ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2011

Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura;

Agenția de Plăti și Intervenție pentru Agricultură;

Direcția generală de dezvoltare rurală, care îndeplinește funcția de autoritate de management pentru Programul S.A.P.A.R.D. și de autoritate de management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală;

Unitățile de plată pentru programele finanțate din fonduri comunitare, în cazul în care acestea sunt organizate separat de autoritatea de management;

Autoritatea competentă pentru acreditarea agențiilor de plăți;

Structurile de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și din cadrul instituțiilor subordonate care îndeplinesc, prin delegare, funcții de gestionare și implementare a asistenței financiare nerambursabile comunitare, prevăzute de regulamentele comunitare și memorandumurile de finanțare aplicabile, pe perioada de valabilitate a acordurilor de delegare. Astfel, conform celor mai sus menționate, pentru ca reclamanții să poată beneficia de majorarea drepturilor salariale cu până la 75 %, trebuie să îndeplinească cumulativ cele două condiții stabilite de hotărâre, respectiv instituția în cadrul căreia își desfășoară activitatea reclamanții trebuie să fie dintre cele menționate în H.G. nr. 606/2009 sau să îndeplinească, funcții de gestionare și implementare a asistenței financiare nerambursabile comunitare, prevăzute în fișa postului, reprezentând minimum 75 % din totalul obiectivelor și atribuțiilor de serviciu și pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75 % din timpul total destinat îndeplinirii tuturor atribuțiilor de serviciu prevăzute în fișa postului. Prin Legea nr. 490/2004. modificată, se stabilesc structurile din cadrul ministerelor și instituțiilor care au ca obiect gestionarea asistenței financiare nerambursabile comunitare, cât și numărul și structura posturilor, precum și criteriile de încadrare a personalului pe funcții specifice care ulterior vor fi aprobate prin hotărâre de Guvern. Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 490/2004 a fost adoptată H.G. nr. 170/2005 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri nerambursabile comunitare, iar prin art. 2 al hotărârii de guvern menționate, se stabilesc categoriile de personal și structurile la care se aplica. Potrivit art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 170/2005, numărul și structura posturilor ocupate de personalul care gestionează asistența financiară nerambursabilă comunitară se stabilesc urmare avizelor prealabile a Ministerului Finanțelor Publice, aprobate prin ordin al ministerului finanțelor publice. Astfel, prin Ordinul M.A.P.D.R. nr. 147/2007 s-a aprobat lista cuprinzând numărul si structura posturilor ocupate de personalul care gestionează asistența financiară nerambursabilă comunitară din cadrul A.N.P.A., având în vedere activitățile definite de actul normativ, de categoriile de personal cărora li se aplică, de atribuțiile specifice domeniului gestionării asistenței financiare nerambursabile comunitare și cuantumul acestora de minim 75 % din totalul obiectivelor prevăzute în fișa postului sau minim 75 % din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuțiilor prevăzute în fișa postului, în conformitate și cu respectarea prevederilor art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 543/2006. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că reclamanții, reprezentați în acțiunea de față de S.N.F.P., nu se regăsesc în anexa Ordinului nr. 147/2007, care cuprinde 27 persoane nominalizate, ca fiind personal care gestionează asistența financiară nerambursabilă comunitară. Înalta Curte a constatat că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurent în legătură cu acordarea sporului de 75 %> în discuție, fără distincția activităților desfășurate în mod concret de fiecare dintre personalul care gestionează asistența financiară nerambursabilă comunitară, întrucât reclamanții nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu persoanele nominalizate în ordinul nr. 147/2007, întrucât există o justificare obiectivă a diferenței de salariu, bazată pe criteriul gestionării fondurilor nerambursabile comunitare, astfel cum sunt date aceste atribuții de către angajator. Normele cu caracter special în discuție au o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel încât soluția instanței de fond este legală, întrucât norma specială menționează categoriile de personal cărora li se aplică dispozițiile legale arătate, iar reclamanții reprezentați de Sindicat nu fac parte dintre persoanele expres prevăzute în ordinul 147/2007. Făcând o interpretare a prevederilor C.E.D.O., organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, in sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții intre situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a reclamanților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută, iar concluzia instanței de fond este corectă și urmează a fi menținută. Înalta Curte a examinat incidența dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind discriminarea în cauza dedusă judecății și respectarea egalității în drepturi, drept fundamental al omului. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Înalta Curte a constatat că O.G. nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan național a Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța combaterii discriminărilor sub toate formele sale. Astfel, în preambulul directivelor menționate, Consiliul U.E. a arătat că locul de muncă și funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea socială. Văzând și art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE, Înalta Curte a constatat că fără a se aduce o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menționate la art. l și fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională. Or, în cauza de față nu suntem în prezența unei situații de discriminare a reclamanților în raport cu colegii săi, menționați în ordinul nr. 147/2007, care gestionează asistența financiară nerambursabilă comunitară, în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un tratament diferit. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (l) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (l), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Prin urmare, Înalta Curte nu ar putea obliga instituțiile pârâte să recunoască reclamanților acordarea sporului de 75 %, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept. Pentru toate aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței atacate, Înalta Curte va menține soluția instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat. PENTRU