ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 852/2011

Ședința publică de la 24 februarie 2011 Asupra recursului de față; Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 13865 din 7 decembrie 20009, pronunțată în dosarul nr. 4721/3/2009, judecătorul fondului din cadrul Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte cererea formulată de reclamanții S.I. și S.R. în contradictoriu cu pârâta SC V.K.B. ROMÂNIA SA și a obligat pârâta la emiterea unui grafic de rambursare care să respecte prevederile art. 3 lit. a) și art. 5 lit. f) din convenția de credit nr. 0089017 din 12 martie 2007, prin calcularea unei dobânzi de 5,59 % pe an și a unui comision de rezervă de 1,85 % pe an până la data de 31 decembrie 2008; a obligat, totodată, pârâta la plata sumei reprezentând echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 838,34 Euro, a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că la data de 12 martie 2007 între reclamanți, în calitate de împrumutați și pârâtă, în calitate de împrumutător a fost încheiată convenția de credit prin care s-a acordat un credit de 64.000 Euro, pe o durată de 360 luni, cu o rată a dobânzii de 5,95 % pe an – dobândă fixă, cu rezervarea dreptului băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, cu obligația de comunicare către împrumutat a noii rate [art. lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit].

De asemenea, s-a stabilit cuantumul și durata de aplicare a comisionului de rezervă: 1,85% pe an, calculat pe o perioadă de maximum 24 luni, de la data utilizării creditului, dar cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2008. Și cu privire la acest comision, banca și-a rezervat dreptul de a modifica valoarea sau perioada de aplicație în cazul în care obligațiile sau condițiile impuse de BNR cresc/se diminuează/se elimină. S-a mai reținut că la data de 12 noiembrie 2007, banca pârâtă a modificat unilateral cuantumul dobânzii curente de la 5,95 % la 7,45 % pe an. S-a apreciat că pârâta nu a dovedit comunicarea modificării operate către reclamanți, aceștia aflând despre modificare cu ocazia achitării ratei lunare.

În luna octombrie 2008, pârâta a procedat la prelungirea duratei de percepere a comisionului de rezervă, fiind comunicată reclamanților această modificare. Reclamanții au sesizat pârâta cu privire la modificările aduse convenției de creditare, ulterior adresându-se instanței de judecată; după sesizarea instanței, pârâta a emis un nou grafic de rambursare prin care a revenit asupra măsurii de a percepe comisionul de rezervă, începând cu data de 10 iulie 2009. Din probatoriul administrat, judecătorul a apreciat că părțile nu au stipulat un criteriu individualizat, precis care să definească termenul de „schimbări semnificative pe piața monetară”. S-a mai reținut că pârâta nu a probat schimbările semnificative care să activeze clauza contractuală pentru modificarea operată, concluzionând că această modificare a ratei dobânzii nu are temei contractual.

În ce privește prelungirea termenului de percepere a comisionului de risc s-a reținut că a fost justificată prin creșterea costurilor de refinanțare ale băncilor din România, pârâta nedovedind această creștere. S-a reținut și poziția pârâtei de renunțare la perceperea acestui comision ca o recunoaștere parțială a pretențiilor formulate de reclamanți. În consecință, a apreciat că și această modificare nu are justificare contractuală. Judecătorul a reținut, totodată, că pârâta a încasat de la reclamanți o sumă cu titlu de diferență rată dobândă și comision de rezervă, în baza modificărilor unilaterale apreciate ca nefiind justificate contractual, sumă ce se cuvine restituită reclamanților. Sentința de fond a fost apelată de pârâta SC V.K.B.

ROMÂNIA SA, care a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamanților, criticile sale vizând greșita interpretare a probatoriului, din perspectiva lipsei de rol activ a judecătorului care a soluționat cauza.

Prin decizia comercială nr. 298 din 17 iunie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, pentru următoarele considerente: s-a reținut corecta apreciere a judecătorului fondului cu privire la nedovedirea existenței acelor schimbări semnificative pe piața monetară care ar fi putut constitui temei pentru modificarea unilaterală a dobânzii de la 5,95 la 7,45 % pe an; de asemenea s-a reținut lipsa unor probe concrete care să dovedească modul în care costurile de refinanțare ale creditului au influențat modificarea duratei de percepere a comisionului de rezervă, nefiind suficientă simpla invocare a crizei internaționale ca explicație a creșterii costurilor de refinanțare.

A fost înlăturată apărarea apelantei întemeiată pe art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținându-se că lipsește tocmai motivarea întemeiată a majorării substanțiale, care a condus la concluzia încălcării clauzelor contractuale, fără a exista o justificare serioasă a schimbărilor de pe piața financiară. Decizia de recurs a fost recurată de pârâta SC V.K.B. ROMÂNIA SA, solicitându-se admiterea recursului și modificarea deciziei de apel în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii reclamanților. Pârâta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte: după o amănunțită expunere a situației de fapt, a criticilor formulate în apel precum și a actelor depuse în apel în cadrul probatoriului admis, a invocat interpretarea eronată a prevederilor Legii nr. 193/2000, fără a indica expres o anumită dispoziție greșit interpretată și aplicată de completul de apel.

Pârâta a mai invocat nemotivarea în fapt și în drept a deciziei de apel, susținând că probatoriul administrat a demonstrat temeinicia majorării ratei dobânzii, reiterând actele prin care susține că a dovedit acest aspect și criticând lipsa de referiri a completului de apel cu privire la aceste acte. Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că judecătorii instanțelor inferioare au apreciat corect și legal probatoriul administrat, reținând nedovedirea de către pârâtă a schimbărilor semnificative pe piața monetară. Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea de atac a recursului. Analizându-se cauza în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.

Astfel, nu se poate reține o greșită interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 (critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), pentru următoarele considerente: se observă, în primul rând că în speță nu s-a pus problema eventualei nulități a clauzei contractuale vizând dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii, pentru a fi în situația unei greșite interpretări a prevederilor legii menționate. Deși invocată ca motiv de apel, și criticată de pârâtă prin motivele de recurs, Legea nr. 193/2000 nu are incidență în cauză, nefiind pusă în discuție legalitatea normei contractuale, ci doar modalitatea de aplicare a normei contractuale. Din această perspectivă critica pârâtei recurente este neîntemeiată.

Nu poate fi reținută nici critica vizând greșita aplicare a aceleiași legi, normele legale nedevenind incidente în cauză, chiar dacă au fost invocate și de reclamanți, prin cererea de chemare în judecată, judecătorii instanțelor inferioare nereținând aspectele de nelegalitate invocate de aceștia asupra clauzei de modificare unilaterală a ratei dobânzii, considerentele expuse în susținerea soluției de admitere a cererii reclamanților reținând că modalitatea de aplicare a clauzei contractuale nu este legală, pârâta nedovedind împrejurările care să determine aplicabilitatea acelei clauze. Nu poate fi reținută nici critica referitoare la nemotivarea deciziei de apel (critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Se observă că judecătorii apelului au reținut aceeași împrejurare a nedovedirii condițiilor impuse de clauza contractuală ce ar fi activat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii. Nu există, însă, o obligație expresă, legală pentru judecătorii instanțelor inferioare de a analiza fiecare act depus de una din părți, judecătorii fiind obligați să analizeze și să se pronunțe doar asupra criticilor formulate. În speță, judecătorii apelului au apreciat probatoriul administrat de pârâta apelantă în ansamblul său, concluzionând că acest material probator nu a dovedit îndeplinirea condițiilor care să permită părții să procedeze la modificarea unilaterală a ratei dobânzii. Restul criticilor pârâtei, vizând modul de interpretare al probatoriului administrat nu pot fi analizate în recursul declarat, raportat la prevederile art. 304 alin. (1) C. proc.

civ., care limitează controlul exercitat în această cale de atac doar la aspectele de legalitate, fiind excluse aspectele de temeinicie ale deciziei de apel. În consecință, pentru considerentele reținute, și constatându-se că decizia de apel este pronunțată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de intimații reclamanți, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC V.K.B. ROMÂNIA SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 298 din 17 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta pârâtă SC VK.B. ROMÂNIA SA BUCUREȘTI la plata sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată către intimații reclamanți S.I. și S.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.