ÎCCJ, Decizia nr. 105/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față, Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1965 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul S.L.R. împotriva rezoluției nr. 192/P/2008 din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției, a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea formulată de petentul S.L.R., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 mai 2009, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen. a fost contestată rezoluția din 23 martie 2009 din dosarul Direcției Naționale Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției pronunțată în dosarul penal nr. 192/P/2008 și împotriva rezoluției din data de 5 mai 2009 a procurorului șef al Secției de Combatere a Corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, pronunțată în dosarul nr. 3404/207/2009. Prin plângerea sus-amintită, s-a solicitat desființarea soluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei procurorului competent în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitori, iar în subsidiar, continuarea actelor premergătoare prin luarea declarațiilor făptuitorilor în scopul lămuririi laturii subiective și obiective, a faptelor descrise în plângerile penale formulate.

Analizând actele și probele dosarului, prima instanță a constatat că prin rezoluția din data de 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii B.L., B.F., D.C., H.A., L.A.C., P.N., R.A., membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la dispozițiile art. 246 C. pen., art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. și art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că la data de 27 mai 2008 numitul S.L.R., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj-Napoca, a sesizat Direcția Națională Anticorupție, solicitând efectuarea de cercetări penale, în legătură cu modul în care membrii Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători au instrumentat dosarul nr. 11/J/2007. Petentul a solicitat efectuarea de cercetări penale față de judecătorii B.L., B.F., D.C., L.A.C., acuzați de faptul că, la termenul de judecată din data de 27 februarie 2008, deși nu a fost întrunit cvorumul prevăzut de lege, au procedat la audierea în dosarul nr. 11/J/2007 a două persoane având calitatea de martor în loc să acorde un nou termen.

La aceeași dată, printr-o plângere penală distinctă, numitul S.L.R. a mai solicitat cercetarea penală a judecătorilor B.F., D.C., L.A.C., H.A., R.A., de faptul că, în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii învestiți cu judecarea dosarului disciplinar nr. 11/J/2007, au respins cererea sa din data de 23 aprilie 2008, de recuzare a membrilor Secției de judecători P.A. și B.L., apreciind că această faptă l-a prejudiciat, fiind îndreptată, atât împotriva intereselor sale personale, cât și a celor publice, prin faptul că nu a fost asigurat un proces echitabil în materie disciplinară. În drept, au fost invocate prevederile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen.

și art. 289 C. pen. În motivarea plângerii, S.L.R. a arătat că avantajul patrimonial sau nepatrimonial ar consta, în esență, în desfășurarea ședinței în lipsa cvorumului necesar, deși s-ar fi impus acordarea unui termen, situație în care au fost audiați în condiții neprocedurale doi martori. La data de 23 septembrie 2008 a fost înregistrată o completare a plângerii formulate inițial solicitându-se extinderea cercetărilor și față de P.N., președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a participat în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii la judecarea dosarului disciplinar nr. 11/J/2007 al Secției pentru judecători la termenul din 27 februarie 2008, sub aspectul comiterii acelorași infracțiuni.

Din examinarea actelor dosarului s-a reținut că aspectele invocate de numitul S.L.R. sunt de natură procedurală, fără a fi evidențiate indicii privind comiterea în cauză a unor fapte de natură penală, petentul uzând de toate căile juridice posibile pentru contracararea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa în cauză, iar ulterior termenului de judecată din data de 27 februarie 2008, numitul S.L.R. nu a formulat obiecțiuni scrise în raport cu aspectul procedural invocat în plângere cu privire la compunerea completului de judecată. Singurul aspect invocat în legătură cu nelegala compunere a Secției pentru judecători ca instanță de judecată în materie disciplinară l-a constituit excepția invocată de către S.L.R.

la data de 22 aprilie 2008 privind participarea la judecarea cauzei disciplinare a judecătorului D.C.. La aceeași dată, numitul S.L.R. a depus la dosarul cauzei cererea de recuzare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, B.L. și P.A., cu motivarea potrivit căreia, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat dacă el are o judecată la instanța unde una din părți este judecător, fiind invocat dosarul nr. 389/33/2008 al Curții de Apel Cluj-Napoca în care cei doi aveau calitatea de pârâți. Tot la aceeași dată, S.L.R. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2008, pronunțată de către Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru Judecători, în dosarul nr. 11/J/2007, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sus-numitul a declarat recurs. La data de 25 iunie 2008 a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea formulată la data de 24 iunie 2008 de către S.L.R. prin care acesta retracta declarațiile date în cauză, învedera că faptele cercetate se circumscriu sferei dreptului la viața privată, solicita înlăturarea declarațiilor martorilor audiați la data de 27 februarie 2008 pe considerentul că sunt persoane interesate în cauză (fără a face referire și la compunerea instanței la acea dată), înlăturarea declarațiilor martorilor care aveau calitatea de jandarmi și admiterea probei cu martori în apărare, iar pe fond respingerea acțiunii disciplinare.

S-a constatat că la termenul din data de 5 noiembrie 2008 S.L.R. a cerut recuzarea membrilor Secției pentru judecători B.L., D.C. și L.A.C. fiind invocat faptul că la termenul de judecată din data de 27 februarie 2008, ședința a avut loc în lipsa cvorumului legal iar membrii prezenți, în loc să dispună amânarea cauzei din acest motiv, au solicitat prezența judecătorului P.N., președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție numai pentru acest dosar. Cu această ocazie S.L.R. a susținut că a formulat plângere penală împotriva sus-numiților la Direcția Națională Anticorupție și că există o stare de vrăjmășie între el și aceștia. Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2008 Secția de Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea de recuzare a susnumiților, apreciind că niciuna dintre persoane nu se află în vreuna dintre situațiile prevăzute în mod expres de lege.

Din examinarea dosarului a mai rezultat că numărul de recuzări, plângeri penale și acțiuni civile exercitate în cauză față de membrii Secției de judecători care au participat la judecarea cauzei, precum și față de martorii audiați în cauză este cu mult mai mare, anterior fiind prezentate doar acele acțiuni exercitate de S.L.R. în legătură cu faptele care fac obiectul sesizării penale a Direcției Naționale Anticorupție. S-a apreciat că afirmațiile petentului în plângerile formulate sunt nesusținute de probe care să conducă la concluzia că faptele penale sesizate au fost comise, acesta dând o interpretare proprie, subiectivă și oscilantă textelor de lege privitoare la compunerea instanței.

S-a reținut că în plângerile penale adresate Direcției Naționale Anticorupție, faptele sunt prezentate ca întrunind caracteristicile laturii obiective ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și a celor publice cu consecințele prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, iar în cadrul dosarului disciplinar, aceleași fapte au fost invocate ca excepții de procedură, aprecierea că faptele au fost comise cu intenție directă nefiind susținută de argumente utile și pertinente, având la bază aprecieri personale privitoare la modul de derulare a ședinței și poziționarea părților în sala de judecată. S-a arătat că se poate concluziona, în raport cu toate elementele identificate și în special cu solicitarea de recuzare formulată la termenul din data de 5 noiembrie 2008, că scopul real pentru care S.L.R.

a formulat plângerile penale care au stat la baza constituirii prezentului dosar a fost invocarea acestora în cadrul procedurilor de recuzare a membrilor Secției pentru judecători investiți cu judecarea cauzei disciplinare, neexistând nici un argument pertinent în susținerea acuzațiilor formulate. Împotriva acestei soluții , petentul a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției adresată procurorului șef, care prin rezoluția din data de 5 mai 2009 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de R.S.L. împotriva rezoluției din 23 martie 2009 în dosarul nr. 192/P/2008. Prima instanță, examinând plângerea formulată de petiționar în baza dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., a reținut că petentul, în considerarea prevederilor art. 278 C. proc. pen., a contestat legalitatea și temeinicia acestei rezoluții și a solicitat „ infirmarea soluției de neîncepere a urmăririi penale și începerea urmăririi penale sau continuarea actelor premergătoare prin luarea de declarații făptuitorilor în scopul lămuririi laturii subiective a faptelor descrise în plângerile penale obiect al prezentului dosar”. Cu privire la prima faptă sesizată, petiționarul a invocat că soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată prin rezoluția din 23 martie 2009, întemeiată pe motivarea că fapta nu există, este greșită, întrucât o asemenea justificare s-ar fi impus doar în cazul în care fapta sesizată nu ar exista în materialitatea ei, adică să nu fi existat o modificare a realității obiective în sensul celor afirmate în cuprinsul plângerii.

În acest sens, R.S.L. a învederat că, în condițiile în care prezența magistratului P.N. la termenul din 27 februarie 2008 al ședinței Secției pentru judecători și semnarea încheierii din acea dată de către acesta, ca și de către ceilalți membri ai completului, sunt împrejurări incontestabile și stabilite chiar prin actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 192/P/2008, fapta există în materialitatea ei și, prin urmare, temeiul pe care s-a fundamentat soluția adoptată de procuror, și anume prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen., este greșită. În baza aceluiași raționament, petiționarul a apreciat că în cauză se impune continuarea cercetărilor pentru probarea săvârșirii infracțiunilor sesizate, menționând că, pentru conturarea laturii subiective a acestora, ar trebui audiați judecătorii B.L.

și P.N. Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, lucrările secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora, conform art. 28 alin. (2) din același act normativ, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, ministrul justiției și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, nu au drept de vot în situațiile în care secțiile îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare. De asemenea, prin hotărârea nr. 114 din 31 ianuarie 2008 a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a statuat că, la stabilirea cvorumului necesar hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu vor fi luați în calcul membrii de drept ai acestui consiliu.

Pe de altă parte, faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și intereselor publice, prevăzute de art. 13 11 din Legea nr. 78/2000, sunt incriminări cu caracter special care impun, sub aspectul diferențierii lor în raport cu textele art. 246 C. pen. și art. 248 C. pen., condiția ca funcționarul public – autor al faptei să fi obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Îndeplinirea acestei condiții este de esența laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, astfel că, în absența ei, este îndreptățită aprecierea în sensul că fapta nu există, întrucât lipsește împrejurarea fundamentală care a determinat legiuitorul să dea unor infracțiuni de serviciu (cum sunt cele incriminate în cuprinsul art. 246 C. pen.

și art. 248 C. pen.) conotația unor infracțiuni asimilate celor de corupție. Din această perspectivă, prima instanță a apreciat ca fiind nefondată aprecierea petiționarului în sensul că participarea magistratului P.N.

la ședința Secției pentru judecători care a avut loc la termenul din 27 februarie 2008 și semnarea încheierii din acea dată, ar constitui „o modificare a realității obiective”, de natură a conduce la concluzia că soluția de neîncepere a urmăririi penale referitoare la aceste aspecte nu se putea argumenta cu motivarea că fapta nu există, deoarece participarea unui membru ales sau de drept al Consiliului Superior al Magistraturii la ședințele Secției pentru judecători constituie o exercitare de către persoana care are această calitate a prerogativelor statuate prin Legea nr. 317/2004 și nu „o modificare a realității obiective”; totodată, circumstanțele referitoare la îndeplinirea condițiilor de cvorum sunt aspecte procedurale care, în lipsa unor elemente probatorii care să fundamenteze latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, nu pot conduce decât la concluzia că fapta sesizată de R.S.L.

nu există, așa cum corect a reținut procurorul de caz. Petiționarul a fost audiat de procuror, la 9 iunie 2008, când, între altele, s-a angajat să pună la dispoziția organelor de urmărire penală, în conformitate cu prevederile art. 222 C. proc. pen., mijloace de probă în susținerea plângerilor formulate, însă ulterior nu și-a îndeplinit această obligație. Prima instanță a reținut că, având în vedere că soluția adoptată de către procuror prin rezoluția din 23 martie 2009 se întemeiază, atât pe actele aflate la dosarul nr. 11/J/2007 al Secției pentru judecători privind abaterile disciplinare comise de R.S.L., cât și pe aprecierea că faptele penale sesizate de acesta din urmă nu există, susținerea petiționarului în sensul că s-ar impune completarea actelor premergătoare prin audierea judecătorilor B.L.

și P.N., în calitate de făptuitori, este neîntemeiată; activitățile desfășurate de către judecătorii Secției pentru judecători în derularea procedurii angajării răspunderii disciplinare care a făcut obiectul dosarului anterior menționat, au fost consemnate în cuprinsul încheierilor redactate la fiecare termen al cauzei și chiar analizate cu prilejul excepțiilor, recuzărilor și exercitării căilor de atac de către R.S.L. S-a constatat că prin plângerea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, petiționarul R.S.L. a contestat, totodată, legalitatea și temeinicia soluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de judecătorii H.A., B.F., L.A.C. și R.A., reiterând aceleași argumente din conținutul plângerii penale, anume că cererea sa de recuzare, formulată la 23 aprilie 2008, în dosarul nr. 11/J/2007 al Secției pentru judecători a fost respinsă nemotivat și fără a fi analizate motivele pe care le-a invocat pentru recuzarea judecătorilor B.L.

și P.A., precum și că făptuitorii care au soluționat acea cerere au tăgăduit existența art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; de asemenea, în opinia petiționarului, ar fi trebuit audiați făptuitorii cu privire la modalitatea în care au analizat și soluționat cererea de recuzare. S-a apreciat că nici aceste susțineri ale petiționarului R.S.L. nu sunt fondate, întrucât aspectele avute în vedere de către judecătorii care au soluționat cererea sa de recuzare au fost expuse în cuprinsul încheierii din 23 aprilie 2008 (aflată, în copie, la dosarul de urmărire penală nr. 192/P/2008), astfel că, relativ la aceste împrejurări, nu se impune audierea respectivilor magistrați, iar, pe de altă parte, reținerea de către procurorul de caz a incidenței cazului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. cu privire la faptele de abuz în serviciu și fals intelectual este corectă, în raport cu actele premergătoare aflate la dosar și considerentele deja expuse. Cu privire la susținerea petiționarului că rezoluția din 23 martie 2009 este lovită de nulitate, fiind emisă de un procuror necompetent (în condițiile în care dosarul nr. 192/P/2008, a fost instrumentat de către Secția de Combatere a Corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și nu de Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, cum ar fi trebuit, în conformitate cu prevederile art. 40 din Regulamentul de ordine interioară al acestei unități de parchet) s-a arătat că art. 13 din O.U.G.

nr. 343/2002 stabilește competența de instrumentare a unor cauze penale de către Direcția Națională Anticorupție, iar în temeiul acestui act normativ, orice procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție este abilitat de lege, în cazul învestirii sale cu soluționarea unei cauze penale referitoare la una dintre infracțiunile sau autorii faptelor care satisfac condițiile articolului citat, să efectueze cercetările care se impun pentru stabilirea adevărului și a eventualei răspunderi penale a autorilor faptei, regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul nr. 2184/C72006 al ministrului justiției, conținând dispoziții cu caracter administrativ, de natură să asigure buna desfășurare a activității judiciare de către această unitate de parchet, dar care nu pot însă îngrădi exercitarea de către procuror a prerogativelor de efectuare a instrucției penale doar pentru anumite infracțiuni, o asemenea limitare fiind contrară textului de lege conținut în art. 13 din O.U.G.

nr. 43/2002. S-a concluzionat că, în timp ce Regulamentul de ordine interioară reflectă o imagine administrativă a funcționării Direcției Naționale Anticorupție, prin evidențierea atribuțiilor ce revin, în principiu, compartimentelor din structura sa și cele ale persoanelor cu funcții de conducere, orice procuror din cadrul acestei unități de parchet, deține, în temeiul textului de lege citat și indiferent de apartenența sa la una dintre secțiile, serviciile sau birourile Direcției Naționale Anticorupție, abilitatea de efectuare a urmăririi penale pentru orice infracțiune care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 13 din O.U.G.

nr. 43/2002, singura condiție de legalitate fiind învestirea sa, prin rezoluția procurorului ierarhic superior, cu soluționarea respectivei cauze, iar în Codul de procedură penală există dispoziții care se referă la organul de cercetare sau, după caz, de urmărire penală necompetent și nu la procurorul necompetent, tocmai pentru că o asemenea neregularitate trebuie analizată doar în raport cu unitatea de parchet în numele căreia au fost efectuate actele de urmărire penală și nu în legătură cu apartenența procurorului la un anumit compartiment din cadrul unui parchet. S-a apreciat critica petiționarului ca neîntemeiată sub acest aspect și întrucât, între infracțiunile față de care procurorul de caz s-a pronunțat în dosarul nr. 192/P/2008, este și cea prevăzută de art. 289 C. pen.

raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, care este definită, conform actului normativ menționat, ca infracțiune în legătură directă cu infracțiunile de corupție, asemenea infracțiuni fiind menționate în cuprinsul art. 30 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, ca făcând parte din spectrul cauzelor instrumentate de către Secția de Combatere a Corupției. Față de toate aceste considerente, prima instanță în baza dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins plângerea, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date relative la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale reglementate de art. 10 C. proc. pen. În cauza dedusă judecății procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei și, motivat a dispus față de intimați, soluția de neîncepere a urmăririi penale, constatând inexistența în materialitatea lor a infracțiunilor reclamate.

Din analiza actelor dosarului instanța de recurs constată că petentul a conferit relevanță penală modului de derulare a procedurii jurisdicționale desfășurată în fața Secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul (în materie disciplinară) nr. 11/J/2007 privind pe petent. Astfel, se reține că ansamblul criticilor referitoare la cvorumul de ședință, persoanele care au participat la ședințele Secției pentru Judecători și modul de soluționare a cererilor de recuzare formulate de către petent reprezentau apărări și motive apte, eventual, a fundamenta și motiva un posibil recurs pe care petentul avea posibilitatea legală de a-l declara împotriva hotărârii pronunțată de Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce îl privea.

Problemele cvorumului de ședință, al participării președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție la ședințele Secției pentru Judecători sunt expres reglementate de dispozițiile Legii nr. 317/2004, iar eventualele nulități determinate de nerespectarea unor dispoziții legale trebuiau invocate în fața instanței competente a cenzura modul de derulare a procedurii jurisdicționale care s-a desfășurat în fața Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Se reține, de asemenea, că plângerea penală nu este aptă a conduce la finalitatea vizată de petent care urmărește, în esență, soluționarea nemulțumirii sale față de măsurile și soluțiile dispuse de organul cu activitate jurisdicțională în materie disciplinară.

Criticile pur subiective și nedovedite prin care petentul și-a argumentat plângerea nu pot constitui dovezi în sensul comiterii infracțiunilor reclamate care, după cum întemeiat s-a reținut și prin rezoluția atacată, nu există în materialitatea lor. Aceasta, deoarece magistrații reclamați s-au limitat la exercitarea prerogativelor reglementate de lege în maniera prevăzută de dispozițiile normative incidente, fără a se proba vătămarea drepturilor și intereselor petentului, procedura jurisdicțională derulată asigurându-i exercitarea drepturilor procesuale. Totodată, se reține că, urmare plângerii penale formulată, organul de urmărire competent (față de natura infracțiunilor reclamate) a dispus efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile fundamentării soluției, legea neprevăzând, sub acest aspect, în sarcina organului de urmărire, obligația de a realiza anumite verificări sau pe cele apreciate de parte ca fiind utile și concludente.

Prima instanță, cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a analizat plângerea petentului, înscrisurile dosarului și rezoluția atacată, soluția pronunțată constituind rezultatul evaluării proprii a actelor dosarului, hotărârea recurată fiind legală, temeinică și riguros argumentată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.L.R. împotriva sentinței nr. 1965 din 20 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4604/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.