ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3354 din 20

octombrie 2009 a Curții de Apel București a fost

respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul S.N.F.P., în contradictoriu cu pârâții A.N.P.A. și M.A.P.D.R.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanții, membrii ai sindicatului arătat, sunt

angajați în cadrul autorității pârâte A.N.P.A., care, potrivit dispozițiilor art.

2 din H.G. nr. 543/2006, a fost nominalizată ca structură organizatorică a

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale ce are ca obiect de

activitate gestionarea asistenței financiare nerambursabile comunitare acordată

României de către Comunitatea Europeană.

Conform

dispozițiilor art. 5 din aceeași hotărâre de Guvern, lista cuprinzând numărul

și structura posturilor ocupate de persoanele ce gestionează asistența

financiară nerambursabilă comunitară a fost aprobată prin Ordinul nr. 147/2007.

Totodată,

instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 3 și 4 din același act normativ,

menționează că majorările salariate prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 1/2006

se acordă personalului aprobat prin Ordin al ministrului Ministerului

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în condițiile în care acesta are

atribuții de serviciu și gestionare a asistenței financiare nerambursabile

comunitare, iar îndeplinirea efectivă a acestora reprezintă 75 % din timpul de

muncă efectiv prestat și potrivit bugetului aprobat al fiecărei structuri

organizatorice.

În aceste

condiții, simpla menționare formală în fișa postului a faptului că 75 % din

timpul alocat atribuțiilor de serviciu este destinat gestionării F.E.P., nu

este de natură a atrage în mod obligatoriu acordarea sporului de 75 %, atât

timp cât sumele nu au fost prevăzute în bugetul structurii organizatorice

respective, iar prin Ordin al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale a fost aprobată lista cuprinzând numărul și structura

posturilor ocupate de personalul ce gestionează F.E.P., ordin ce nu a fost

atacat.

În ceea

ce privește existența discriminării în înțelesul art. 2 alin. (l) și (6) din O.U.G.

nr. 137/2009, cu privire la acordarea sporului de 75 %, ce nu este acordat

tuturor salariaților autorității pârâte, care întruneau condițiile de acordare

a acestui spor, instanța a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 819/2008

a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l și 2 alin.

(3) și art. 27 alin. (l) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, s-a

reținut că instanțele judecătorești nu au competența de a institui, modifica

sau abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea acestora

constituțională fiind aceea de a realiza justiția, respectiv de a soluționa

aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența,

întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs S.N.F.P., criticând soluția instanței de

fond ca nelegală și netemeinică.

Recurentul a

arătat că în fișa postului reclamanților se află menționată atribuția de

serviciu referitoare la gestionarea asistenței financiare nerambursabile

comunitare, iar îndeplinirea acestei atribuții reprezintă 75 % din timpul de

muncă efectiv prestat.

Se apreciază

că motivarea instanței de fond este nelegală, întrucât legiuitorul a

condiționat acordarea sporului solicitat prin acțiune, numai de existența unor

atribuții specifice domeniului gestionării asistenței financiare nerambursabile

comunitare, prevăzute în fișa postului și care să reprezinte minim 75 % din

totalul obiectivelor și atribuțiunilor de serviciu sau minimum 75 % din timpul

alocat îndeplinirii tuturor atribuțiunilor de serviciu prevăzute în fișa

postului, iar recurenții îndeplinesc condiția prevăzută expres de lege.

Recurentul a

arătat că aprecierea instanței cu privire la necontestarea Ordinului nr. 147/2007

este părtinitoare, căci ordinul în discuție nu a fost comunicat reclamanților

și nu a fost supus niciunei forme de publicitate.

Recurenții

arată că autoritatea pârâtă a instituit o discriminare între angajații aceleași

instituții prin neacordarea sporului de 75 %, întrucât singurele elemente care

pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor,

treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de

muncă, arătându-se că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul

de bază, nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și

elemente cu totul specifice de acordare, precum prestarea muncii peste

programul normal, în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale

suplimentare în domeniul de activitate etc.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte a

reținut faptul că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 917/2/2009 din data de 02

februarie 2009, reclamantul S.N.F.P., în calitate de reprezentant al membrilor

de sindicat, angajați ai A.N.P.A., a chemat în judecată pârâții A.N.P.A. și M.A.P.D.R.

solicitând obligarea pârâtelor la plata sporului de 75 % din salariul de bază

începând cu data de 06 martie 2007 până în prezent, sume actualizate la zi cu

indicele de inflație, precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în

cuprinsul cărților de muncă.

În

conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006

privind unele măsuri pentru întărirea capacității administrative a României

pentru integrarea în U.E. Personalul de specialitate din cadrul structurilor

care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare din

împrumuturi externe contractate sau garantate de

stat,

rambursabile

sau

nerambursabile, precum și a altor

credite sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute

de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care

gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de

salarii de bază majorate cu 75% față de cele prevăzute de lege.

De asemenea,

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 606/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004

privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri

comunitare, stabilesc faptul că pot beneficia de prevederile acesteia

personalul de conducere și personalul de execuție care îndeplinește cumulativ

următoarele criterii:

a) are

atribuții specifice domeniului gestionării asistenței financiare nerambursabile

comunitare, prevăzute în fișa postului, reprezentând minimum 75 % din totalul

obiectivelor și atribuțiilor de serviciu și pentru îndeplinirea cărora alocă

minimum 75 % din timpul total destinat îndeplinirii tuturor atribuțiilor de

serviciu prevăzute în fișa postului;

b) este

încadrat în următoarele structuri din cadrul și din subordinea Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale: 1. Agenția Națională pentru Pescuit și

Acvacultura; 2. Agenția de Plăti și Intervenție pentru Agricultură; 3. Direcția

generală de dezvoltare rurală, care îndeplinește funcția de autoritate de

management pentru Programul S.A.P.A.R.D. și de autoritate de management pentru

Programul Național de Dezvoltare Rurală; 4. Unitățile de plată pentru

programele finanțate din fonduri comunitare, în cazul în care acestea sunt

organizate separat de autoritatea de management; 5. Autoritatea competentă

pentru acreditarea agențiilor de plăți; 6. Structurile de specialitate din

cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și din cadrul

instituțiilor subordonate care îndeplinesc, prin delegare, funcții de

gestionare și implementare a asistenței financiare nerambursabile comunitare,

prevăzute de regulamentele comunitare și memorandumurile de finanțare

aplicabile, pe perioada de valabilitate a acordurilor de delegare.

Astfel,

conform celor mai sus menționate, pentru ca reclamanții să poată beneficia de

majorarea drepturilor salariale cu până la 75 %, trebuie să îndeplinească

cumulativ cele două condiții stabilite de hotărâre, respectiv instituția în

cadrul căreia își desfășoară activitatea reclamanții trebuie să fie dintre cele

menționate în H.G. nr. 606/2009 sau să îndeplinească, funcții de gestionare și

implementare a asistenței financiare nerambursabile comunitare, prevăzute în

fișa postului, reprezentând minimum 75 % din totalul obiectivelor și

atribuțiilor de serviciu și pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75 % din

timpul total destinat îndeplinirii tuturor atribuțiilor de serviciu prevăzute

în fișa postului.

Prin

Legea nr. 490/2004. modificată, se stabilesc structurile din cadrul

ministerelor și instituțiilor care au ca obiect gestionarea asistenței

financiare nerambursabile comunitare, cât și numărul și structura posturilor,

precum și criteriile de încadrare a personalului pe funcții specifice care ulterior

vor fi aprobate prin hotărâre de Guvern.

Pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 490/2004 a fost adoptată H.G. nr. 170/2005

privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri

nerambursabile comunitare, iar prin art. 2 al hotărârii de guvern menționate,

se stabilesc categoriile de personal și structurile la care se aplica.

Potrivit

art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 170/2005, numărul și structura

posturilor ocupate de personalul care gestionează asistența financiară

nerambursabilă comunitară se stabilesc urmare avizelor prealabile a

Ministerului Finanțelor Publice, aprobate prin ordin al ministerului finanțelor

publice.

Astfel,

prin Ordinul M.A.P.D.R. nr. 147/2007 s-a aprobat lista cuprinzând numărul si

structura posturilor ocupate de personalul care gestionează asistența

financiară nerambursabilă comunitară din cadrul A.N.P.A., având în vedere

activitățile definite de actul normativ, de categoriile de personal cărora li

se aplică, de atribuțiile specifice domeniului gestionării asistenței

financiare nerambursabile comunitare și cuantumul acestora de minim 75 % din

totalul obiectivelor prevăzute în fișa postului sau minim 75 % din timpul

alocat îndeplinirii tuturor atribuțiilor prevăzute în fișa postului, în

conformitate și cu respectarea prevederilor art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 543/2006.

Înalta

Curte, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că reclamanții,

reprezentați în acțiunea de față de S.N.F.P., nu se regăsesc în anexa Ordinului

nr. 147/2007, care cuprinde 27 persoane nominalizate, ca fiind personal care

gestionează asistența financiară nerambursabilă comunitară.

Înalta Curte a constatat că nu sunt

întemeiate criticile formulate de recurent în legătură cu acordarea sporului de

75 %> în discuție, fără distincția activităților desfășurate în mod concret

de fiecare dintre personalul care gestionează asistența financiară

nerambursabilă comunitară, întrucât reclamanții nu se află într-o situație

similară sau comparabilă cu persoanele nominalizate în ordinul nr. 147/2007,

întrucât există o justificare obiectivă a diferenței de salariu, bazată pe

criteriul gestionării fondurilor nerambursabile comunitare, astfel cum sunt

date aceste atribuții de către angajator.

Normele cu

caracter special în discuție au o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., astfel încât soluția instanței de fond este legală,

întrucât norma specială menționează categoriile de personal cărora li se aplică

dispozițiile legale arătate, iar reclamanții reprezentați de Sindicat nu fac

parte dintre persoanele expres prevăzute în ordinul 147/2007.

Făcând o

interpretare a prevederilor C.E.D.O., organele acesteia au concluzionat că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența

de tratament devine discriminare, in sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statale introduc distincții intre situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat

la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a reclamanților, în sensul art. 14 din Convenție, nu

poate fi reținută, iar concluzia instanței de fond este corectă și urmează a fi

menținută.

Înalta Curte a

examinat incidența dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind

discriminarea în cauza dedusă judecății și respectarea egalității în drepturi,

drept fundamental al omului.

În plan

național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi

invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage

în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un

tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și

fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul

normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care

se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza

cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Înalta

Curte a constatat că O.G. nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan național

a Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității

de tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru

general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în

muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a

drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța

combaterii discriminărilor sub toate formele sale.

Astfel, în

preambulul directivelor menționate, Consiliul U.E. a arătat că locul de muncă

și funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării

egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a

cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea

socială.

Văzând

și art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE, Înalta Curte a constatat că fără

a se aduce o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei

discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege,

statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o

caracteristică legată de unul din motivele menționate la art. l și fără a

constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități

profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză

constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât

obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.

Or, în

cauza de față nu suntem în prezența unei situații de discriminare a reclamanților

în raport cu colegii săi, menționați în ordinul nr. 147/2007, care gestionează

asistența financiară nerambursabilă comunitară, în care să fie prezentate două

situații comparabile și care au primit un tratament diferit.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

de față.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de

asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (l) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din

acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori

să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul

separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și

prevederile art. 61 alin. (l), în conformitate cu care Parlamentul este unica

autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, Înalta

Curte nu ar putea obliga instituțiile pârâte să recunoască reclamanților

acordarea sporului de 75 %, prin aplicarea unor norme legale cu caracter

special adresate altor subiecte de drept.

Pentru toate

aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a

sentinței atacate, Înalta Curte va menține soluția instanței de fond și, pe

cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de S.N.F.P. împotriva sentinței nr. 3354 din 20 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2