ÎCCJ, Decizia nr. 105/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 105/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra recursului de față,

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1965 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de

petentul S.L.R. împotriva rezoluției nr. 192/P/2008 din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

Secția de Combatere a Corupției, a fost menținută rezoluția atacată, iar

petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea

formulată de petentul S.L.R., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție la data de 27 mai 2009, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen. a fost contestată rezoluția din 23 martie 2009 din dosarul Direcției

Naționale Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției pronunțată în dosarul

penal nr. 192/P/2008 și împotriva rezoluției din data de 5 mai 2009 a procurorului șef al Secției de Combatere a Corupției din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, pronunțată în dosarul nr. 3404/207/2009.

Prin plângerea

sus-amintită, s-a solicitat desființarea soluției de neîncepere a urmăririi

penale și trimiterea cauzei procurorului competent în vederea începerii

urmăririi penale față de făptuitori, iar în subsidiar, continuarea actelor

premergătoare prin luarea declarațiilor făptuitorilor în scopul lămuririi

laturii subiective și obiective, a faptelor descrise în plângerile penale

formulate.

Analizând actele și

probele dosarului, prima instanță a constatat că prin rezoluția din data de 23

martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de judecătorii B.L., B.F., D.C., H.A., L.A.C.,

P.N., R.A., membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 raportat la dispozițiile art. 246 C. pen., art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. și art. 289 C. pen. raportat

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunța

această soluție, s-a reținut că la data de 27 mai 2008 numitul S.L.R.,

judecător în cadrul Curții de Apel Cluj-Napoca, a sesizat Direcția Națională

Anticorupție, solicitând efectuarea de cercetări penale, în legătură cu modul

în care membrii Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru

judecători au instrumentat dosarul nr. 11/J/2007. Petentul a solicitat

efectuarea de cercetări penale față de judecătorii B.L., B.F., D.C., L.A.C.,

acuzați de faptul că, la termenul de judecată din data de 27 februarie 2008,

deși nu a fost întrunit cvorumul prevăzut de lege, au procedat la audierea în

dosarul nr. 11/J/2007 a două persoane având calitatea de martor în loc să acorde

un nou termen.

La aceeași dată,

printr-o plângere penală distinctă, numitul S.L.R. a mai solicitat cercetarea

penală a judecătorilor B.F., D.C., L.A.C., H.A., R.A., de faptul că, în

calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii învestiți cu

judecarea dosarului disciplinar nr. 11/J/2007, au respins cererea sa din data

de 23 aprilie 2008, de recuzare a membrilor Secției de judecători P.A. și B.L.,

apreciind că această faptă l-a prejudiciat, fiind îndreptată, atât împotriva

intereselor sale personale, cât și a celor publice, prin faptul că nu a fost

asigurat un proces echitabil în materie disciplinară. În drept, au fost

invocate prevederile art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art.

246 C. pen., art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.

pen. și art. 289 C. pen.

În motivarea

plângerii, S.L.R. a arătat că avantajul patrimonial sau nepatrimonial ar

consta, în esență, în desfășurarea ședinței în lipsa cvorumului necesar, deși

s-ar fi impus acordarea unui termen, situație în care au fost audiați în

condiții neprocedurale doi martori.

La data de 23

septembrie 2008 a fost înregistrată o completare a plângerii formulate inițial solicitându-se

extinderea cercetărilor și față de P.N., președintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție, care a participat în calitate de membru al Consiliului Superior al

Magistraturii la judecarea dosarului disciplinar nr. 11/J/2007 al Secției

pentru judecători la termenul din 27 februarie 2008, sub aspectul comiterii

acelorași infracțiuni.

Din examinarea actelor

dosarului s-a reținut că aspectele invocate de numitul S.L.R. sunt de natură

procedurală, fără a fi evidențiate indicii privind comiterea în cauză a unor

fapte de natură penală, petentul uzând de toate căile juridice posibile pentru

contracararea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa în cauză, iar

ulterior termenului de judecată din data de 27 februarie 2008, numitul S.L.R.

nu a formulat obiecțiuni scrise în raport cu aspectul procedural invocat în

plângere cu privire la compunerea completului de judecată.

Singurul aspect

invocat în legătură cu nelegala compunere a Secției pentru judecători ca

instanță de judecată în materie disciplinară l-a constituit excepția invocată

de către S.L.R. la data de 22 aprilie 2008 privind participarea la judecarea

cauzei disciplinare a judecătorului D.C..

La aceeași dată,

numitul S.L.R. a depus la dosarul cauzei cererea de recuzare a membrilor Consiliului

Superior al Magistraturii, B.L. și P.A., cu motivarea potrivit căreia, în

conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, judecătorul poate fi

recuzat dacă el are o judecată la instanța unde una din părți este judecător,

fiind invocat dosarul nr. 389/33/2008 al Curții de Apel Cluj-Napoca în care cei

doi aveau calitatea de pârâți.

Tot la aceeași dată, S.L.R.

a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (1)

din Legea nr. 317/2004.

Împotriva încheierii

din data de 23 aprilie 2008, pronunțată de către Consiliul Superior al

Magistraturii, Secția pentru Judecători, în dosarul nr. 11/J/2007, prin care a

fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sus-numitul a declarat recurs.

La data de 25 iunie 2008 a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea formulată la data de 24 iunie 2008 de către S.L.R.

prin care acesta retracta declarațiile date în cauză, învedera că faptele

cercetate se circumscriu sferei dreptului la viața privată, solicita

înlăturarea declarațiilor martorilor audiați la data de 27 februarie 2008 pe

considerentul că sunt persoane interesate în cauză (fără a face referire și la

compunerea instanței la acea dată), înlăturarea declarațiilor martorilor care

aveau calitatea de jandarmi și admiterea probei cu martori în apărare, iar pe

fond respingerea acțiunii disciplinare.

S-a constatat că la

termenul din data de 5 noiembrie 2008 S.L.R. a cerut recuzarea membrilor

Secției pentru judecători B.L., D.C. și L.A.C. fiind invocat faptul că la

termenul de judecată din data de 27 februarie 2008, ședința a avut loc în lipsa

cvorumului legal iar membrii prezenți, în loc să dispună amânarea cauzei din

acest motiv, au solicitat prezența judecătorului P.N., președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție numai pentru acest dosar. Cu această ocazie S.L.R.

a susținut că a formulat plângere penală împotriva sus-numiților la Direcția Națională Anticorupție și că există o stare de vrăjmășie între el și aceștia. Prin

încheierea din data de 5 noiembrie 2008 Secția de Judecători a Consiliului

Superior al Magistraturii a respins cererea de recuzare a susnumiților,

apreciind că niciuna dintre persoane nu se află în vreuna dintre situațiile

prevăzute în mod expres de lege.

Din examinarea

dosarului a mai rezultat că numărul de recuzări, plângeri penale și acțiuni

civile exercitate în cauză față de membrii Secției de judecători care au

participat la judecarea cauzei, precum și față de martorii audiați în cauză

este cu mult mai mare, anterior fiind prezentate doar acele acțiuni exercitate

de S.L.R. în legătură cu faptele care fac obiectul sesizării penale a Direcției

Naționale Anticorupție.

S-a apreciat că afirmațiile

petentului în plângerile formulate sunt nesusținute de probe care să conducă la

concluzia că faptele penale sesizate au fost comise, acesta dând o interpretare

proprie, subiectivă și oscilantă textelor de lege privitoare la compunerea

instanței.

S-a reținut că în

plângerile penale adresate Direcției Naționale Anticorupție, faptele sunt

prezentate ca întrunind caracteristicile laturii obiective ale infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și a celor publice cu

consecințele prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, iar în

cadrul dosarului disciplinar, aceleași fapte au fost invocate ca excepții de

procedură, aprecierea că faptele au fost comise cu intenție directă nefiind

susținută de argumente utile și pertinente, având la bază aprecieri personale

privitoare la modul de derulare a ședinței și poziționarea părților în sala de

judecată.

S-a arătat că se

poate concluziona, în raport cu toate elementele identificate și în special cu

solicitarea de recuzare formulată la termenul din data de 5 noiembrie 2008, că

scopul real pentru care S.L.R. a formulat plângerile penale care au stat la

baza constituirii prezentului dosar a fost invocarea acestora în cadrul

procedurilor de recuzare a membrilor Secției pentru judecători investiți cu

judecarea cauzei disciplinare, neexistând nici un argument pertinent în

susținerea acuzațiilor formulate.

Împotriva acestei

soluții , petentul a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a

Corupției adresată procurorului șef, care prin rezoluția din data de 5 mai 2009 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de R.S.L. împotriva rezoluției din 23 martie 2009

în dosarul nr. 192/P/2008.

Prima instanță,

examinând plângerea formulată de petiționar în baza dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., a reținut că petentul, în considerarea prevederilor art. 278 C.

proc. pen., a contestat legalitatea și temeinicia acestei rezoluții și a

solicitat „ infirmarea soluției de neîncepere a urmăririi penale și începerea

urmăririi penale sau continuarea actelor premergătoare prin luarea de

declarații făptuitorilor în scopul lămuririi laturii subiective a faptelor

descrise în plângerile penale obiect al prezentului dosar”.

Cu privire la prima

faptă sesizată, petiționarul a invocat că soluția de neîncepere a urmăririi

penale adoptată prin rezoluția din 23 martie 2009, întemeiată pe motivarea că

fapta nu există, este greșită, întrucât o asemenea justificare s-ar fi impus

doar în cazul în care fapta sesizată nu ar exista în materialitatea ei, adică

să nu fi existat o modificare a realității obiective în sensul celor afirmate

în cuprinsul plângerii.

În acest sens, R.S.L.

a învederat că, în condițiile în care prezența magistratului P.N. la termenul

din 27 februarie 2008 al ședinței Secției pentru judecători și semnarea

încheierii din acea dată de către acesta, ca și de către ceilalți membri ai

completului, sunt împrejurări incontestabile și stabilite chiar prin actele

premergătoare efectuate în dosarul nr. 192/P/2008, fapta există în

materialitatea ei și, prin urmare, temeiul pe care s-a fundamentat soluția

adoptată de procuror, și anume prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen., este

greșită.

În baza aceluiași

raționament, petiționarul a apreciat că în cauză se impune continuarea

cercetărilor pentru probarea săvârșirii infracțiunilor sesizate, menționând că,

pentru conturarea laturii subiective a acestora, ar trebui audiați judecătorii B.L.

și P.N.

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 317/2004, lucrările secțiilor Consiliului Superior al

Magistraturii sunt legal constituite în prezența majorității membrilor

acestora, conform art. 28 alin. (2) din același act normativ, președintele

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ministrul justiției și procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de

membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, nu au drept de vot în situațiile

în care secțiile îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul

răspunderii disciplinare.

De asemenea, prin

hotărârea nr. 114 din 31 ianuarie 2008 a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a statuat că, la stabilirea cvorumului necesar hotărârilor secțiilor

Consiliului Superior al Magistraturii, nu vor fi luați în calcul membrii de

drept ai acestui consiliu.

Pe de altă parte,

faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și intereselor

publice, prevăzute de art. 13

11

din Legea nr. 78/2000, sunt

incriminări cu caracter special care impun, sub aspectul diferențierii lor în

raport cu textele art. 246 C. pen. și art. 248 C. pen., condiția ca

funcționarul public – autor al faptei să fi obținut pentru sine sau pentru

altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial.

Îndeplinirea acestei

condiții este de esența laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, astfel că, în absența ei, este îndreptățită aprecierea

în sensul că fapta nu există, întrucât lipsește împrejurarea fundamentală care

a determinat legiuitorul să dea unor infracțiuni de serviciu (cum sunt cele

incriminate în cuprinsul art. 246 C. pen. și art. 248 C. pen.) conotația unor

infracțiuni asimilate celor de corupție.

Din această perspectivă,

prima instanță a apreciat ca fiind nefondată aprecierea petiționarului în

sensul că participarea magistratului P.N. la ședința Secției pentru judecători

care a avut loc la termenul din 27 februarie 2008 și semnarea încheierii din

acea dată, ar constitui „o modificare a realității obiective”, de natură a

conduce la concluzia că soluția de neîncepere a urmăririi penale referitoare la

aceste aspecte nu se putea argumenta cu motivarea că fapta nu există, deoarece

participarea unui membru ales sau de drept al Consiliului Superior al

Magistraturii la ședințele Secției pentru judecători constituie o exercitare de

către persoana care are această calitate a prerogativelor statuate prin Legea

nr. 317/2004 și nu „o modificare a realității obiective”; totodată, circumstanțele

referitoare la îndeplinirea condițiilor de cvorum sunt aspecte procedurale

care, în lipsa unor elemente probatorii care să fundamenteze latura obiectivă a

infracțiunii prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, nu pot

conduce decât la concluzia că fapta sesizată de R.S.L. nu există, așa cum

corect a reținut procurorul de caz.

Petiționarul a fost

audiat de procuror, la 9 iunie 2008, când, între altele, s-a angajat să pună la

dispoziția organelor de urmărire penală, în conformitate cu prevederile art.

222 C. proc. pen., mijloace de probă în susținerea plângerilor formulate, însă

ulterior nu și-a îndeplinit această obligație.

Prima instanță a

reținut că, având în vedere că soluția adoptată de către procuror prin

rezoluția din 23 martie 2009 se întemeiază, atât pe actele aflate la dosarul

nr. 11/J/2007 al Secției pentru judecători privind abaterile disciplinare

comise de R.S.L., cât și pe aprecierea că faptele penale sesizate de acesta din

urmă nu există, susținerea petiționarului în sensul că s-ar impune completarea

actelor premergătoare prin audierea judecătorilor B.L. și P.N., în calitate de

făptuitori, este neîntemeiată; activitățile desfășurate de către judecătorii

Secției pentru judecători în derularea procedurii angajării răspunderii disciplinare

care a făcut obiectul dosarului anterior menționat, au fost consemnate în

cuprinsul încheierilor redactate la fiecare termen al cauzei și chiar analizate

cu prilejul excepțiilor, recuzărilor și exercitării căilor de atac de către R.S.L.

S-a constatat că prin

plângerea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, petiționarul R.S.L. a

contestat, totodată, legalitatea și temeinicia soluției de neîncepere a

urmăririi penale dispuse față de judecătorii H.A., B.F., L.A.C. și R.A.,

reiterând aceleași argumente din conținutul plângerii penale, anume că cererea

sa de recuzare, formulată la 23 aprilie 2008, în dosarul nr. 11/J/2007 al

Secției pentru judecători a fost respinsă nemotivat și fără a fi analizate

motivele pe care le-a invocat pentru recuzarea judecătorilor B.L. și P.A.,

precum și că făptuitorii care au soluționat acea cerere au tăgăduit existența

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; de asemenea, în opinia

petiționarului, ar fi trebuit audiați făptuitorii cu privire la modalitatea în

care au analizat și soluționat cererea de recuzare.

S-a apreciat că nici

aceste susțineri ale petiționarului R.S.L. nu sunt fondate, întrucât aspectele

avute în vedere de către judecătorii care au soluționat cererea sa de recuzare

au fost expuse în cuprinsul încheierii din 23 aprilie 2008 (aflată, în copie,

la dosarul de urmărire penală nr. 192/P/2008), astfel că, relativ la aceste

împrejurări, nu se impune audierea respectivilor magistrați, iar, pe de altă

parte, reținerea de către procurorul de caz a incidenței cazului prevăzut de

art. 10 lit. a) C. proc. pen. cu privire la faptele de abuz în serviciu și fals

intelectual este corectă, în raport cu actele premergătoare aflate la dosar și

considerentele deja expuse.

Cu privire la

susținerea petiționarului că rezoluția din 23 martie 2009 este lovită de

nulitate, fiind emisă de un procuror necompetent (în condițiile în care dosarul

nr. 192/P/2008, a fost instrumentat de către Secția de Combatere a Corupției

din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și nu de Secția de combatere a

infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, cum ar fi trebuit, în

conformitate cu prevederile art. 40 din Regulamentul de ordine interioară al

acestei unități de parchet) s-a arătat că art. 13 din O.U.G. nr. 343/2002

stabilește competența de instrumentare a unor cauze penale de către Direcția

Națională Anticorupție, iar în temeiul acestui act normativ, orice procuror din

cadrul Direcției Naționale Anticorupție este abilitat de lege, în cazul

învestirii sale cu soluționarea unei cauze penale referitoare la una dintre

infracțiunile sau autorii faptelor care satisfac condițiile articolului citat,

să efectueze cercetările care se impun pentru stabilirea adevărului și a

eventualei răspunderi penale a autorilor faptei, regulamentul de ordine interioară

al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul nr. 2184/C72006 al

ministrului justiției, conținând dispoziții cu caracter administrativ, de

natură să asigure buna desfășurare a activității judiciare de către această

unitate de parchet, dar care nu pot însă îngrădi exercitarea de către procuror

a prerogativelor de efectuare a instrucției penale doar pentru anumite

infracțiuni, o asemenea limitare fiind contrară textului de lege conținut în

art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002.

S-a concluzionat că,

în timp ce Regulamentul de ordine interioară reflectă o imagine administrativă

a funcționării Direcției Naționale Anticorupție, prin evidențierea atribuțiilor

ce revin, în principiu, compartimentelor din structura sa și cele ale

persoanelor cu funcții de conducere, orice procuror din cadrul acestei unități

de parchet, deține, în temeiul textului de lege citat și indiferent de

apartenența sa la una dintre secțiile, serviciile sau birourile Direcției

Naționale Anticorupție, abilitatea de efectuare a urmăririi penale pentru orice

infracțiune care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 13 din O.U.G. nr.

43/2002, singura condiție de legalitate fiind învestirea sa, prin rezoluția

procurorului ierarhic superior, cu soluționarea respectivei cauze, iar în Codul

de procedură penală există dispoziții care se referă la organul de cercetare

sau, după caz, de urmărire penală necompetent și nu la procurorul necompetent,

tocmai pentru că o asemenea neregularitate trebuie analizată doar în raport cu

unitatea de parchet în numele căreia au fost efectuate actele de urmărire

penală și nu în legătură cu apartenența procurorului la un anumit compartiment

din cadrul unui parchet.

S-a apreciat critica

petiționarului ca neîntemeiată sub acest aspect și întrucât, între infracțiunile

față de care procurorul de caz s-a pronunțat în dosarul nr. 192/P/2008, este și

cea prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, care este definită, conform actului normativ menționat, ca infracțiune

în legătură directă cu infracțiunile de corupție, asemenea infracțiuni fiind

menționate în cuprinsul art. 30 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară

al Direcției Naționale Anticorupție, ca făcând parte din spectrul cauzelor

instrumentate de către Secția de Combatere a Corupției.

Față de toate aceste

considerente, prima instanță în baza dispozițiilor art. 278

1

alin. (8)

lit. a) C. proc. pen., a respins plângerea, ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date relative la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare

a acțiunii penale reglementate de art. 10 C. proc. pen.

În cauza dedusă

judecății procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, cu

respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., efectuarea actelor

premergătoare apreciate ca utile cauzei și, motivat a dispus față de intimați,

soluția de neîncepere a urmăririi penale, constatând inexistența în

materialitatea lor a infracțiunilor reclamate.

Din analiza actelor

dosarului instanța de recurs constată că petentul a conferit relevanță penală

modului de derulare a procedurii jurisdicționale desfășurată în fața Secției

pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul (în

materie disciplinară) nr. 11/J/2007 privind pe petent.

Astfel, se reține că

ansamblul criticilor referitoare la cvorumul de ședință, persoanele care au

participat la ședințele Secției pentru Judecători și modul de soluționare a

cererilor de recuzare formulate de către petent reprezentau apărări și motive

apte, eventual, a fundamenta și motiva un posibil recurs pe care petentul avea

posibilitatea legală de a-l declara împotriva hotărârii pronunțată de

Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce îl privea.

Problemele cvorumului

de ședință, al participării președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție

la ședințele Secției pentru Judecători sunt expres reglementate de dispozițiile

Legii nr. 317/2004, iar eventualele nulități determinate de nerespectarea unor

dispoziții legale trebuiau invocate în fața instanței competente a cenzura

modul de derulare a procedurii jurisdicționale care s-a desfășurat în fața

Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii potrivit

dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Se reține, de

asemenea, că plângerea penală nu este aptă a conduce la finalitatea vizată de petent

care urmărește, în esență, soluționarea nemulțumirii sale față de măsurile și

soluțiile dispuse de organul cu activitate jurisdicțională în materie

disciplinară.

Criticile pur

subiective și nedovedite prin care petentul și-a argumentat plângerea nu pot

constitui dovezi în sensul comiterii infracțiunilor reclamate care, după cum

întemeiat s-a reținut și prin rezoluția atacată, nu există în materialitatea

lor. Aceasta, deoarece magistrații reclamați s-au limitat la exercitarea prerogativelor

reglementate de lege în maniera prevăzută de dispozițiile normative incidente,

fără a se proba vătămarea drepturilor și intereselor petentului, procedura

jurisdicțională derulată asigurându-i exercitarea drepturilor procesuale.

Totodată, se reține

că, urmare plângerii penale formulată, organul de urmărire competent (față de

natura infracțiunilor reclamate) a dispus efectuarea actelor premergătoare

apreciate ca utile fundamentării soluției, legea neprevăzând, sub acest aspect,

în sarcina organului de urmărire, obligația de a realiza anumite verificări sau

pe cele apreciate de parte ca fiind utile și concludente.

Prima instanță, cu

respectarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a

analizat plângerea petentului, înscrisurile dosarului și rezoluția atacată,

soluția pronunțată constituind rezultatul evaluării proprii a actelor dosarului,

hotărârea recurată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul S.L.R. împotriva sentinței nr. 1965 din

20 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4604/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.