ÎCCJ, Decizia nr. 511/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1477 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul S.E. împotriva rezoluției nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Din examinarea actelor dosarului prima instanță a reținut că petiționarul a formulat plângere penală împotriva procurorului C.H.M. din cadrul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Arad, solicitând tragerea la răspundere penală a acestuia sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 alin. (2) C. pen., art. 267 1 C. pen. și art. 289 C. pen. În motivarea plângerii sale, petiționarul a arătat că intimatul, în calitate de procuror, având spre instrumentare mai multe dosare în care acesta era cercetat, ar fi săvârșit infracțiunile menționate, constând în aceea că ar fi întrebuințat promisiuni și amenințări împotriva sa și a martorilor audiați, a oprit salvarea să plece pentru a obține semnarea unei declarații de către petiționar, deși acesta era într-o criză cardiacă ce îi cauza suferințe fizice și psihice.

De asemenea, intimatul i-ar fi încălcat drepturile procesuale prin respingerea cererilor apărătorilor săi de a participa la actele de urmărire penală, prin efectuarea unor percheziții la sediul unor societăți pentru care nu avea autorizare, prin ridicarea tuturor actelor contabile și refuzul restituirii acestora sau înaintarea lor către instanță, fapt care a avut ca urmare imposibilitatea închiderii regimurilor vamale ale unor vehicule, generator de prejudiciu prin penalizările solicitate pentru taxele vamale, precum și la efectuarea unei expertize contabile judiciare incomplete. Petiționarul a mai reclamat că intimatul ar fi consemnat date nereale în declarația de învinuit/inculpat și în legătură cu ora audierii sale ca învinuit.

Prin rezoluția nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul C.H.M. sub aspectul infracțiunilor reclamate apreciindu-se că faptele nu există, fiind incidente dispozițiile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen. În motivarea rezoluției atacate s-a arătat că în susținerea sesizării sunt prezentate, în afară de propriile afirmații, doar copii ale unor acte din respectivele cauze, pentru a căror examinare, sub aspectul legalității și temeiniciei, competența revine instanței de judecată sesizată, iar aceasta nu poate fi substituită sau dublată prin formularea unei plângeri penale care își propune să le conteste.

S-a mai reținut că aspectele de esență din motivarea sesizării sunt reprezentate de pretinse acte și măsuri abuzive ale procurorului, însă nu se furnizează nicio lămurire pentru necontestarea lor la momentul respectiv, așa cum s-ar fi impus în raport cu cele afirmate și cu consilierea juridică de care petentul beneficia, sau, în caz contrar, în legătură cu modul de soluționare al plângerilor formulate. Referitor la nerespectarea prevederilor art. 104 alin. (5) C. proc. pen. s-a constatat că respectivul text de lege a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. 1 pct. 55 din Legea nr. 356/2006 din 21 iulie 2006, publicată în M.Of. nr. 677 din 7 august 2006 și intrată în vigoare la 30 de zile după publicare, ceea ce subliniază încă o dată caracterul subiectiv al acestei sesizări formulată la 3 ani de la momentul la care se situează în timp aspectele vizate.

Relativ la modul de audiere și de consemnare al declarațiilor, din examinarea actelor dosarului s-a constatat că pe actele la care face vorbire petiționarul se regăsesc semnăturile apărătorilor aleși, precum și cele altor doi apărători ai unor părți din cauză. Plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 3619/1929/II/2/2010 din 17 mai 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică. În momentul prevăzut de lege, petiționarul a formulat plângere la instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., solicitând desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală împotriva intimatului.

În motivarea plângerii sale, petiționarul a reluat aspectele învederate în plângerea inițială adresată procurorului și a arătat că intimatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că rezoluția atacată este nelegală și netemeinică, procurorul neadministrând nicio probă din cele solicitate, nechemându-l pentru a da declarații. Cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 1 octombrie 2010, petiționarul a arătat că înțelege să-și completeze plângerea inițială, în sensul că solicită tragerea la răspundere penală a intimatului și pentru că acesta ar fi sustras acte din dosar care ar fi dovedit vinovăția de a fi amenințat experții contabili, iar percheziția domiciliară a fost făcută fără participarea sa și în absența unei autorizații dată în condițiile legii.

Din examinarea actelor premergătoare efectuate prima instanță a reținut că nu rezultă date sau indicii în sensul că intimatul, cu ocazia instrumentării cauzelor penale, privindu-l pe petiționar ar fi săvârșit infracțiunile reclamate sau alte infracțiuni, plângerea fiind nefondată. S-a apreciat că intimatul și-a exercitat atribuțiile de serviciu cu respectarea dispozițiilor legale, a dispus măsurile pe care le-a considerat necesare soluționării cauzei, petiționarul urmând să-și facă toate apărările pe care le consideră necesare în fața instanței, aspectele arătate de petiționar în plângerile sale fiind, de fapt, critici în legătură cu modalitatea în care s-a desfășurat urmărirea penală. Relativ la contestarea legalității unor probe obținute în cursul urmăririi penale, s-a constatat că aceasta poate fi realizată în cursul judecății, instanța învestită cu soluționarea respectivei cauze fiind competentă să se pronunțe asupra acesteia.

Referitor la faptele de tortură, amenințare și fals, din examinarea actelor dosarului s-a reținut că declarațiile petiționarului au fost semnate și de apărătorii acestuia, precum și de apărătorii celorlalți învinuiți, sau nu au făcut nicio mențiune cu privire la modalitatea în care au fost luate declarațiile, de natura celei pretinse de petiționar. În ceea ce privește completarea, cu ocazia judecării plângerii, a plângerii inițiale s-a apreciat că stabilirea în sarcina intimatului și a altor infracțiuni, decât cele inițial reclamate excede competenței instanței de judecată, care trebuie să se pronunțe numai cu privire la faptele care au format obiectul rezoluției de netrimitere în judecată în cadrul procedurii prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen.; petiționarul a mai arătat că nu a fost audiat de către procuror, or, în raport cu actele dosarului și cu plângerea formulată unde se arată în detaliu infracțiunile pretins a fi comise de către intimat, procurorul a apreciat că nu este necesară audierea sa, dispunând soluția de neîncepere a urmăririi penale, care este legală și temeinică. Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată. În speța de față, nemulțumit fiind de soluțiile și măsurile dispuse de către intimatul procuror în cursul urmăririi penale derulată într-o cauză în care petentul era cercetat (cauză aflată în instrumentarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Timișoara și repartizată intimatului procuror) și conferind conotații penale activității profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistratul procuror, care presupune interpretarea și aplicarea legii și, dispunerea unor măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimatul s-a limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestuia. Nemulțumirile petentului vizează, în realitate, modul de instrumentare a unei cauze în care a fost cercetat, respectiv legalitatea măsurilor dispuse și a modului de administrare a probelor, aspecte ce exced obiectului devoluțiunii în cauza de față, deoarece în procedura reglementată de art. 278 1 C. proc. pen.

instanța verifică soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel încât pe calea soluționării unei plângeri întemeiată pe dispozițiile legale indicate instanța nu se poate substitui procurorului, respectiv instanței sesizată cu soluționarea fondului cauzei în care petentul era cercetat, care aveau competența de a se pronunța asupra legalității actelor, măsurilor și, respectiv a probelor administrate în cursul urmăririi penale. Formularea apărărilor sub aspectele invocate nu poate fi substituită prin formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte, iar a accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petent. Astfel, infracțiunile reclamate nu existau în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a atribuțiilor de serviciu ale intimatului procuror, în niciuna dintre modalitățile sugerate de către petent și nici împrejurarea că acesta a acționat în vreo modalitate în scopul vătămării drepturilor acestuia. Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.E. împotriva sentinței nr. 1477 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4353/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.