ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 852/2011

Ședința publică de la 24 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Deliberând asupra recursului comercial de față,

reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 13865 din 7 decembrie

20009, pronunțată în dosarul nr. 4721/3/2009, judecătorul fondului din cadrul

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte cererea

formulată de reclamanții S.I. și S.R. în contradictoriu cu pârâta SC V.K.B.

ROMÂNIA SA și a obligat pârâta la emiterea unui grafic de rambursare care să

respecte prevederile art. 3 lit. a) și art. 5 lit. f) din convenția de credit

nr. 0089017 din 12 martie 2007, prin calcularea unei dobânzi de 5,59 % pe an și

a unui comision de rezervă de 1,85 % pe an până la data de 31 decembrie 2008; a

obligat, totodată, pârâta la plata sumei reprezentând echivalentul în lei la

cursul BNR din ziua plății a sumei de 838,34 Euro, a respins celelalte

pretenții ca neîntemeiate.

În considerentele sentinței, judecătorul fondului a

reținut că la data de 12 martie 2007 între reclamanți, în calitate de

împrumutați și pârâtă, în calitate de împrumutător a fost încheiată convenția

de credit prin care s-a acordat un credit de 64.000 Euro, pe o durată de 360

luni, cu o rată a dobânzii de 5,95 % pe an – dobândă fixă, cu rezervarea

dreptului băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor

schimbări semnificative pe piața monetară, cu obligația de comunicare către

împrumutat a noii rate [art. lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de

credit]. De asemenea, s-a stabilit cuantumul și durata de aplicare a

comisionului de rezervă: 1,85% pe an, calculat pe o perioadă de maximum 24

luni, de la data utilizării creditului, dar cel mai târziu până la data de 31

decembrie 2008. Și cu privire la acest comision, banca și-a rezervat dreptul de

a modifica valoarea sau perioada de aplicație în cazul în care obligațiile sau

condițiile impuse de BNR cresc/se diminuează/se elimină.

S-a mai reținut că la data de 12 noiembrie 2007,

banca pârâtă a modificat unilateral cuantumul dobânzii curente de la 5,95 % la

7,45 % pe an. S-a apreciat că pârâta nu a dovedit comunicarea modificării

operate către reclamanți, aceștia aflând despre modificare cu ocazia achitării

ratei lunare. În luna octombrie 2008, pârâta a procedat la prelungirea duratei

de percepere a comisionului de rezervă, fiind comunicată reclamanților această

modificare. Reclamanții au sesizat pârâta cu privire la modificările aduse convenției

de creditare, ulterior adresându-se instanței de judecată; după sesizarea

instanței, pârâta a emis un nou grafic de rambursare prin care a revenit asupra

măsurii de a percepe comisionul de rezervă, începând cu data de 10 iulie 2009.

Din probatoriul administrat, judecătorul a apreciat

că părțile nu au stipulat un criteriu individualizat, precis care să definească

termenul de „schimbări semnificative pe piața monetară”. S-a mai reținut că

pârâta nu a probat schimbările semnificative care să activeze clauza

contractuală pentru modificarea operată, concluzionând că această modificare a

ratei dobânzii nu are temei contractual.

În ce privește prelungirea termenului de percepere a

comisionului de risc s-a reținut că a fost justificată prin creșterea costurilor

de refinanțare ale băncilor din România, pârâta nedovedind această creștere.

S-a reținut și poziția pârâtei de renunțare la perceperea acestui comision ca o

recunoaștere parțială a pretențiilor formulate de reclamanți. În consecință, a

apreciat că și această modificare nu are justificare contractuală.

Judecătorul a reținut, totodată, că pârâta a încasat

de la reclamanți o sumă cu titlu de diferență rată dobândă și comision de

rezervă, în baza modificărilor unilaterale apreciate ca nefiind justificate contractual,

sumă ce se cuvine restituită reclamanților.

Sentința de fond a fost apelată de pârâta SC V.K.B.

ROMÂNIA SA, care a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii

reclamanților, criticile sale vizând greșita interpretare a probatoriului, din

perspectiva lipsei de rol activ a judecătorului care a soluționat cauza.

Prin decizia comercială nr. 298 din 17 iunie 2010,

completul de judecată din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, pentru următoarele

considerente: s-a reținut corecta apreciere a judecătorului fondului cu privire

la nedovedirea existenței acelor schimbări semnificative pe piața monetară care

ar fi putut constitui temei pentru modificarea unilaterală a dobânzii de la

5,95 la 7,45 % pe an; de asemenea s-a reținut lipsa unor probe concrete care să

dovedească modul în care costurile de refinanțare ale creditului au influențat

modificarea duratei de percepere a comisionului de rezervă, nefiind suficientă

simpla invocare a crizei internaționale ca explicație a creșterii costurilor de

refinanțare. A fost înlăturată apărarea apelantei întemeiată pe art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 193/2000, reținându-se că lipsește tocmai motivarea întemeiată a

majorării substanțiale, care a condus la concluzia încălcării clauzelor

contractuale, fără a exista o justificare serioasă a schimbărilor de pe piața

financiară.

Decizia de recurs a fost recurată de pârâta SC V.K.B.

ROMÂNIA SA, solicitându-se admiterea recursului și modificarea deciziei de apel

în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii reclamanților.

Pârâta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte: după o amănunțită

expunere a situației de fapt, a criticilor formulate în apel precum și a

actelor depuse în apel în cadrul probatoriului admis, a invocat interpretarea

eronată a prevederilor Legii nr. 193/2000, fără a indica expres o anumită

dispoziție greșit interpretată și aplicată de completul de apel.

Pârâta a mai invocat nemotivarea în fapt și în drept

a deciziei de apel, susținând că probatoriul administrat a demonstrat

temeinicia majorării ratei dobânzii, reiterând actele prin care susține că a

dovedit acest aspect și criticând lipsa de referiri a completului de apel cu

privire la aceste acte.

Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat

respingerea recursului ca nefondat, apreciind că judecătorii instanțelor inferioare

au apreciat corect și legal probatoriul administrat, reținând nedovedirea de

către pârâtă a schimbărilor semnificative pe piața monetară.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea de

atac a recursului.

Analizându-se cauza în raport de criticile formulate

și de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.

Astfel, nu se poate reține o greșită interpretare și

aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 (critică întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), pentru următoarele considerente: se observă, în

primul rând că în speță nu s-a pus problema eventualei nulități a clauzei

contractuale vizând dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii,

pentru a fi în situația unei greșite interpretări a prevederilor legii

menționate. Deși invocată ca motiv de apel, și criticată de pârâtă prin

motivele de recurs, Legea nr. 193/2000 nu are incidență în cauză, nefiind pusă

în discuție legalitatea normei contractuale, ci doar modalitatea de aplicare a

normei contractuale. Din această perspectivă critica pârâtei recurente este

neîntemeiată. Nu poate fi reținută nici critica vizând greșita aplicare a

aceleiași legi, normele legale nedevenind incidente în cauză, chiar dacă au

fost invocate și de reclamanți, prin cererea de chemare în judecată,

judecătorii instanțelor inferioare nereținând aspectele de nelegalitate

invocate de aceștia asupra clauzei de modificare unilaterală a ratei dobânzii,

considerentele expuse în susținerea soluției de admitere a cererii

reclamanților reținând că modalitatea de aplicare a clauzei contractuale nu

este legală, pârâta nedovedind împrejurările care să determine aplicabilitatea

acelei clauze.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la

nemotivarea deciziei de apel (critică ce poate fi încadrată în dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Se observă că judecătorii apelului au reținut

aceeași împrejurare a nedovedirii condițiilor impuse de clauza contractuală ce

ar fi activat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii. Nu

există, însă, o obligație expresă, legală pentru judecătorii instanțelor

inferioare de a analiza fiecare act depus de una din părți, judecătorii fiind

obligați să analizeze și să se pronunțe doar asupra criticilor formulate. În

speță, judecătorii apelului au apreciat probatoriul administrat de pârâta

apelantă în ansamblul său, concluzionând că acest material probator nu a

dovedit îndeplinirea condițiilor care să permită părții să procedeze la

modificarea unilaterală a ratei dobânzii.

Restul criticilor pârâtei, vizând modul de

interpretare al probatoriului administrat nu pot fi analizate în recursul

declarat, raportat la prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care

limitează controlul exercitat în această cale de atac doar la aspectele de

legalitate, fiind excluse aspectele de temeinicie ale deciziei de apel.

În consecință, pentru considerentele reținute, și

constatându-se că decizia de apel este pronunțată cu respectarea prevederilor

legale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins

ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă

va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de

intimații reclamanți, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC V.K.B. ROMÂNIA

SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 298 din 17 iunie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâtă SC VK.B. ROMÂNIA SA BUCUREȘTI

la plata sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată către intimații reclamanți S.I.

și S.R.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.