ÎCCJ, Decizia nr. 106/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr.

1917 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.G.

împotriva rezoluției nr. 758/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea adresată

inițial Curții de Apel București petiționarul I.G. a solicitat desființarea

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 758/2008 privind pe S.E.,

procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Structura centrală și M.E.E.

– investigator sub acoperire.

Prin sentința penală

nr. 173 din 22 iunie 2009, Curtea de Apel București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,

magistratul S.E. având grad profesional de procuror la Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, fiind incidente dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

În plângerea

formulată, petiționarul a criticat soluția de neîncepere a urmăririi penale

dispusă de procuror în dosarul nr. 758/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, întrucât nu au fost administrate toate probele

necesare aflării adevărului ori au fost interpretate greșit.

Din examinarea

actelor dosarului, s-a reținut că petiționarul I.G. a solicitat efectuarea

cercetărilor penale cu privire la S.E.- procuror la Direcția Națională Anticorupție și M.E.E. „investigator sub acoperire” care au întocmit acte

nelegale în dosarul nr. 1/P/2006 al Direcției Naționale Anticorupție prin care

s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită, de asemenea, a susținut petentul că i-a fost violată corespondența constând

în interceptările și înregistrările audio-video ilegale a convorbirilor sale.

Din actele

premergătoare efectuate de procuror a rezultat că în dosarul nr. 1/P/2006

petiționarul I.G. a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (445 acte materiale).

Prin ordonanța din 9

februarie 2006, procurorul a dispus autorizarea folosirii unui investigator sub

acoperire în vederea descoperirii actelor de corupție săvârșite la Biroul Vamal Otopeni, indicând și ce anume activități urmau a fi desfășurate în scopul

identificării făptuitorilor și obținerii mijloacelor de probă, precum și

identitatea investigatorului sub acoperire, în persoana intimatului M.E.E.;

autorizația a fost valabilă, după prelungiri succesive, până la 15 mai 2006

inclusiv.

În timpul

desfășurării activității sale, intimatul M.E.E. a surprins activități contrare

legii, pe care le-a consemnat în procese-verbale, în unul din ele fiind

menționată și activitatea infracțională a petiționarului.

În cursul urmăririi

penale, procurorul a solicitat Tribunalului București interceptarea și

înregistrarea audio-video a convorbirilor purtate în mediul ambiental de M.E.E.

cu lucrătorii vamali, cerere admisă prin încheierea nr. 136/A.1./2006 din 3

martie 2006 cu valabilitate până la 31 iunie 2006, fiind prelungită prin

încheiere, de către Tribunalul București, conform dispozițiilor art. 91

1

C. proc. pen.

Procurorul a constatat

că procesul-verbal contestat este conform cu realitatea și că nu au fost

sustrase sau distruse acte din dosar, iar intimații au acționat în baza

atribuțiilor conferite de lege.

Prin rezoluția nr.

758/P/2008 din 27 martie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza

art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile

prevăzute de art. 195 C. pen., art. 242 C. pen., art. 272 C. pen. și art. 291 C.

pen. – întrucât faptele nu există.

Plângerea formulată

de petiționar în temeiul dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen. a fost

respinsă de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică prin

rezoluția nr. 4391/2135/II/2 din 24 aprilie 2009.

Examinând plângerea

formulată de petiționarul I.G. în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen., prima instanță a constatat, examinând actele dosarului, că aceasta

este nefondată.

S-a reținut că

susținerea petiționarului în sensul că procesul-verbal întocmit de

investigatorul sub acoperire este fals, recunoscut ca atare de intimatul

procuror S.E. nu corespunde realității, prin ordonanța Direcției Naționale

Anticorupție nr. 1/P/2006 din 9 februarie 2006, procurorul S.E. autorizând

folosirea unui investigator sub acoperire în scopul descoperirii faptelor de

corupție săvârșite la Biroul Vamal Otopeni, stabilind și activitățile ce urmau

a fi desfășurate, consemnând toate acestea în procese-verbale, așa după cum

prevăd dispozițiile art. 26

1

din Legea nr. 78/2000.

În procesele-verbale

întocmite de investigatorul sub acoperire – intimatul M.E.E. a consemnat

lucruri conforme cu realitatea, inițial menționând ca neidentificată o persoană

cu privire la care a constatat fapte ce puteau constitui infracțiuni,

menționarea ulterioară identificării acelei persoane neconstituind infracțiune

de fals în înscrisuri oficiale.

De altfel,

consemnările din procesele-verbale au fost confirmate și de martorii audiați în

dosarul nr. 1/P/2006 al Direcției Naționale Anticorupție în care petiționarul I.G.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită

prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (filele 248, 266, 256

rechizitoriu) un argument în plus al realității consemnărilor făcute de

intimatul M.E.E.

S-a apreciat că este

nefondat și motivul vizând ilegalitatea interceptărilor audio și video în

mediul ambiental, petiționarul susținând că aceste dispoziții nu erau în

vigoare la data emiterii autorizației nr. 136/AI din 3 martie 2006 a Tribunalului București, întrucât acest mijloc de probă a fost introdus în Codul de procedură

penală prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, cu intrarea în vigoare la 6

septembrie 2006.

Prima instanță a

reținut că, prin Legea nr. 141/1996, pentru modificarea și completarea Codului

de procedură penală a fost introdusă în cod o nouă secțiune – art. 91/1 – 91/6,

sub denumirea de „Înregistrări audio sau video”, după ce, prin art. 64 s-au

adăugat ca mijloace de probă și înregistrările audio sau video, autorizarea

fiind dată de procuror.

Textul a fost

modificat succesiv prin Legea nr. 281/2003 și nr. 356/2006, întărindu-se cadrul

legal în care pot fi folosite.

Articolul 91

1

C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 281/2003 – prevede condițiile și

cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor pe

bandă magnetică sau unui alt tip de suport, iar art. 91

4

C. proc.

pen. reglementează „alte înregistrări” fără a indica expres tipul acestora.

Împrejurarea că, prin

Legea nr. 356/2006 s-a introdus, în art. 91

4

prevederea potrivit

căreia dispozițiile art. 91

1

-91

3

se aplică în mod

corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizări sau

urmăriri prin GPS ori alte mijloace electronice de supraveghere, nu reprezintă

altceva decât o explicare a sintagmei „alte înregistrări” în accepțiunea art.

91

4

, în vigoare la data autorizării de către instanță.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după

cum rezultă din concluziile orale, prezentate în partea introductivă a

prezentei decizii și din notele scrise depuse la dosar (filele 8-39 dosar

recurs) pentru greșită motivare, în ceea ce privește problema veridicității unor

mențiuni cuprinse în procesele-verbale întocmite de intimatul M.E.E. și relativ

la reglementarea legală a înregistrărilor ambientale.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date relative la comiterea unor infracțiuni și a unei

condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. [cu excepția

cazului prevăzut de art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen.].

În cauza dedusă

judecății procurorul, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen. a

efectuat în etapa actelor premergătoare verificările apreciate ca utile

soluționării cauzei și motivat, constatând incidența cazului de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimați.

Din analiza actelor

dosarului se constată că petentul a criticat modul de administrare a probelor

și, în final legalitatea probelor care au fundamentat trimiterea sa în

judecată, în calitate de inculpat, în dosarul nr. 1/P/2006 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Astfel, în baza unor

nemulțumiri pur subiective și nedovedite petentul a conferit relevanță penală

activității judiciare desfășurată în cauză, constând în esență, în

administrarea probelor în cursul urmăririi penale.

Sub acest aspect se

constată că ansamblul criticilor privind legalitatea probelor administrate în

cauza în care petentul a avut calitatea de inculpat se impuneau a fi invocate

ca apărări în fața instanței sesizată prin rechizitoriu, plângerea penală

neavând aptitudinea funcțională de a conduce la desființarea unor soluții legal

dispuse chiar dacă acestea nemulțumesc partea.

Totodată, se reține

că activitatea derulată de către intimatul procuror s-a subsumat normelor care

o reglementau, probele fiind legal administrate în cauza ce a format obiectul

dosarului nr. 1/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție și întemeind soluția cuprinsă în

rechizitoriu, petentul nedovedind contrariul, în sensul că intimatul ar fi

comis vreo faptă din sfera ilicitului penal care să antreneze răspunderea

penală a acestuia.

Din verificarea hotărârii

atacate se constată că prima instanță a realizat o analiză proprie justă

materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, hotărârea

pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Astfel, criticile

invocate în recurs, privind, în esență, nemotivarea hotărârii nu pot fi primite,

iar aspectele indicate de către recurent privind interpretarea probelor

constând în declarații care contraziceau mențiunile cuprinse în procesul-verbal

întocmit de intimatul M.E.E. exced obiectului cauzei, deoarece privesc

interpretarea și legalitatea probelor, atribuție ce constituia apanajul

instanței sesizată prin rechizitoriu.

Totodată, critica

motivării primei instanțe referitoare la normele incidente la momentul

administrării probelor în materia interceptărilor în mediu ambiental,

constituie, în esență, o critică privind legalitatea administrării probei prin

prisma interpretării dispoziției legale care reglementa materia efectuării

interceptărilor și înregistrărilor audio și video, norme ce au fost respectate,

petentul, având de altfel, posibilitatea de a formula și această apărare în

fața instanței sesizată prin rechizitoriu.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinței nr. 1917 din

16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4290/2/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.