutiv al acesteia.

În speță, intimatul s-a limitat

la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor

legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul,

sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acestuia.

Nemulțumirile petentului vizează,

în realitate, modul de instrumentare a unei cauze în care a fost cercetat,

respectiv legalitatea măsurilor dispuse și a modului de administrare a

probelor, aspecte ce exced obiectului devoluțiunii în cauza de față, deoarece

în procedura reglementată de art. 278

1

C. proc. pen. instanța

verifică soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub

aspectul legalității și temeiniciei, astfel încât pe calea soluționării unei

plângeri întemeiată pe dispozițiile legale indicate instanța nu se poate

substitui procurorului, respectiv instanței sesizată cu soluționarea fondului

cauzei în care petentul era cercetat, care aveau competența de a se pronunța

asupra legalității actelor, măsurilor și, respectiv a probelor administrate în

cursul urmăririi penale. Formularea apărărilor sub aspectele invocate nu poate

fi substituită prin formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea

finalitatea urmărită de parte, iar a accepta o soluție contrară echivalează cu

o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres

și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod

legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare

efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de

netrimitere în judecată contestată de către petent.

Astfel, infracțiunile

reclamate nu existau în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a

atribuțiilor de serviciu ale intimatului procuror, în niciuna dintre

modalitățile sugerate de către petent și nici împrejurarea că acesta a acționat

în vreo modalitate în scopul vătămării drepturilor acestuia.

Analizând hotărârea recurată se

constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului,

plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și

riguros motivată.

Pentru considerentele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul S.E. împotriva sentinței nr. 1477 din 1

octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4353/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.