ÎCCJ, Decizia nr. 503/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 503/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele.

Prin sentința nr.

1405 din 13 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G. împotriva

rezoluției nr. 1162/P/2009 din 16 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 1162/P/2009

din 16 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul

art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de V.M. – procuror general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Suceava și D.B. și I.C. – procurori în cadrul aceleiași

unități de parchet, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 249 C.

pen.

În considerentele

acestei rezoluții s-au reținut următoarele:

La data de 11 august

2009, petiționarul P.G. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție solicitând efectuarea de cercetări față de procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu motivarea că aceștia nu ar fi dat curs

solicitărilor sale adresate Parchetului General și retransmise unității de

parchet nominalizate, fapt ce a dus la intervenirea prescripției răspunderii

penale în cauzele respective.

În concret, petiționarul

a solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații procurori care

soluționaseră plângerile penale formulate împotriva polițiștilor și procurorilor

implicați în soluționarea dosarelor nr. 2052/P/2003 și nr. 3023/P/2007 ale

Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, față de modalitatea părtinitoare

de gestionare și administrare a probelor și soluțiilor date.

Pe baza informațiilor

obținute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că prin rezoluția nr.

257/P/2007 din 21 octombrie 2008 dată de magistratul procuror D.B. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile

art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de numiții P.D., comisar la Poliția Municipiului Rădăuți și R.V., subinspector la Poliția Municipiului Câmpulung Moldovenesc, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

și pedepsite de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen.

Această rezoluție a

fost menținută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava, magistrat V.M., prin rezoluția nr. 429/II/2/2008 din 25 noiembrie 2008

prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea petiționarului P.G.

Aceeași rezoluție a

fost supusă controlului judiciar în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., fiind menținută prin sentința penală nr. 14 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel Suceava și decizia penală nr. 1133 din 27 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

S-a mai reținut că dosarul

penal nr. 92/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost

soluționat de magistratul procuror I.C. prin rezoluția din data de 21 aprilie

2009 prin care s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (6) C.

proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față

de D.V. prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți și I.M.,

procuror în cadrul aceleiași unități de parchet, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen.

Soluția de neurmărire

penală dată de procurorul I.C. a fost menținută prin rezoluția nr.

169/II/2/2009 din 25 mai 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Suceava, magistrat V.M., dar și prin sentința penală nr. 135 din

22 decembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, rămasă definitivă prin respingerea recursului

petiționarului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În urma analizării

actelor dosarului, s-a constatat că în pofida susținerilor petiționarului,

procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava au dat

curs solicitărilor acestuia, neputându-se vorbi despre împlinirea termenului de

prescripție a răspunderii penale ca urmare a lipsei de diligență a magistraților.

Procurorii reclamați

au efectuat acte premergătoare cercetării penale, acte care au dus la concluzia

pertinentă a existenței cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale reglementat de dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în cauzele

instrumentate, magistrații respectând toate normele legate și principiile de

drept aplicabile.

Față de cele anterior

expuse s-a conchis că la soluționarea plângerilor petiționarului, procurorii

reclamați nu au încălcat normele de procedură, ci au pronunțat soluțiile pe

care le-au apreciat ca fiind temeinice în funcție de probatoriile administrate,

astfel încât faptele sesizate de petiționar nu există.

În raport de cele

arătate, procurorul de caz a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) din același cod, neînceperea urmăririi penale

față de V.M. – procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava și D.B. și I.C. - procurori în cadrul aceleiași unități de parchet, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen.

Plângerea

petiționarului, formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin

rezoluția nr. 2249/1191/II/2/2010 din 30 martie 2010 a procurorului șef Secția de Urmărire Penală și criminalistică din cadrul parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumit de

soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul P.G. s-a

adresat cu plângere la instanță, conform prevederilor art. 278

1

C.

proc. pen., reiterând criticile invocate în plângerile anterioare, susținând în

esență că rezoluțiile emise în cauză sunt nelegale și netemeinice întrucât

organele de urmărire penală au refuzat să cerceteze persoanele care se fac

vinovate de dispariția interceptărilor telefonice și ambientale autorizate de

Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. 2052/P/2003 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Rădăuți în care se efectuează cercetări față de I.C. și A. (foștii

socri ai petiționarului ) M.I. (fosta soție a petiționarului) I.G. și N.A. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere constând în incendierea

locuinței petiționarului. S-a arătat că din dosarul nr. 2052/P/2003 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Rădăuți lipsește procesul-verbal de transcriere a

înregistrării și interceptării convorbirilor telefonice ale făptuitorului I.C.,

deși în cauză se efectuaseră astfel de înregistrări, petentul neputând dovedi

justețea pretențiilor civile formulate în cadrul acțiunii în daune exercitată

împotriva moștenitorilor lui I.C., deși organele de cercetare penală

stabiliseră că acesta era autorul infracțiunii de distrugere prin incendiere a

locuinței petiționarului.

Plângerile prin care

petiționarul a solicitat cercetarea modului în care s-a efectuat și condus

ancheta penală în dosarul de distrugere, motivate pe împrejurarea că organele

de urmărire penală ar fi săvârșit o serie de abuzuri și ilegalități, cu

consecințe în planul stabilirii situației de fapt și a identificării celor

vinovați, au primit soluții de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, s-a ajuns la

situația ca nicio persoană să nu fie găsită vinovată de incendierea locuinței

petiționarului și nici de dispariția interceptărilor telefonice și ambientale

autorizate în dosarul nr. 2052/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Rădăuți, iar prin modul în care au fost soluționate plângerile, i-au fost

încălcate drepturile constituționale, cauzându-i-se mari prejudicii materiale,

morale, fizice și psihice. S-a solicitat admiterea plângerii, desființarea

celor două rezoluții și trimiterea dosarului la parchet în vederea continuării

cercetărilor pentru elucidarea aspectelor invocate.

Analizând plângerea

formulată, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată. S-a reținut că

prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 august 2009, petiționarul P.G. a solicitat

efectuarea de cercetări cu privire la modul defectuos în care procurorii din

cadrul unor unități de parchet din circumscripția Curții de Apel Suceava

instrumentaseră mai multe dosare în care petiționarul fusese parte, în raport

cu soluțiile date în plângerile privind defectuoasa instrumentare și

soluționare a dosarelor nr. 2052/P/2003 și nr. 3023/P/007 ale Parchetului de pe

lângă Judecătoria Rădăuți.

S-a constatat că din

probatoriul administrat în cauză rezultă că la data de 24 iunie 2003, în timp

ce petiționarul era plecat la muncă în străinătate, locuința sa situată în

comuna Marginea, județul Suceava a fost incendiată.

Ca urmare, la postul

de poliție din localitate a fost înregistrat dosarul penal nr. 2052/P/2003 în

care s-au efectuat cercetări față de persoanele suspectate și reclamate de

petiționar, respectiv I.C., I.A. și N.A.

Prin rezoluția nr.

2052/P/2003 din 21 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți

s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de persoanele

reclamate de P.G. pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

dispunându-se, totodată, restituirea dosarului la postul de poliție M. pentru

continuarea cercetărilor și identificarea autorilor.

Ulterior, la data de

21 decembrie 2003, în cauză s-a început urmărirea penală in rem față de A.N.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin.

(1) și (4) C. pen.

Prin încheierea din 9

iunie 2005 pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. 5877/2005 s-a

autorizat înregistrarea și interceptarea convorbirilor telefonice dintre

petiționar și făptuitorul I.C., precum și a convorbirilor telefonice dintre I.C.

și I.A. cu numiții I.M., I.C. și B.P., pentru perioada 9 iunie 2005 – 8 iulie

pe care urmau să se facă interceptările a fost îndreptată, la solicitarea SIPI

Suceava, prin încheierea din 16 iunie 2005 a Judecătoriei Rădăuți (dosar nr. 3044/2005). Deși încheierea de îndreptare a erorii a fost comunicată SIPI Suceava

la 17 iunie 2005, această instituție a informat Direcția Națională Anticorupție

că în perioada 18 iunie – 23 iunie 2005, nu a înregistrat nicio convorbire telefonică

din motive tehnice și că înregistrările efectuate ulterior decesului

făptuitorului I.C. intervenit la data de 23 iunie 2005, excedau cadrului

autorizării judecătorești. În schimb, SIPI Suceava a înregistrat ambiental convorbirea

purtată de petiționar cu I.C. la 10 iunie 2005, în sediul postului de Poliție

Marginea, conținutul înregistrării fiind fixat pe un CD pus la dispoziția

Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți.

Acest CD a fost pus

la dispoziția DNA în dosarul nr. 43/P/2006, iar ulterior a fost trimis la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, unde, constatându-se imposibilitatea audierii

ca urmare a caracterului inteligibil al înregistrării, s-a solicitat SIPI

redarea în formă scrisă a conținutului suportului optic. Transcrierea a fost

transmisă parchetului cu adresa Strict Secret 001158285 din 5 februarie 2008,

din conținutul acesteia constatându-se că nu există elemente care să poată fi

valorificate, întrucât în cadrul discuției, în ciuda insistențelor

petiționarului, I.C. repeta mereu că nu va recunoaște că el ar fi dat foc și că

petiționarul nu va afla niciodată cine este autorul incendiului, precum și

faptul că se va sinucide, etc. CD-ul a fost restituit la parchetul de pe lângă

Judecătoria Rădăuți, iar nota de redare a conținutului său a urmat procedura

documentelor strict secrete.

În dosarul nr.

2052/P/2003, la 4 iulie 2005, la solicitarea parchetului, Judecătoria Rădăuți a

dispus suspendarea interceptării convorbirilor telefonice efectuate de pe

telefonul defunctului I.C., din cercetările efectuate în cauză a rezultat că

autorul incendierii era I.C., dar, ca urmare a faptului că acesta decedase la

data de 23 iunie 2005, prin ordonanța nr. 2052/P/2003 din 24 noiembrie 2005,

Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți a dispus încetarea urmăririi penale

față de I.C. pentru fapta prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., în

temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen.

Contrar celor

reținute eronat în rezoluția care face obiectul analizei în cauza pendinte,

ordonanța nr. 2052/P/2003 din 24 noiembrie 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți a fost contestată de petiționar în procedura

prevăzută de art. 278 C. proc. pen., fiind însă menținută de procurorul

ierarhic superior.

Nemulțumit de soluția

dată în dosarul penal, petiționarul i-a chemat în judecată pe moștenitorii

numitului I.C., solicitând instanței obligarea acestora la despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat prin fapta autorului lor, conform dispozițiilor art. 998 C.

civ. și art. 999 C. civ.

Instanțele civile au

respins irevocabil acțiunea petiționarului, reținând ca nedovedită acțiunea

generatoare a prejudiciului în raport de soluția pronunțată de instanțele

penale și de caracterul indirect și incert al declarațiilor martorilor audiați.

Ca urmare,

petiționarul P.G. a formulat o nouă plângere penală prin care a solicitat

efectuarea de cercetări față de I.G., I.M., I.A. și N.A. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de distrugere.

Aceasta a făcut

obiectul dosarului nr. 3023/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți.

Petiționarul a

contestat soluția de netrimitere în judecată dată în acest ultim dosar de

procurorul I.M., conform dispozițiilor art. 278 – 278

1

C. proc. pen.,

soluțiile pronunțate atât de procurorul ierarhic superior D.V., cât și de

instanțele de judecată fiindu-i nefavorabile.

Nemulțumit de toate

aceste soluții, petiționarul a formulat plângeri penale împotriva tuturor

persoanelor (polițiști, procurori) implicate în instrumentarea și soluționarea

celor două dosare penale, solicitând cercetarea acestora atât pentru

infracțiuni de serviciu, cât și pentru infracțiuni de corupție.

Urmare a

informațiilor obținute în etapa verificărilor preliminare, în dosarul nr.

257/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, prin rezoluția

din 21 octombrie 2008, procurorul D.B., a dispus, în conformitate cu

dispozițiile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de numiții P.D. – comisar la poliția

Municipiului Rădăuți și R.V. – subinspector la Poliția Municipiului Câmpulung Moldovenesc pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

246 C. pen. și art. 264 C. pen. cu ocazia instrumentării dosarului nr.

2052/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți.

Totodată, în dosarul

nr. 92/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, procurorul I.C.

a dispus la 21 aprilie 2009, în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art.

10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de D.V. – prim

procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți și I.M. – procuror la

aceeași unitate de parchet sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen.

Cele două rezoluții

mai sus menționate au fost menținute de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Suceava – magistrat V.M., în procedura prevăzută de art.

278 C. proc. pen.

Nemulțumit de

soluțiile date de cei trei magistrați procurori din cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Suceava, petiționarul a solicitat cercetarea lor sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu.

Prima instanță a

apreciat că soluția de netrimitere în judecată dată în această ultimă plângere

a petiționarului este temeinică și legală și adecvat motivată.

S-a reținut că, în

speță, procurorul de caz a constatat, pe baza actelor premergătoare efectuate

în cauză, că magistrații procurori M.V., B.D. și C.I. nu au săvârșit nicio

faptă penală și, în consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual

penale a dispus neînceperea urmăririi penale, informațiile neprobând existența

unor fapte săvârșite de către intimați, cărora să le fie conferită semnificația

juridică a infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen.

și nici petiționarul nu a evidențiat probele sau orice alte elemente de fapt

din care să rezulte interesul particular al procurorilor în instrumentarea

într-un anume fel a cauzelor, acuzele aduse magistraților conținând practic

punctul de vedere al petiționarului asupra modului în care ar fi trebuit

efectuată urmărirea penală și stabilite vinovățiile în dosarele penale

nominalizate; or activitatea de urmărire penală este prevăzută în competența

procurorului, fiind în atributul acestuia desfășurarea activităților menite să

conducă la stabilirea faptelor ce constituie infracțiune și acelor responsabili

de comiterea lor, întreaga activitate desfășurată de procurorul de caz fiind

supusă cenzurii procurorului ierarhic superior, la cererea persoanei

interesate, prin intermediul plângerii prevăzute de art. 275 C. proc. pen., iar

în cazurile în care are loc sesizarea instanței, activitatea de urmărire penală

este verificată de acest organ judiciar, soluțiile pronunțate fiind la rândul

lor supuse căilor legale de atac.

Până la sesizarea

instanței, procurorul este cel care apreciază asupra suficienței probatoriului

administrat în cursul urmăririi penale și dispune trimiterea în judecată a

persoanelor considerate responsabile de săvârșirea faptei penale.

S-a concluzionat că

în mod corect s-a constatat că neatașarea la dosarul nr. 2052/P/2003 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți a transcrierii înregistrării

convorbirii dintre petiționar și I.C. este rezultatul opticii procurorului de

caz care, ascultând în întregime înregistrarea și constatând că aceasta nu

conține elemente probatorii, a apreciat că nu este oportună redarea convorbirii

într-un proces –verbal, în acest sens fiind și dispozițiile art. 91

3

alin. (1) C. proc. pen. care stabilesc că sunt redate într-un proces-verbal „convorbirile

sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează

obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea

participanților”; organele de cercetare penală au apreciat vinovăția

defunctului I.C. în raport de declarațiile petiționarului, rezultatul confruntării

dintre petiționar și învinuit care a corespuns concluziilor testului poligraf

cu privire la detecția comportamentului simulat și declarațiile martorului

ocular M.G.

Astfel, s-a apreciat

că atât în referatul Poliției Municipiului Rădăuți din 18 noiembrie 2005, cât

și în ordonanța de încetare a urmăririi penale nr. 2052/P/2003 din 24 noiembrie

2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți s-au făcut doar mențiuni cu

privire la autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice ale lui I.C.,

fără a se preciza valoarea probatorie a acestora.

Prima instanță a

reținut că, respingerea acțiunii de daune inițiată de petiționar nu s-a datorat

lipsei transcrierii înregistrărilor audio și ambientale din dosarul penal mai

sus amintit, ci insuficienței probatoriului administrat pentru dovedirea

acțiunii generatoare a prejudiciului, în raport de caracterul indirect și

incert al declarațiilor martorilor audiați cât și al transcrierilor, instanțele

civile apreciind că nesinceritatea rudelor fostei soții a petiționarului,

coroborată cu atitudinea manifestată anterior prin amenințările cu incendierea

imobilului, adresate petiționarului, precum și producerea unui incendiu la

imobilul acestuia la doar câteva zile după aducerea la cunoștința soției a

pronunțării divorțului, nu ar putea duce la reținerea calității de autor al

faptei invocate, în lipsa unor dovezi directe a incendierii de către persoanele

acuzate, aceste argumente fiind expuse în rezoluțiile date de intimați, care au

fost verificate în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.,

instanțele de judecată analizând temeinicia soluțiilor și apărările

petiționarului în proces și stabilind temeinicia acestora prin hotărâre

judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, fără a se constata existența

vreunor deficiențe în activitatea magistraților procurori.

În acest context,

prima instanță a constatat că nu există indicii care să susțină pretinsul

comportament abuziv neglijent ori părtinitor al intimaților în soluționarea

plângerilor penale, instanțele de judecată conformând soluțiile date de

aceștia, aceste elemente fiind just reținute de procurorul care, prin rezoluția

contestată, a dispus neînceperea urmăririi penale a intimaților.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o astfel după

cum rezultă din concluziile orale ale petentului (expuse în partea introductivă

a acestei decizii) și motivele scrise de recurs (filele 10-14 recurs) pentru

nelegalitate, netemeinicie, neadministrarea probelor relevante, nelegala

îndeplinire a atribuțiilor de serviciu ale intimaților.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față, nemulțumit

fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați cu privire la plângerile

formulate și conferind conotații penale activității profesionale a acestora,

petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art.

224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat

verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că

în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția

de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului

se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest

sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune

interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții,

chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși,

infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul

constitutiv al acesteia.

În speță, intimații s-au limitat

la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor

legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul,

sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acestora.

Nemulțumirile petentului se

impuneau a fi invocate și au fost invocate pe calea parcurgerii procedurii de

contestare a soluțiilor procurorului, potrivit art. 278 și următoarele C. proc.

pen., singura aptă a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii

procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale,

care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție

contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac

ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție

ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod

legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare

efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de

netrimitere în judecată contestată de către petent.

Astfel, infracțiunile

reclamate nu există în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a

atribuțiilor de serviciu a intimaților cărora comiterea acestei infracțiuni

le-a fost imputată și nici împrejurarea că aceștia au acționat în scopul

vătămării drepturilor petentului, activitatea profesională a acestora

necircumscriindu-se vreunei forme de ilicit.

Analizând hotărârea recurată se

constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului,

plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și

riguros motivată.

Criticile invocate în recurs sunt

nefondate.

Se reține că este

nefondată critica relativă la neefectuarea cercetărilor apte a conduce la

aflarea adevărului în cauză, deoarece dispozițiile art. 224 C. proc. pen. nu

instituie în sarcina procurorului obligația de efectuare, în etapa actelor

premergătoare a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele

apte a întemeia soluția dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat, iar la rândul

său instanța a evaluat just ansamblul materialului dosarului, cu respectarea

dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

Referitor la motivul

de recurs privind nepronunțarea asupra probelor, se reține că instanța a

procedat la soluționarea cauzei pe baza materialului dosarului, rezoluției

contestate, plângerii petentului și înscrisurilor noi depuse, astfel după cum

prevăd dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.; se constată,

totodată, că în procedura reglementată de art. 278

1

C. proc. pen.

instanța verifică soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de către

procuror sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel încât pe calea

soluționării unei plângeri întemeiată pe dispozițiile legale indicate nu se

tranșează fondul unui raport de drept procesual, în accepțiunea art. 344 C.

proc. pen., raportat la art. 345-346 C. proc. pen., argumentele petentului, ce

exced limitelor investirii instanței, anterior expuse, neputând fi primite.

Pentru considerentele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul P.G. împotriva sentinței nr. 1405 din

13 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală

în dosarul nr. 3467/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.