ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4527/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4527/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea înregistrată la data de 27

noiembrie 2011 la Tribunalul Brașov, reclamantul I.H. a chemat în judecată

pârâtele V.R. SA București și V.R. SA - Sucursala Brașov, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la

încheierea unui act adițional la convenția de credit din 18 septembrie 2008

prin care să se prevadă:

- dobânda datorată de

către reclamant pârâtelor este dobândă fixă;

- încetarea, începând

cu data de 21 iunie 2010, a încasării comisionului de risc prevăzut de art. 5.1

lit. a) din convenție;

- eliminarea pct. 5.1

lit. c) din convenție privind comisionul de rambursare anticipată;

- încetarea, începând

cu data de 21 iunie 2010 a încasării comisionului de administrare;

- rambursarea sumelor

aferente comisionului de risc încasate până la data promovării acțiunii sau

considerarea lor cu titlu de plată, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a arătat

că din luna august 2010, în mod unilateral, pârâtele au modificat contractul de

credit încheiat de părți, modificând dobânda - din fixă în variabilă, precum și

comisionul de risc, care a fost redenumit comision de administrare.

Reclamantul a invocat

aplicarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 9

3

lit. f) din O.G. nr. 21/1992, modificată, în ceea ce privește dobânda stabilită

prin contract, solicitând păstrarea caracterului fix al acesteia.

Cu privire la

comisionul de risc reclamantul a arătat că acesta este contrar art. 36 din

O.U.G. nr. 50/2008, astfel că banca avea obligația eliminării lui, iar nu a

înlocuirii cu un alt comision, cu altă denumire.

În drept a fost

invocată aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, a Legii nr. 193/2000 și a O.G. nr.

21/1992.

Pârâta V.R. S.A.,

prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 118 C. proc. civ., a solicitat

respingerea acțiunii reclamantului. În motivarea acestei poziții procesuale a

arătat că acțiunea promovată de reclamant este lipsită de temei legal, în

condițiile în care actul normativ invocat prin cererea de chemare în judecată a

fost modificat prin Legea nr. 288/2010, în vigoare de la data de 2 ianuarie

2011 și care stabilește, în art. 95, că nu se aplică contractelor de credit

încheiate anterior intrării sale în vigoare, cu excepția celor încheiate pe

perioadă determinată.

Cu privire la

susținerea reclamantului relativ la caracterul fix al dobânzii, pârâta a arătat

că, potrivit clauzelor convenției de credit din 18 septembrie 2008, părțile au

stabilit o dobândă revizuibilă, conform condițiilor pct. 3 din condițiile

speciale ale convenției, care se completează cu pct. 6 și că aceste clauze

speciale se completează cu condițiile generale de bancă.

Cu privire la

comisionul de risc, pârâta a arătat că acesta nu mai era prevăzut în art. 36

din O.U.G. nr. 50/2010, în varianta nemodificată, dar că era o clauză acceptată

de părți conform art. 969 și 982 C. civ., banca fiind îndreptățită să îl

perceapă, astfel că l-a redenumit ca fiind comision de administrare, pentru a

se încadra în enumerarea limitativă cuprinsă în norma arătată anterior.

Cu privire la cererea

de înlăturare a comisionului de rambursare anticipată, pârâta a arătat că sub

acest aspect sunt incidente prevederile art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2010 și că această normă a fost

preluată în actul adițional propus reclamantului.

În ședința publică

din data de 8 februarie 2011 instanța a luat act că reclamantul a renunțat la

judecarea cererii privind rambursarea sumelor aferente comisionului de risc

încasate până la data promovării acțiunii sau considerarea lor cu titlu de

plată.

Prin Sentința civilă

nr. 1055 din 17 mai 2011 Tribunalul Brașov a admis acțiunea promovată de către

reclamantul I.H. în contradictoriu cu pârâtele V.R. S.A. și V.R. S.A. -

Sucursala Brașov.

A obligat pârâtele să

încheie cu reclamantul act adițional la convenția de credit din 18 septembrie

2008 prin care să se prevadă:

- dobânda datorată de

către reclamant, pârâtelor, este dobândă fixă;

- încetarea, începând

cu data de 21 iunie 2010 a încasării comisionului de risc prevăzut de art. 5.1

lit. a) din convenție;

- eliminarea pct. 5.1

lit. c) din convenție, privind comisionul de rambursare anticipată;

- încetarea, începând

cu data de 21 iunie 2010 a încasării comisionului de administrare.

A obligat pârâtele la

plata către reclamant a sumei de 10,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Între părți s-a

încheiat convenția de credit din 18 septembrie 2008 care cuprinde două

categorii de prevederi: condițiile speciale și condițiile generale.

Prin art. 3 din

condițiile speciale, aplicabil în condițiile art. 3.1.2 lit. c) din condițiile

generale, părțile au stabilit că rata dobânzii curente este de 3,99% p.a.,

banca rezervându-și dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente în

cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară.

Prin art. 5.1 lit. a)

din condițiile speciale părțile au stabilit obligația de plată a unui comision

de risc de 0,2 % aplicat soldului creditului lunar, iar prin art. 5.1 lit. c)

din condițiile speciale părțile au stabilit un comision de rambursare în avans

de 2% calculat la valoarea sumei rambursate.

La data de 17

septembrie 2010 reclamantul s-a prezentat la sediul pârâtei V.R. S.A. -

Sucursala Brașov, ocazie cu care a aflat că din luna august 2010, în mod

unilateral, pârâtele au modificat contractul de credit încheiat de părți,

modificând dobânda, din fixă în variabilă, precum și comisionul de risc, care a

fost redenumit comision de administrare.

Din interpretarea

art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre

părți, operată de pârâte cu privire la clauza de dobândă și cele referitoare la

comisionul de risc și de administrare, reprezintă o încălcare gravă a

principiului consensualismului, prevăzut de legea civilă română și consacrat

expres la nivel general în art. 969 C. civ. și, special, în materia

contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare, prin art. 35 din

O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010.

Părțile au acceptat

la data încheierii contractului de credit aplicarea unei dobânzi cu caracter

fix, chiar dacă revizuibilă în condițiile apariției unor situații deosebite

("schimbări semnificative pe piața monetară"), astfel că susținerea pârâtelor

că prin modificarea dobânzii nu s-a făcut altceva decât să se aplice clauza

privind caracterul revizuibil al dobânzii, pentru punerea în acord a convenției

cu noile norme în domeniu, O.U.G. nr. 50/2010, nu poate fi reținută.

Instanța nu a fost

învestită să analizeze dacă această clauză referitoare la caracterul revizuibil

al dobânzii are sau nu caracter abuziv, ci numai să constate că dobânda

prevăzută în contract are caracter fix și să oblige pârâtele să respecte

această clauză.

Pe de o parte, nu a

fost respectată condiția comunicării către reclamant a deciziei pârâtelor de

modificare unilaterală a dobânzii, anterior aplicării noii valori (comunicarea

noului grafic de rambursare a fost efectuată numai la insistentele

reclamantului la data de 17 septembrie 2010) și nici nu s-a făcut dovada unor

schimbări cu caracter "semnificativ" pe piața monetară.

Pe de altă parte,

deși pârâtele au susținut că O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 288/2010, nu era aplicabilă contractelor încheiate anterior

intrării sale în vigoare (2 ianuarie 2011), au aplicat din actul normativ

respectiv numai o clauză favorabilă băncii (o dobândă variabilă prezintă un

risc mai scăzut pentru creditor), cu ignorarea tuturor celorlalte prevederi

legale favorabile debitorului, ceea ce reprezintă un abuz din partea acestora.

Cu privire la

comisionul de risc, instanța a reținut că sunt incidente, pentru perioada iunie

2010 - 2 ianuarie 2011, dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma

inițială, care stabilea, cu caracter limitativ, natura comisioanelor ce puteau

fi percepute de către bancă, enumerarea din actul normativ necuprinzând acest

comision. Această interpretare are la bază principiul aplicării imediate a

legii civile noi, ce presupune că destinatarii unei norme juridice au obligația

să o aplice de la data la care aceasta intră în vigoare.

Modificarea, în luna

august 2010, a contractului dintre părți cu privire la înlocuirea comisionului

de risc cu cel de administrare, efectuată unilateral de către bancă, cu

nerespectarea art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, nu poate fi acceptată, deoarece

nicăieri în contract părțile nu au stabilit vreo clauză care să abiliteze banca

să efectueze o astfel de modificare unilaterală.

Cu privire la

comisionul de rambursare anticipată, instanța a reținut că, în conformitate cu

prevederile art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 (cu o formă identică și după

aprobarea prin Legea nr. 288/2010), este interzisă perceperea unui astfel de

comision în cazul contractelor cu dobândă fixă, cum este contractul dintre

părți, iar această normă se aplică și acestei convenții, conform art. 95 din

același act normativ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta V.R. S.A. prin care a solicitat schimbarea

acesteia, în sensul respingerii acțiunii formulate.

În motivarea apelului

se arată următoarele:

A. Prima instanța nu

a ținut cont de situația actului adițional de implementare a O.U.G. nr.

50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 288/2010.

Reclamantul a fost

notificat cu privire la modificarea convenției de credit potrivit O.U.G. nr.

50/2010 și nu a semnat actul adițional propus de bancă, ceea ce potrivit art.

95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 se consideră acceptare tacită.

Ulterior, în baza

Legii nr. 288/2010, art. II alin. (2), prin dispoziții tranzitorii se

stabilește modul în care se aplică aceste prevederi contractelor pentru care

s-au încheiat acte adiționale, expres sau tacit, în sensul că actele adiționale

nesemnate de consumatori, considerate acceptate tacit, până la intrarea în

vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele conform cu termenii în care

au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul

notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 zile de la data

intrării în vigoare a prezentei legi .

Coroborat cu faptul

că reclamanții nu au notificat pârâta în baza Legii nr. 288/2010, prevederile

actului adițional își produce în continuare efectele.

Deoarece atât banca

cât și consumatorii au posibilitatea de a denunța unilateral actul adițional,

intenția legiuitorului a fost aceea de a menține în vigoare numai acel act care

concordă voinței liber exprimate a părților, fie că e convenția de credit

inițială, fie aceeași convenție, modificată prin actul adițional.

Dacă reclamantul nu a

fost de acord cu implementarea O.U.G. nr. 50/2010, nu are deschisă calea unei

acțiuni în justiție, ci trebuie să urmeze procedura prevăzută de Legea nr.

288/2010. În caz contrar, prevederile actului adițional își produce în

continuare efectele conform cu termenii în care a fost formulat (dobânda

variabilă raportată la indice de referință, perceperea unui comision de

administrare credit, fără comision de rambursare în avans ca urmare a

existenței caracterului variabil al dobânzii).

B. Rata dobânzii,

potrivit structurii din clauza 3 din condițiile speciale, este supusă unei

duble condiții rezolutorii și suspensive în același timp: cea indicată la pct.

3.d, referitoare la apariția unor schimbări semnificative pe piața monetară. La

momentul apariției unor schimbări semnificative se activează condiția

rezolutorie prin care încetează aplicarea ratei anterioare a dobânzii și, în

același timp, condiția suspensivă, prin care începe aplicarea noii rate a

dobânzii.

În condițiile

speciale ale convenției de credit la pct. 6 rambursare este menționat faptul că

valoarea anuității se va modifica corespunzător, în condițiile pct. 3.d, de

unde rezultă că dobânda aplicabilă nu are caracter fix.

În urma apariției

O.U.G. nr. 50/2010, banca a fost obligată să adapteze formula de calcul a ratei

dobânzii la normele imperative din actul normativ care impune dobânda

variabilă.

Pârâta nu a modificat

unilateral contractul, ci ca urmare a obligațiilor legale pe care aceasta le

avea, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. De la început dobânda

nu avea caracter fix. Faptul că banca nu a modificat-o de la data acordării

creditului, până în prezent, nu-i conferă caracterul de dobândă fixă.

Prevederile

convenției de credit nu intră sub incidența O.U.G. nr. 174/2008, întrucât legea

nu e retroactivă.

C. Soluția este dată

cu interpretarea eronată a O.U.G. nr. 174/2008 și Directivei U.E. nr. 2008/48.

Interpretarea

instanței nu ține cont de natura și rațiunea economică a existenței

comisionului de risc în contract, nu are în vedere o interpretare în spiritul

legii, a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, în concordanță cu directiva, cu

prevederile constituționale și ale C.E.D.O., care consacră garantarea dreptului

de proprietate și a dreptului la libertatea exercitării activității comerciale.

a existenței comisionului de risc sau administrare:

O.U.G. nr. 50/2010 nu

are menirea stabilirii unui catalog de denumiri ale unor comisioane bancare, ci

prezentarea unor rațiuni economice îndreptățite a se regăsi în comisioanele

bancare.

Art. 36 nu prevede

existența unor anumite denumiri de comisioane, ci obligația băncilor de a lua

în calcul, atunci când stabilesc cuantumul comisioanelor, anumite rațiuni

economice legate de analiza dosarului de credit, de administrare a creditului,

comision de administrare a contului curent, dar și costuri aferente

asigurărilor asumate de bancă.

Debitorul, suportând

prețul creditului, este dator, în realitate, să suporte cele două componente

ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele. Ca și alte comisioane și

comisionul de risc este un element al prețului băncii, care are ca rațiune

existența riscului de credit, definit de art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele

B.N.R. nr. 17/2003, ca riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a

obligațiilor contractuale, constând în rambursarea creditului și a costurilor

acestuia.

Potrivit art. 4

1

din Regulamentul nr. 3/2007 al B.N.R., privitor la limitarea riscului de credit

la creditele destinate persoanelor fizice, împrumutătorii trebuie să își

organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și

efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare, de

funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.

Prin urmare, o bancă

e obligată să administreze de-a lungul derulării contractului toate elementele

de risc care pot conduce la diminuarea semnificativă a posibilității de

recuperare a creditului acordat și de obținere a profitului scontat, deoarece

banca urmărește, ca orice agent economic, un profit.

Garanțiile reprezintă

ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv

acumularea unor proprietăți imobiliare în contul creanțelor, criza pieței

imobiliare fiind un exemplu. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada

îndelungată pentru care se acordă creditul, 20 - 30 ani. În consecință,

riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului trebuie

administrate din momentul acordării creditului până la sfârșit.

Deoarece principala

activitate a băncii în ceea ce privește acordarea unui credit o reprezintă

tocmai administrarea riscurilor, apelanta l-a numit comision de risc.

rațiunii comisionului de risc/administrare în O.U.G. nr. 50/2010:

Depășind cadrul

stabilit de directiva pe care o implementează, O.U.G. nr. 50/2010, la art. 36,

stabilește categoriile de comisioane pe care o bancă le poate percepe, însă

acest articol nu cuprinde o listă de denumiri ale modului în care ar trebui să

se regăsească anumite costuri, ci anumite categorii de costuri, pe care banca

are dreptul să le includă în prețul creditului. Printre acestea se regăsește și

comisionul de administrare a creditului. Deoarece activitatea de monitorizare

și gestionare a riscurilor unui credit e principala activitate a băncii după

acordarea unui credit, O.U.G. nr. 50/2010 nu putea să o elimine din categoriile

de costuri care ar trebui suportate de beneficiarul creditului.

Comisionul de

administrare, reglementat de art. 36, se traduce prin administrarea riscurilor

unui contract de credit, putând fi asimilat comisionului de risc perceput de

pârâtă, fiind rezultatul acelorași rațiuni economice, astfel că nu poate fi

considerat a fi eliminat de art. 36.

Instanța nu e ținută

de denumirea pe care părțile o dau unei anumite instituții juridice, fiind

obligată, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să urmărească aflarea

realității care stă la baza actului juridic, la rațiunea legii.

Plecând de la

rațiunea economică a comisionului de risc, apelanta a modificat denumirea

comisionului de risc în comision de administrare.

O interpretare

contrară ar fi neconformă cu prevederile dreptului comunitar implementat de

O.U.G. nr. 50/2010 sau drepturilor fundamentale ale băncii, prevăzute de

Constituție și CADOLF și ar avantaja creditorii care au înțeles să prevadă în

contracte denumiri mai fericite ale comisioanelor percepute.

interpretării O.U.G. nr. 50/2010 conform normelor comunitare:

Dacă prevederile art.

36 din O.U.G. nr. 50/2010 ar fi interpretate în sensul stabilirii formale a

unei liste exclusive de comisioane, cu anumite denumiri determinate, aceste

prevederi ale O.U.G. nr. 50/2010 ar fi neconforme cu principiile stabilite de

dreptul comunitar și de cel european al drepturilor omului.

Dispozițiile art. 33

- 34 nu au echivalent în directivă.

Depășirea domeniului

de reglementare al Directivei nr. 2008/48 de către guvern, prin O.U.G. nr.

50/2010, e evidentă din perspectiva dreptului comunitar, fie și numai prin

considerarea mecanismului clauzei transpunerii complete.

Obiectivul principal

al implementării directivei este facilitarea apariției interne a creditelor de

consum prin armonizarea nivelului de protecție al consumatorilor.

Normele referitoare

la comisioane sau contractele imobiliare din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt

cuprinse în directivă, iar aplicarea lor este justificată, exclusiv, de

sporirea gradului de protecție al consumatorilor într-o manieră care depășește

maximele stabilite de directivă.

Aceste neconcordanțe

dintre dreptul intern și cel comunitar obligă judecătorul să excludă normele

interne și să aplice directiva obligatorie.

Curtea europeană a

statuat că, în special, instituțiile bancare din România trebuie să se bucure

de aceleași condiții ca și concurenții lor din alte state membre, preocuparea

comunitară de la momentul adoptării directivei fiind aceea de a asigura

implementarea aceluiași pachet de măsuri în toate statele membre, cu obiectivul

de a opri denaturarea concurenței între creditorii din comunitate, ce împiedică

buna funcționare a pieței interne, în condițiile în care statele membre au

adoptat dispoziții obligatorii diferite, mai stricte decât cele prevăzute de

Directiva nr. 87/102/CEE (a se vedea parag. 4 din preambulului Directivei nr.

2008/48/CE).

O.U.G. nr. 50/2010 conform prevederilor constituționale și CADOLF:

Prevederile

referitoare la stabilirea anumitor comisioane permise de O.U.G. nr. 50/2010

conțin încălcări grave ale dreptului de proprietate al pârâtei, consacrat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al CADOLF, mai ales în situația în care aceste

prevederi se interpretează în sensul în care banca trebuie să renunțe la a mai

percepe anumite comisioane și costuri convenite conform contractelor de credit

încheiate, în privința cărora banca este titularul unui drept de creanță.

Prin obligarea

efectuării unor acte cu titlu gratuit și al acoperirii de către bănci a

măsurilor de austeritate generate de criza economică, așa cum sunt interpretate

prevederile O.U.G. nr. 50/2010 de către prima instanță, aceasta încalcă

exercitarea atributelor proprietății creditorilor asupra propriei activități

și, implicit, dreptul de proprietate. Obligarea băncilor la eliminarea unor

comisioane ar duce la pierderi semnificative ale băncii, la exproprieri de fapt.

Lipsirea băncilor de

contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul

unei atingeri aduse proprietății, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Aceste

drepturi de creanță sunt asimilate cu noțiunea de bun.

Anularea acestor

clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a U.E.,

care prevede, la art. 16, că libertatea de a desfășura o activitate comercială

este recunoscută conform cu dreptul uniunii și cu legislațiile și practicile

naționale, precum și o nesocotire a art. 45 din Constituție cu privire la

dreptul la proprietatea privată dar și dreptul la exercitarea activității

economice.

D. Instanța s-a

pronunțat eronat cu privire la comisionul de rambursare în avans.

Art. 68 din O.U.G.

nr. 50/2010 prevede că nu se solicită o compensație pentru rambursare

anticipată în cazurile a, b și când rambursarea anticipată intervine într-o

perioadă în care rata dobânzii nu e fixă.

Actul adițional

implementat prin acceptare tacită respectă dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 cu

privire la compensația datorată în cazul rambursării anticipate a creditului

având în vedere tipul de creanță stabilită în cadrul acestuia.

Prin Decizia nr.

103/Ap din 23 noiembrie 2011 al Curții de Apel Brașov, secția comercială, a

fost admis, în parte, apelul declarat de pârâte, a fost schimbată, în parte,

sentința apelată, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamant, au

fost înlăturate dispozițiile privind eliminarea pct. 5.1 lit. c) din Convenție

privind comisionul de rambursare anticipată, au fost obligate pârâtele să

încheie cu reclamantul act adițional la convenția de credit din 18 septembrie

2008 prin care să se prevadă un comision de rambursare anticipată conform art.

67 alin. (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 50/2011.

Au fost păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin contractul de

credit din 18 septembrie 2008, încheiat între părți, s-a stabilit, potrivit

art. 3.1.2 lit. c) din condițiile speciale, o rată a dobânzii curente de 3,99%

p.a, banca rezervându-și dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente

în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, conform

lit d) a aceluiași articol.

Prin art. 5.1 lit. a)

din condițiile speciale, părțile au stabilit obligația de plată a unui comision

de risc, de 0,22%, aplicat soldului creditului lunar, iar prin art. 5.1 lit. c)

din condițiile speciale părțile au stabilit un comision de rambursare în avans

de 2%, calculat la valoarea sumei rambursate.

Din luna august 2010,

în mod unilateral, pârâtele au modificat contractul de credit încheiat de

părți, modificând dobânda, din fixă în variabilă, precum și comisionul de risc,

care a fost redenumit comision de administrare.

Nu a fost respectată

condiția comunicării către reclamant a deciziei pârâtelor de modificare

unilaterală a dobânzii, anterior aplicării noii valori (comunicarea noului

grafic de rambursare a fost efectuată numai la insistențele reclamantului la

data de 17 septembrie 2010) și nici nu s-a făcut dovada unor schimbări cu

caracter "semnificativ" pe piața monetară.

Pârâta a continuat să

aplice comisionul de risc sub denumirea de comision de administrare.

Susținerea apelantei,

potrivit căreia comisionul de administrare, reglementat de art. 36 din O.U.G.

nr. 50/2010, se traduce prin administrarea riscurilor unui contract de credit,

putând fi asimilat comisionului de risc perceput de pârâtă, fiind rezultatul

aceleiași rațiuni economice, este neîntemeiată.

Potrivit art. 36 din

O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai

comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de

administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri

aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru

servicii prestate la cererea consumatorilor.

Există o distincție

între noțiunea de comision de risc și comision de administrare.

Chiar din

întâmpinarea depusă la fond și din motivarea apelului rezultă că pârâta a modificat

doar denumirea comisionului de administrare, acesta fiind în continuare un

comision de risc.

Potrivit art. 95 din

O.U.G. nr. 50/2010 alin. (4), "se interzice introducerea în actele

adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență,

introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse

de prezenta ordonanță de urgență fiind considerate nule de drept", iar

potrivit alin. (5) nesemnarea de către consumator a actelor adiționale

prevăzute la alin. (2), este considerată acceptare tacită.

Potrivit art. 40

alin. (3), în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către

consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată

acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a

altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele

adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt

considerate nule de drept.

Nu se consideră

acceptare tacită nesemnarea actelor adiționale în cazul în care consumatorii au

obiecțiuni, iar acceptarea tacită se referă numai la modificările impuse prin

legislație, nu la orice modificări aduse de bănci prin actele adiționale. În

speță, modificările aduse de pârâtă prin act adițional, neprevăzute de O.U.G.

nr. 50/2010, nu pot fi considerate acceptate tacit de reclamant.

Dobânda variabilă

este o dobândă ce se poate modifica pozitiv sau negativ pe durata creditului și

variază în funcție de anumiți indicatori de creditare stabiliți periodic de

organismele competente la nivel național sau european. Acești indicatori,

Bubor, Libor și Euribor sunt indicatori de referință ce sunt folosiți și în

stabilirea, de către bănci, a dobânzilor acordate la depozite.

Dobânda variabilă

este dobânda care se calculează periodic (de regula la 3 luni) în funcție de

evoluția dobânzii pe piață, în timp ce dobânda fixă utilizează aceeași dobândă

pe toată perioada creditului, indiferent de evoluția pieței.

Pârâta, în actul

adițional, a introdus dobânda variabilă calculată potrivit art. 37 din O.U.G.

nr. 50/2010, prin raportare la fluctuațiile indicilor de referință

Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referință a B.N.R., în funcție de valuta

creditului, la care creditorul poate adăuga o anumita marjă, fixă pe toată durata

derulării contractului.

Acest text nu este

aplicabil în speță întrucât dobânda stabilită prin contractul de credit nu este

variabilă, ci fixă, de 3,99% p.a, potrivit art. 3 din condițiile speciale.

Clauza de revizuire

acceptată de părți, potrivit art. 3 lit. d), se aplică numai în situația

apariției unor modificări "semnificative", în situații excepționale,

netransformând dobânda fixă într-o dobândă variabilă.

Modificarea

unilaterală din august 2010 a contractului de credit în ceea ce privește

înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare și a dobânzii fixe, în

dobândă variabilă, contravine art. 969 C. civ. și dispozițiilor O.U.G. nr.

50/2010.

În preambulul

Directivei nr. 2008/48/CE se arată că pentru a se asigura încrederea

consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de

protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată

avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și

pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare

stat membru.

Eliminarea

comisionului de risc prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2008 nu contravine

Directivei nr. 2008/48/CE.

Din dispozițiile art.

148 din Constituția României și jurisprudența constantă a C.E.J. (Hotărârea

Costa/ENEL din 1964, Simmenthai Spa. din 1978, Factortame din 1990, Ciola din

1999, Kuhne & Heitz din 2004, hotărârea pronunțată în cazul Lucchini din

2007) rezultă prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern.

Directiva impune

statelor membre rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale

competențele legate de forma și mijloacele utilizate în acest scop, respectiv

adoptarea unor legi.

Transpunerea unei

directive în legislația națională nu impune ca prevederile sale să fie

încorporate formal, expresis verbis, prin norme specifice interne. Obligate

doar să îndeplinească scopurile directivei, statele membre dispun, pentru

transpunere, de o flexibilitate care le permite să țină cont de specificitățile

naționale.

În toate cazurile în

care dispozițiile unei directive apar, din punct de vedere al conținutului lor,

ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi

invocate, în absența unor măsuri de transpunere, în termenul stabilit sau, în

cazul unei transpuneri greșite, împotriva oricărei dispoziții de drept intern,

neconform cu directiva (cauza 152/84 Marshall).

O persoană, în

principiu, potrivit unei jurisprudențe constante a C.E.J., nu poate invoca

neimplementarea directivei sau implementarea greșită, într-un proces împotriva

altei persoane (cauza Faccini Dori), efectul direct al prevederilor unei

directive se poate manifesta numai vertical și nu orizontal. Pentru acest ultim

caz exista, însă, excepții, pe baza unui principiu de drept comunitar, numit

efect incidental, ce permite invocarea, ca factor incident, a neimplementării

de către state a directivelor, chiar și într-un proces împotriva unei alte

persoane. În jurisprudența ulterioară a C.E.J. a fost admis un efect

"indirect orizontal", pe cale incidentală, în cauza C.S.I. SA, cu

condiția să nu impună o obligație unui particular.

Doar în situația în

care, din punct de vedere al conținutului, dispozițiile directivei sunt

necondiționate și suficient de clare și precise, ar putea fi aplicate.

În speță, directiva

nu vine cu multe detalii privind comisioanele cerute de bănci. Singurul

comision explicit reglementat este cel de rambursare anticipată - directiva

oferă o schemă de calcul a acestui comision, nu există nicio dispoziție a

directivei cu privire la comisionul de risc a cărei încălcare să poată fi

invocată.

Nu se încalcă

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care prevăd că orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Obligarea băncii la

înlăturarea comisionului de risc nu duce la o expropriere de fapt a băncii, în

condițiile în care există garanții, dobânzi, penalizări, contractul de credit

nefiind un act cu titlu gratuit.

Banca este o

societate comercială al cărui scop îl reprezintă obținerea profitului, fiind

justificat să insereze în cuprinsul convenției de credit clauze având ca efect

protejarea sa în cazul întârzierii la plata ratelor de credit de către

consumator, evaluând anticipat prejudiciul pe care l-ar suferi ca urmare a

neplății la momentul scadenței ratelor de către consumator. În acest sens s-a

prevăzut obligația reclamantului de a plăti dobânzi, dobânzi penalizatoare,

există garanții imobiliare, obligația încheierii unui contract de asigurare pentru

imobile, ce face obiectul garanției cu o societate de asigurări agreată de

bancă și, totodată, de a cesiona în favoarea băncii drepturile izvorâte din

polița de asigurare a imobilelor respective.

În ceea ce privește

comisionul de rambursare în avans, potrivit art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010, nu

se solicită o compensație pentru rambursare anticipată în niciunul dintre

următoarele cazuri:

a) rambursarea a fost

realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are drept scop

asigurarea riscului de neplată;

b) contractul de

credit este acordat sub forma "descoperitului de cont";

c) rambursarea

anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului

nu este fixă.

Potrivit art. 67

alin. (1), în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este

îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv, pentru

eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, cu

condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata

dobânzii aferente creditului este fixă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași

articol o astfel de compensație nu poate fi mai mare de:

a) 1% din valoarea

creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea

anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai

mare de un an;

b) 0,5% din valoarea

creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea

anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este

mai mare de un an.

Dispozițiile art. 67

alin. (1) și art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010 corespund integral dispozițiilor

art. 16 din Directiva nr. 2008/48/CE.

În speță, constatând

caracterul fix al dobânzii, reclamantul datorează și comision de rambursare

anticipată, dar nu în cuantumul prevăzut de art. 5 pct. 1 lit. c), de 2%,

calculat la valoarea sumei rambursate în avans, plătibil integral la data

efectuării rambursări pentru primii 5 ani și de 1%, calculat la valoarea sumei

rambursate în avans, plătibil integral la data efectuării rambursării, după

primii 5 ani, ci un comision care nu poate fi mai mare de 1% din valoarea

creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea

anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare

de un an și respectiv, 0,5% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă

perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru

încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă V.R. SA București - Sucursala

Brașov, aducându-i următoarele critici:

nu a ținut cont de modul de încheiere a actului adițional, de implementare a

O.U.G. nr. 50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 288/2010.

Astfel, după apariția

O.U.G. nr. 50/2010, recurenta susține că a procedat la modificarea contractelor

de credit, astfel încât ele să fie în concordanță cu dispozițiile acestui act

normativ, notificând, în acest sens pe reclamant, însă acesta nu a semnat actul

adițional propus de bancă, astfel că, în concordanță cu prevederile art. 95

alin. (5) din acest act normativ, se consideră că actul adițional a fost

acceptat tacit.

După apariția Legii

nr. 288/2010, potrivit art. II alin. (2), actele adiționale nesemnate de către

consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au

fost formulate, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică pe

cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în

vigoare a legii, reclamantul nenotificând faptul că nu este de acord cu

prevederile actului adițional, astfel încât acesta își produce efectele în

conformitate cu termenii în care a fost formulat.

Recurenta susține că

reclamantul nu a fost de acord cu implementarea O.U.G. nr. 50/2010, acesta

neavând deschisă calea unei acțiuni în instanță, putând doar să urmeze

procedura prevăzută de Legea nr. 288/2010.

interpretat în mod greșit clauzele care stabilesc ratele dobânzii în

convențiile de credit.

Cuantumul dobânzii a

fost stabilit în clauza 3 din condițiile speciale.

Din cuprinsul acestei

clauze rezultă faptul că această rată este supusă unei duble condiții,

rezolutorii și suspensive, în același timp, astfel încât la momentul apariției

unor schimbări semnificative, se activează condiția rezolutorie, prin care

încetează aplicarea ratei anterioare a dobânzii și, în același timp, condiția

suspensivă, prin care începe aplicarea noii rate a dobânzii.

Pe de altă parte, la

pct. 6 din condițiile speciale ale convenției se menționează faptul că valoarea

anuității se va modifica în mod corespunzător, în condițiile pct. 3.d, de unde

rezultă, fără dubiu, faptul că dobânda aplicabilă creditului nu are caracter

fix.

Recurenta susține că

după apariția O.U.G. nr. 50/2010 a fost nevoită să adapteze formula de calcul a

ratei dobânzii la normele imperative din acest act normativ, adaptând

contractele de credit cu dobânda revizuibilă, la această formă de calcul.

Susține recurenta că

ea nu a modificat unilateral contractul de credit, ci ca urmare a obligațiilor

legale care i-au revenit odată cu intrarea în vigoarea a O.U.G. nr. 50/2010.

Mai mult, recurenta

arată că pentru a avea siguranța că interpretarea dată clauzelor din

convențiile de credit cu privire la tipul de dobândă este cea corectă, a

formulat o adresă scrisă către Autoritatea Națională pentru Protecția

Consumatorilor în vederea obținerii unui punct de vedere al acesteia, susținând

că răspunsul a fost în sensul celor întreprinse de către recurentă.

instanței de apel a fost dată cu interpretarea eronată a scopului și rațiunii

O.U.G. nr. 50/2010 și a Directivei nr. 2008/48.

Astfel, instanța de

apel nu a ținut cont de faptul că prin O.U.G. nr. 50/2010 nu s-a stabilit un

catalog de denumiri ale unor comisioane bancare, ci s-au prezentat doar niște

rațiuni economice pentru care există diversele comisioane bancare, în acest

sens, recurenta apreciind că în art. 36 din acest act normativ, nu sunt

prevăzute anumite denumiri de comisioane, ci doar obligația băncilor de a lua

în calcul, atunci când stabilesc cuantumul comisioanelor, anumite rațiuni

economice legate de analiza dosarului de credit, de administrarea creditului,

de administrarea contului curent dar și costuri aferente asigurărilor asigurate

de bancă.

În acest sens,

recurenta susține că și comisionul de risc este doar un element al prețului

băncii, iar rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision este

existența riscului de credit, element de care orice bancă este obligată să țină

cont și să încerce să îl acopere, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit.

g) din Normele B.N.R. nr. 17/2003.

Recurenta susține că

în acest sens sunt și prevederile Regulamentului nr. 3/2007 al B.N.R., privitor

la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

O bancă este obligată

să administreze de-a lungul derulării contractului de credit toate elementele

de risc care au fost luate în calcul la momentul acordării creditului, aceasta

urmărind, finalmente, obținerea unui profit.

S-a subliniat de

către recurentă că în ceea ce privește soliditatea garanției constituită pentru

acordarea împrumutului, trebuie avut în vedere că aceasta reprezintă ultima

sursă de rambursare a unui credit, importantă fiind administrarea riscurilor ce

ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, de aceea

recurenta a înțeles să denumească comisionul respectiv, drept comision de risc.

S-a mai susținut de

către recurentă că art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu cuprinde o listă de

denumiri ale modului în care ar trebui să se regăsească anumite costuri în

contractele de credit, ci anumite categorii de costuri pe care banca are

dreptul să le inclusă în prețul creditului, printre acestea regăsindu-se și

comisionul de administrare a creditului, care are tocmai rolul de acoperire a

riscurilor.

În altă ordine de

ideii, recurenta a criticat faptul că instanța de apel nu a interpretat

prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în conformitate cu prevederile comunitare pe

care le implementează.

Din lecturarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, în paralel cu cele ale Directivei nr.

2008/48, se observă că dispozițiile art. 33 - 44 din Ordonanță nu au echivalent

în directivă, astfel încât, este evident că s-a depășit domeniul de

reglementare al directivei respective prin O.U.G. nr. 50/2010.

În continuare

recurenta-pârâtă reia, în mod absolut identic, susținerile formulate în calea

de atac a apelului, cu privire la interpretarea O.U.G. nr. 50/2010, în raport cu

Directiva nr. 2008/48, cu prevederile Constituției României și ale Convenției

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fără să arate

de ce consideră că instanța de apel le-a interpretat sau aplicat în mod greșit.

Recurenta a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

La data de 8

noiembrie 2012, reclamantul-intimat I.H. a depus la dosarul cauzei o

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Trebuie menționat, în

primul rând, faptul că recursul, în actuala reglementare a C. proc. civ., este

o cale extraordinară de atac, de reformare, iar potrivit dispozițiilor art. 304

pct. 1 - 9 C. proc. civ., în această cale de atac se poate analiza numai

legalitatea hotărârii recurate, nu și netemeinicia acesteia.

poate fi reținută.

În aparență, această

critică vizează greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor O.U.G. nr.

50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 288/2010, cu privire la actul

adițional din luna august 2010, prin care pârâtele au modificat contractul de

credit cu privire la modificarea dobânzii, din fixă în variabilă, precum și cu

privire la comisionul de risc, care a fost redenumit comision de administrare.

Recurenta nu arată în

ce constă nelegalitatea interpretării acestor acte normative de către instanța

de apel, încercând să acrediteze ideea că ea a procedat, în mod legal, în baza

acestor acte normative, la modificarea contractului de credit prin actul

adițional din august 2010, considerând că acesta nu a fost semnat de către

reclamant, deci a fost acceptat tacit, nefiind contestat nici după apariția

Legii nr. 288/2010.

Lucrurile stau cu

totul altfel, instanța de apel arătând, în mod clar, că pârâtele au modificat,

în mod unilateral, contractul de credit, deoarece nu a fost respectată condiția

comunicării către reclamant a deciziei pârâtelor, de modificare unilaterală a

dobânzii din fixă în variabilă, nefăcând nici dovada unor schimbări cu caracter

semnificativ pe piața monetară, continuând, totodată, să se aplice comisionul

de risc sub denumirea de comision de administrare.

Cu privire la acest

aspect recurenta nu a formulat nicio critică, astfel încât starea de fapt este

cea reținută de instanța de apel, și anume, aceea că respectivul contract de

credit încheiat între părți nu poate fi considerat că a fost modificat prin

acordul părților sau prin acceptare tacită de către debitor, modificarea fiind

făcută în mod unilateral de către pârâte, prin actul adițional din august 2010.

Ca atare, reclamantul

avea deschisă calea unei acțiuni în justiție, în temeiul existenței unor clauze

abuzive, introduse, în mod unilateral, de către creditoare, prin actul

adițional încheiat în august 2010.

critică nu poate fi reținută, recurenta nearătând în ce constă greșita

interpretare, de către instanța de apel, a clauzelor care stabilesc ratele

dobânzii.

Recurenta reia

susținerile potrivit cărora rata dobânzii nu ar fi fixă, ci variabilă, aceasta

fiind supusă unei duble condiții, rezolutorii și suspensive, caracterul

variabil al ratei dobânzii rezultând și din prevederile pct. 6 din condițiile

speciale ale convenției de credit.

Cu privire la aceste

aspecte, instanța de apel a arătat că prevederile art. 37 din O.U.G. nr.

50/2010, nu sunt aplicabile, dobânda fixată potrivit art. 3 din condițiile

speciale fiind una fixă, clauza de revizuire acceptată de către părți, potrivit

art. 3 lit. d) aplicându-se numai în situația apariției unor modificări

semnificative pe piața bancară, astfel încât modificarea unilaterală, din

august 2010, a contractului de credit, contravine art. 969 C. civ. și

dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Afirmația cu privire

la faptul că recurenta s-ar fi adresat Autorității Naționale pentru Protecția

Consumatorilor și că punctul de vedere al acesteia cu privire la interpretarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 este în sensul celor susținute de recurentă,

nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, aceasta vizează temeinicia

deciziei recurate, nefiind decât, eventual, un mijloc de probă, iar pe de altă

parte, chiar și așa, din cuprinsul răspunsului dat de Autoritatea Națională

pentru Protecția Consumatorilor rezultă că ipoteza era aceea în care în

contractele de credit nu se precizează faptul că dobânda este fixă, or, în

contractul de credit ce face obiectul cauzei de față se precizează că această

dobândă este fixă.

treia critică nu poate fi reținută.

Deși, nici cu privire

la această critică, recurenta nu arată în ce constă greșita interpretare a

legii de către instanța de apel, aceasta reia susținerile făcute în calea de

atac a apelului cu privire la faptul că instanța de apel ar fi făcut o

interpretare eronată a scopului și rațiunii O.U.G. nr. 50/2010, prin raportare

la Directiva nr. 2008/48, la Constituția României și la Protocolul nr. 1 la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, și

cu privire la faptul că prin eliminarea comisionului de risc, conform art. 36

din O.U.G. nr. 50/2008, s-ar contraveni Directivei nr. 2008/48/CE.

În considerentele

deciziei de apel s-a arătat, pe larg, de ce prevederile O.U.G. nr. 50/2008 nu

contravin Directivei nr. 2008/48, și nici prevederilor art. 45 din Constituție,

art. 1 din Protocolul nr. 1 al CADOLF, sau art. 16 din Carta Drepturilor

Fundamentale a U.E. privind libertatea comerțului.

Susținerea recurentei

în sensul că în cuprinsul art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, nu s-au înserat

anumite costuri ce pot fi cuprinse în contractele de credit, ci doar anumite

categorii de costuri ce reprezintă rațiuni economice pentru care există diverse

comisioane bancare, nu poate fi reținută, deoarece, rațiunile economice ce duc

la emiterea unui act normativ nu pot fi cuprinse chiar în conținutul acelui act

normativ, ci doar în expunerea de motive necesară adoptării acestuia, rațiunile

economice fiind doar temeiul adoptării actului normativ respectiv.

Prin urmare, nu se

poate reține susținerea recurentei potrivit căreia comisionul de risc ar fi

totuna cu comisionul de administrare, aceste comisioane fiind echivalente, din

punct de vederea al rațiunilor economice pentru care au fost introduse, cât

timp părțile nu au convenit, prin acordul lor de voință, asupra existenței

acestui comision, și cât timp O.U.G. nr. 50/2010 interzice existența acestuia.

După cum a arătat și

instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei criticate, recurenta, ca

și orice altă unitate bancară, dispune de suficiente mijloace prin care să se

asigure de obținerea unui profit, existând în acest sens obligația

reclamantului de a plăti dobânzi, dobânzi penalizatoare, existând garanții

imobiliare, precum și obligația încheierii de contracte de asigurare pentru

imobilele ce fac obiectul garanției.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge

recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1.500 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta V.R. SA București - Sucursala Brașov împotriva Deciziei nr.

103/Ap din 23 noiembrie 2011, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția comercială,

ca nefondat.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată, către intimatul-reclamant I.H.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS