ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1711/2016

Decizia nr. 1711/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin încheierea din 4 februarie 2011 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza fiind înaintată secției a V-a comercială.

Prin sentința civilă nr. 5332 din 8 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA S-a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor

art. 3.1 privind comisionul de acordare și a art. 3.9 privind comisionul de administrare, din condițiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar din 30 iulie 2007

, respingându-se ca neîntemeiate celelalte pretenții, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta la plata sumei de

5.138,44 lei, cheltuieli de judecată, către pârâtă

.

De asemenea, s-a respins

cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC C. SA - Agenția Iancului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență următoarele:

S-a reținut că cererea reclamanților nu a fost prematur formulată, prin raportare la necesitatea îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe, dat fiind că, pe de o parte, capetele principale de cerere nu se referă la pretenții bănești, ci au ca obiect nulitatea absolută a unor clauze, nulitate absolută în legătură cu care părțile nu au drept de apreciere, actele nule absolut neputând fi confirmate.

Pe de altă parte, pârâta nu a putut dovedi existența unei vătămări, atâta timp cât nu s-a ajuns la soluționarea amiabilă a litigiului, poziția procesuală a părților nefiind de natură a genera concluzia că neîndeplinirea condițiilor pentru procedura concilierii directe a fost singura cauză pentru care părțile nu au putut stinge litigiul.

Pe fond, s-a constatat că, între reclamanți, în calitate de împrumutați, respectiv coplătitori, și pârâtă, banca, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 30 iulie 2007, contract potrivit căruia pârâta SC C. SA a acordat reclamantului A. un credit în sumă de 319.960 euro pe o perioadă de 300 de luni, cu dobândă fixă în primul an (7,4% pe an) și variabilă ulterior, reprezentată de dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile SC C. SA, la care se adaugă 1,5 pp.

Pe parcursul derulării contractului dobânda s-a majorat, ca urmare a aplicării, de către pârâtă, a mecanismului contractual privind calculul dobânzii.

Anterior demarării litigiului, între părți s-a purtat o corespondență consistentă referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de

21 noiembrie 2012

, s-a constatat că reclamanții au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând mecanismul contractual referitor la:

A. dobândă, în sensul că s-a solicitat: (1)

aplicarea exclusivă a dispozițiilor art. 4, interpretate în sensul că dobânda de referință variabilă este cea stabilită de Banca Centrală Europeană (respectiv

Euribor, prin aceasta ajungându-se la reducerea semnificativă a obligațiilor de plată față de bancă)

și neaplicarea art. 5 și 6 din contractul de credit, dat fiind presupusul caracter abuziv al acestor clauze

; (2) eliminarea clauzelor prevăzute la art. 2 octombrie a, art. 2 octombrie b art. 2 octombrie d, 2 noiembrie a, 2 noiembrie b din Condițiile generale;

B. comisioane, respectiv art. 3.1 - 3.9, în sensul că s-a solicitat: eliminarea comisionului de acordare credit, a comisionului de neutilizare, a comisionului de rambursare anticipată, a comisionului de transformare, a comisionului perceput de băncile finanțatoare externe, a comisionului de urmărire riscuri, a comisionului de administrare, precum și a prevederilor potrivit cărora aceste comisioane se plătesc de către împrumutat și în perioada de grație, cu excepția comisionului de urmărire riscuri și a comisionului de administrare

.

În analiza cauzei, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de consumatori, în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 și art. 2 pct. 2 - 4 din O.G. nr. 21/1992, raportul juridic situându-se în sfera legislației protecției consumatorului.

La evaluarea naturii caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prima instanță a statuat în sensul că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, reținându-se în esență că pârâta nu a făcut dovada negocierii contractului de credit și, deși, reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor privind dobânda, aceștia au avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, astfel încât și-au asumat riscurile legate de creșterea dobânzii, respectiv riscul existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale.

Totodată, s-a mai reținut că art. 5 din contract, referitor la Dobânda Anuală Efectivă, nu are caracter ilicit, această prevedere este inserată în vederea îndeplinirii unei obligații legale menite să asigure deplina informare a împrumutatului asupra costurilor reale ale creditului, prevăzute de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate persoanelor fizice (abrogat prin O.U.G. nr. 50/2010), aplicabile la momentul încheierii contractului.

În concluzie, s-a constatat că stabilirea, ab initio, a caracterului abuziv al clauzei care impune o nouă rată a dobânzii nu poate fi reținută, deoarece însăși legislația protecției consumatorului permite profesionistului acest lucru.

S-a mai reținut că plata dobânzii este parte din obiectul principal al unui contract de credit, deoarece aceasta se referă la prestația caracteristică a împrumutatului, potrivit naturii convenției.

Astfel că, ceea ce poate fi supus controlului în materia caracterului abuziv al clauzelor nu este prevederea referitoare la impunerea unei noi rate a dobânzii, ci numai prevederea referitoare la indicii de variație ai acesteia, față de dispozițiile art. 4 și art. 1 din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, art. 8 din Legea nr. 289/2004, art. 14 din Legea nr. 190/1999.

Clauzele analizate nu prevăd dreptul pârâtei de a majora dobânda, ci dreptul de a percepe o dobândă la un anumit nivel, care poate fi chiar mai redus decât nivelul inițial. Modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, ce țin de situația pieței financiar-bancare și de reglementările în materie, care au impact asupra costurilor de creditare.

Prin urmare, va fi respectat nivelul de dobândă practicat de bancă până la data intrării în vigoare a actului normativ O.U.G. nr. 50/2010, aceasta urmând să varieze în funcție doar de variația indicelui de referință.

Prima instanță a mai reținut că modificarea cuantumului dobânzii nu este consecința modificării sau completării contractului, ulterior încheierii acestuia, ci este rezultatul mecanismului contractual de clacul a dobânzii, al cărui calcul variază în funcție de criteriile indicate. De asemenea, nu s-a constatat existența niciunei diferențe sau contradicții între contract și condițiile generale anexate.

Concluzionând, prima instanță a reținut că, clauza prevăzută la art. 5, referitoare la dobânda anuală efectivă a fost inserată în virtutea unei obligații legale, pentru a fi determinat costul total al împrumutului la consumator, astfel cum este definit de art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004, iar enumerarea de la art. 5, cu elementele care sunt luate în calcul la determinarea Dobânzii Anuale Efective, nu înseamnă că ele sunt aplicate efectiv în cadrul acelui contract.

În privința clauzelor referitoare la comisioane, s-a stabilit că reclamanților nu li s-au perceput toate comisioanele prevăzute în condițiile generale, context în care acestea nu afectează în niciun mod convenția, prestațiile părților, neputându-se analiza un eventual dezechilibru între obligațiile acestora.

Prin urmare, s-a reținut că cererea apare ca neîntemeiată în ceea ce privește comisioanele menționate în condițiile generale, însă nepercepute reclamanților.

Cu referire la comisioanele aplicate, prima instanță a procedat la analiza caracterului abuziv al acestora, reținând în esență că nu este îndeplinită condiția negocierii.

În privința celorlalte condiții, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor care prevăd perceperea comisionului de administrare în cuantum de 159,98 euro, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat, conform art. 8 lit. c) din contractul de credit și art. 3.9 din condițiile generale și perceperea comisionului de acordare credit de 1,8 % flat conform art. 8 lit. b) din contract și de art. 3.1 din condiții generale.

Prima instanță nu a reținut caracterul abuziv al comisionului de rambursare anticipată prevăzut în contract la art. 8 lit. a) și în art. 3.3 din condițiile generale, comisionului de transformare pentru prima solicitare de 0,50% flat prevăzut în contract la art. 8 lit. d) și art. 3.4 condiții generale, a clauzei care

impune achitarea comisioanelor și în perioada de grație, precum și a clauzei prevăzută la art. 3.7 referitoare la mecanismul de modificare a nivelului comisioanelor și procedura de aducere la cunoștință a modificării.

Referitor la capătul de cerere vizând restituirea sumelor plătite nejustificat de către reclamanți, prima instanță a avut în vedere că acesta a fost formulat abia cu ocazia concluziilor asupra fondului, reținându-se că la momentul soluționării excepției nulității cererii și stabilirii obiectului judecății nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere pe baza clauzelor pretins nule pentru caracter abuziv.

În privința cererii pârâtei referitoare la aplicarea unei amenzi judiciare pentru introducerea unei cereri vădit netemeinice, prima instanță a apreciat că nu se impune aplicarea unei asemenea sancțiuni, față de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

În baza art. 274 și 276 C. proc. civ., având în vedere măsura în care părțile au căzut în pretenții și având în vedere că, deși atât reclamanții cât și pârâta au solicitat cheltuieli de judecată, numai pârâta a făcut dovada efectuării acestora, prima instanță a respins cererea formulată de reclamanți cu privire la cheltuielile de judecată și i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 5.138,44 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând onorariu avocat.

3.

Prin Decizia civilă nr. 715 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul reclamanților A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5332 din 8 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a art. 2.10 lit. a) și a art. 2.11 lit. a) parag. 1 și 3 din condițiile generale la contractul de credit din 30 iulie 2007, precum și nulitatea absolută parțială a art. 5 din condițiile speciale la contractul de credit din 30 iulie 2007 numai sub aspectul includerii altor costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului). Au fost menținute restul dispozițiilor.

A fost respins apelul incident declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat.

A fost respinsă cererea apelantei SC C. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

A fost respinsă cererea apelanților-reclamanți referitoare la cheltuielile de judecată.

În argumentarea acestei deicizii, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

3.1. Cu privire la apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B.

Instanța de apel a înlăturat critica reclamanților referitoare la neconstatarea nulității clauzelor privind comisionul de analiză documentație, comisionul de urmărire riscuri, costurile în legătură cu asigurarea de viață și comisionul de devize, întrucât art. 5 din contract conține o enumerare cu caracter general costurilor incluse în Dobânda Anuală Efectivă, această clauză fiind expresia unei obligații legale a băncii, în conformitate cu art. 8 lit. b) și e) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice.

Sub acest aspect s-a mai reținut că nu toate comisioanele și costurile menționate sunt, în mod efectiv, în sarcina reclamanților, acestea nefiind incluse nici în graficul de rambursare. De altfel, singurele comisioane și costuri ce trebuie plătite efectiv de către debitori au fost individualizate la art. 8 lit. a) - e) din contract.

În privința comisionului de analiză documentație și celui de urmărire riscuri și a costurilor cu asigurarea de viață s-a constatat că reclamanții nu au făcut dovada achitării vreunei sume de bani, iar referitor la comisionul de devize, în primul rând, s-a subliniat că reclamanții nu au solicitat constatarea nulității acestuia, în mod expres, astfel încât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestuia având în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot formula cereri sau capete noi.

Referitor la comisioanele de rambursare anticipată și cele de transformare, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au formulat nicio critică cu privire la soluția pronunțată și considerentele avute în vedere de prima instanță.

Instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica vizând soluția dată capătului de cerere privind nulitatea art. 5 din contract (condițiile speciale) sub aspectul includerii în Dobânda Anuală Efectivă a altor costuri intervenite ulterior semnării contractului, apelanții invocând faptul că aceste costuri nu au fost indicate, nu au o valoare nominală, fiind încălcate prevederile art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Sub acest aspect, s-a constatat că art. 5 teza a II-a din contractul de credit nr. 540 din 30 iulie 2007, care include în Dobânda Anuală Efectivă și orice costuri intervenite ulterior semnării contractuale, fără nicio altă precizare sau circumstanțiere, respectiv în ce situații ar putea interveni aceste noi costuri, încalcă art. 2 pct. 24 și art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, întrucât este o clauză imprecisă, care nu individualizează tipul de cost ce ar putea fi impus debitorului.

S-a mai reținut că, modul în care este redactat art. 5, teza a II-a, ultimul paragraf, lasă posibilitatea băncii să perceapă noi taxe/comisioane, costuri, deci sume ce nu sunt previzibile pentru debitor și în legătura cu care banca nici nu a prevăzut o procedură de informare.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind abuzivă clauza prevăzută de art. 5 din condițiile speciale la contractul din 30 iulie 2007, numai sub aspectul includeri altor costuri în componența Dobânzii Anuală Efective, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind îndeplinite condițiile textului de lege evocat.

În ceea ce privește critica vizând soluția pronunțată de prima instanță pe cererea de nulitate a art. 2 octombrie a și art. 2 noiembrie a din condițiile generale-anexa la contractul de credit din 30 iulie 2007, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la clauza inserată la art. 2 octombrie a din contract, instanța de apel a reținut incidența prevederilor Anexei nr. 1, art. 1 lit. a) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că este una neclară, imprecisă, lăsând loc voinței exclusive a băncii de a stabili ce înseamnă costul resurselor de creditare și când decide să majoreze dobânda în funcție de mărirea acestor costuri, împrumutații neavând posibilitatea de a verifica dacă banca aplică în mod corect acest criteriu. De asemenea, reclamanții nu pot prevedea când va interveni această creștere.

De altfel, modul în care a fost redactată clauza este unul neclar întrucât nu reiese cu exactitate care dobândă poate fi modificată, respectiv cea de referință variabilă sau cea curentă.

Prin urmare, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât aceasta nu a fost negociată, creează un dezechilibru important între drepturile și obligațiile părților, nefiind respectată nici condiția bunei-credințe, clauza fiind declarată nulă absolut față de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauza inserată la art. 2.11 lit. a) din condițiile generale la contractul de credit din 30 iulie 2007, instanța de apel a reținut că maniera de a comunica debitorului o schimbare în termenii contractuali prin afișarea la sediul băncii nu satisface cerințele unei corecte și transparente informări și nu respectă dispozițiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 21/1992.

În acest context, clauza inserată la art. 2.11 lit. a) paragraf 1 din condițiile generale la contractul de credit din 30 iulie 2007 s-a apreciat ca fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, fiind îndeplinite condițiile textului de lege evocat.

Cu privire la paragraful 3 al art. 2.11 lit. a) din condițiile generale, care consacră prezumția acceptării noului nivel al dobânzii ca urmare a nerambursării restului din credit și a dobânzilor aferente în cel mult 10 zile de la luarea la cunoștință, instanța de apel a reținut că reprezintă o condiție extrem de oneroasă și, practic, imposibil de realizat, iar această modalitate de formare a acordului de voință încalcă principiul libertății contractuale, împrumutatul fiind constrâns să accepte orice majorare de dobândă, pentru că nu poate rambursa creditul restant.

Prin urmare, s-a apreciat că art. 2 noiembrie a parag. 3 din condițiile generale este o clauză abuzivă întrucât creează existența unui dezechilibru între interesele părților, precum și faptul că actul intitulat condiții generale este unul preformulat și nenegociat, iar reaua-credință a băncii este evidentă, aceasta urmărind să creeze în favoarea sa un avantaj prin nesupunerea unei reale negocieri a modificării algoritmului de calcul al dobânzii curente.

Instanța de apel a respins critica vizând soluția de respingere a solicitării de constatare, ca abuzivă, a clauzei prevăzute de art. 2 lit. b) din condițiile generale, conform căreia pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere faptul că deși reclamanții au susținut că această prevedere ar fi abuzivă, aceștia nu au indicat motivele pentru care se consideră respectiva clauză ca fiind abuzivă, prima instanță reținând în mod corect că, în cazul contractelor cu dobândă variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința băncii, trebuind a fi raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili.

Cât privește critica referitoare la greșita respingere a cererii de constatare a nulității absolute a art. 5 din condițiile speciale, apelanții susținând că această clauză ar fi nulă, întrucât valoarea dobânzii anuale efective este una necunoscută, neputând fi calculată în baza componentelor indicate, instanța de apel nu a luat în considerare aceste apărări.

Astfel, s-a avut în vedere de către instanța de apel faptul că în mod corect a reținut prima instanță că, componența Dobânzii Anuale Efective se determină în funcție de costurile și comisioanele efectiv percepute, chiar dacă în art. 5 se enumeră și alte comisioane, - cel de urmărire riscuri sau de asigurare de viață -, ce nu au fost incluse de bancă în clauza referitoare la tipurile de comisioane percepute de creditoare în art. 8 din condițiile speciale.

Sub aspectul criticii în legătură cu art. 4 din condițiile speciale, instanța de apel a constatat, în primul rând, că apelanții-reclamanți nu au solicitat nici în cererea inițială, nici în precizarea depusă la data de 26 septembrie 2012, nulitatea absolută a art. 4, ci ca instanța să stabilească care din clauze - art. 4 sau art. 5 - se aplică în vederea determinării dobânzii.

Instanța de apel a constatat că art. 4, astfel cum a remarcat și prima instanță, instituie mecanismul de calcul contractual al dobânzii, care nu intră în contradicție cu art. 11 sau art. 19 din condițiile speciale întrucât nu este necesară încheierea unui act adițional pentru cuantificarea dobânzii și nici nu există diferențe între partea specială și cea generală a contractului de credit.

Totodată, s-a reținut că ceea ce au solicitat reclamanții, în realitate, este ca instanța să statueze ce se înțelege prin dobânda de referință variabilă și să interpreteze că aceasta echivalează cu rata de referință Euribor sau dobânda de referință euro stabilită de Banca Central Europeană, aspect ce nu intră în atribuția instanței judecătorești, critica fiind respinsă.

În final, instanța de apel a mai constatat că apelanții-reclamanți nu au formulat vreo critică în apel cu privire la art. 2 octombrie d și art. 2 noiembrie b din condițiile generale, nefiind criticată nici soluția cu privire la art. 6 din condițiile speciale.

Pentru aceste considerente, în baza art. 295 și 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul reclamanților A. și B., a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul constatării nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 2.10 lit. a) și de art. 2.11 lit. a) parag. 1 și 3 din condițiile generale, precum și nulitatea absolută parțială a art. 5 din condițiile speciale numai sub aspectul includerii în Dobânda Anuală Efectivă a altor costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului), menținând restul dispozițiilor.

3.2. Cu privire la apelul incident declarat de pârâta SC C. SA, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de administrare, în sensul că prima instanță nu a ținut cont de faptul că acest comision face parte din prețul contractului, fiind perceput pentru prestația băncii de a supraveghea derularea creditului, iar aprecierea dezechilibrului s-a făcut dintr-o perspectivă matematică, au fost respinse.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în esență că prima instanță a analizat și justificat temeinic motivul pentru care un comision nu poate fi considerat ca făcând parte din prețul contractului și, astfel, nesupus verificării din perspectiva caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

S-a mai avut în vedere faptul că, comisioanele, inclusiv cele de administrare sau de acordare, intră în costul total al creditului, conform art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, însă nu reprezintă obiectul principal al contractului de credit.

Cât privește justificarea pentru care s-a încasat comisionul de administrare, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a considerat că acest cost nu ar fi putut fi pus în sarcina reclamanților, dimpotrivă a statuat că banca ar putea presta servicii de monitorizare/înregistrare operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului, aceasta cu toate că nici în condițiile speciale, nici în cele generale nu s-a menționat vreo explicație asupra justificării încasării acestuia.

În schimb, prima instanță a apreciat că modul de calcul al acestui comision nu se justifică în raport cu activitatea prestată de bancă în contrapartidă și scopul declarat de creditor. Cu alte cuvinte, valoarea comisionului nu scade, deși cuantumul soldului rămas de plată se diminuează pe parcursul derulării contractului, până la valoarea 0.

Acest mod de stabilire a comisionului de administrare produce un dezechilibru între interesele creditorului și debitorului, în defavoarea acestuia din urmă.

Contrar celor afirmate de pârâtă, acest dezechilibru nu a fost apreciat dintr-o perspectivă matematică, instanța având în vedere faptul că acest comision, care se ridică la suma de 160 euro lunar până la sfârșitul contractului și care ar reprezenta aproximativ 8,5% din valoarea fiecărei rate de dobândă se adaugă la rata dobânzii, ceea ce face practic să crească rata lunară.

Nu a fost primit nici argumentul pârâtei în sensul că împrumutatul nu a fost în eroare de fapt sau de drept asupra a ceea ce reprezintă fiecare sumă achitată lunar, întrucât nu s-a invocat un asemenea temei al nulității clauzei referitoare la comisionul de administrare sau acordare. De altfel, dacă s-ar fi invocat, nu s-ar fi pus problema nulității pentru existența unei clauze abuzive, ci pentru viciu de consimțământ.

Pentru argumentele expuse, instanța de apel a respins și critica în sensul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 oprește instanța de la a face analiza caracterului abuziv a prevederilor contractuale referitoare la comisionul de administrare sau de acordare, pentru că aceste comisioane exprimă obligații ce fac parte din obiectul principal al contractului și se asociază cu calitatea de a satisface cerințe de preț, fiind o componentă a costului/prețului creditului.

S-a mai reținut că nici în cazul comisionului de administrare, nici al celui de acordare, banca nu a menționat în contract scopul încasării acestor comisioane. Mai mult, în condițiile în care pentru creditul acordat banca percepe o dobândă, impunerea unei sume cu titlu de comision de acordare (în cuantum fix-1,8 % din valoarea întregului credit - la momentul tragerii) nu își găsește nicio justificare. De altfel, banca nu a precizat care este serviciul prestat în schimbul comisionului de acordare.

De asemenea, a fost respinsă și critica vizând aplicarea dispozițiilor art. 6 și 7 din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv art. 6 din Legea nr. 193/2000 care consacră sancțiunea juridică sui generis a încetării producerii efectelor pentru viitor a clauzelor abuzive, și nu cea a nulității, cu efecte retroactive, consecința fiind că banca nu poate fi obligată la restituirea sumelor încasate în trecut.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în esență că art. 6 și 7 din Directiva nr. 93/13/CEE cu referire la considerentele 20 și 23 nu interzic consumatorului să solicite anularea clauzelor abuzive, ci impun ca statele să creeze un cadru adecvat pentru ca un consumator să se poată adresa unei instanțe sau unei alte autorități administrative care să examineze dacă o anumită clauză este sau nu abuzivă.

S-a mai reținut că, deși Legea nr. 193/2000 nu face referire expresă la o acțiune în nulitatea clauzelor abuzive, însă prin art. 14 trimite la C. civ. și la C. proc. civ. Mai mult, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 folosește noțiunea de eliminare a clauzelor abuzive din contractele preformulate, ce nu poate avea loc decât prin intermediul unei acțiuni în nulitate.

Constatarea nevalidității unui contract sau doar a unei clauze din acesta impune repunerea părților în situația anterioară, întrucât ceea ce s-a primit în temeiul actului/clauzei nevalabile nu mai are cauză.

Instanța de apel a respins și critica pârâtei referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 în cazul clauzelor privind comisionul de administrare și de acordare.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în esență că deși pârâta SC C. SA a afirmat că s-au desfășurat negocieri, cel puțin în privința comisionului de administrare, nu a făcut nicio dovadă în acest sens, rezumându-se să menționeze că a depus în fața primei instanțe înscrisuri care probează existența negocierii, fără a indica care sunt aceste documente din care se poate trage concluzia negocierii.

Totodată, instanța de apel a constatat că nu a avut elemente probatorii care să conducă la ideea că banca a acceptat să negocieze clauzele privind comisioanele la momentul încheierii contractului și nici chiar ulterior.

Referitor la buna-credință, contrar celor susținute de pârâtă, din modul în care s-au derulat raporturile anterior contractării, și chiar ulterior, nu a rezultat că banca ar fi fost dispusă să ia în calcul și protejarea consumatorului.

Referitor la inexistența dezechilibrului, instanța de apel a respins argumentele pârâtei sub acest aspect, reținând că banca nu a stipulat în contract pentru ce anume percepe acest comision de administrare, explicațiile fiind oferite cu ocazia litigiului, context în care s-a apreciat că clauzele unui contract nu pot fi completate cu susținerile din întâmpinare sau din căile de atac.

În ceea ce privește comisionul de acordare, instanța de apel a reținut că prima instanță a procedat la analiza acestuia sub aspectul dacă există sau nu o contraprestație a băncii în schimbul comisionului, statuând, în esență, că justificarea perceperii acestui comision nu se regăsește în cuprinsul contractului, iar acesta nu poate fi completat cu elemente extrinseci și ulterioare convenției părților. Mai mult, nici în cadrul apelului nu a fost oferită vreo explicație pertinentă asupra serviciului prestat de bancă în schimbul comisionului de acordare.

Cu privire la critica pârâtei în sensul că prima instanță nu a avut în vedere dreptul comunitar și, în special, jurisprudența comunitară, instanța de apel a reținut următoarele:

S-a constatat că prima instanță a făcut propriile aprecieri asupra faptului dacă respectivele comisioane - de administrare sau de acordare - pot fi încadrate în noțiunea de obiect principal al contractului, sens în care nici instanța de apel nu a considerat că aceste comisioane se încadrează în categoria prestațiilor esențiale ale convenției.

Totodată, s-a reținut că nu se pot exclude de la analiza caracterului abuziv cele două clauze privitoare la comisioane, din perspectiva art. 4 alin. (2) teza a II-a din Directiva nr. 93/13, întrucât, astfel cum a învederat Curtea de Justiție a Uniunii Europene la parag. 54 - 55, această exceptare nu privește decât compararea prețului/remunerației cu bunul/serviciul furnizat. Cu alte cuvinte, o instanță nu ar putea reține caracterul abuziv al unui comision făcând o comparație între cuantumul acestuia și serviciul prestat. În speță, prima instanță nu a procedat astfel.

Oricum, s-a avut în vedere că poate fi supusă verificării sub aspectul caracterului abuziv chiar și o clauză ce ține de obiectul principal sau de justețea prețului/remunerației în situația în care termenii contractuali nu sunt clari și inteligibili.

Or, în cauză, tocmai această ipoteză este prezentă, în condițiile în care nicio prevedere contractuală nu lămurește pentru ce încasează banca comisioanele de acordare și de administrare.

Totodată, același raționament se aplică și în cazul mecanismului de modificare al dobânzii, inserat în art. 2 octombrie a din condițiile generale, neputându-se considera că acesta este exclus de la verificarea caracterului abuziv întrucât ține de prestația esențială a convenției - dobândă -, atât timp cât această clauză este una imprecisă, neinteligibilă.

Nu a fost primită nici aserțiunea potrivit căreia în lipsa mecanismului de determinare al dobânzii nu ar mai putea continua contractul întrucât prin eliminarea art. 2 octombrie a nu se periclitează existența contractului, continuând să producă efecte art. 2 octombrie b.

Instanța de apel a mai reținut că pârâta a pornit de la o premisă greșită asupra clauzelor care instituie comisionul de administrare și de acordare în sensul că sunt clare și inteligibile.

Or, astfel cum rezultă chiar din cauza invocată de parte (C-26/13), parag. 71-73, nu este suficientă corectitudinea gramaticală a unei clauze, ci sunt necesare includerea și a altor informații cu ajutorul cărora consumatorul să își reprezinte, cum ar fi motivul pentru care impune banca un anumit cost. Cu alte cuvinte, nu este suficient, pentru a se considera clauzele referitoare la comisionul de administrare și de acordare ca fiind clare, transparente, ca în contract să se menționeze doar algoritmul de calcul al acestora, ci este necesar a se circumstanția și motivul pentru care banca percepe aceste comisioane, adică pentru ce anume plătește debitorul anumite sume deloc neglijabile, ce serviciu se asigura în schimbul acestor costuri.

Aceste informații nu reies nici din clauzele contractuale, nici din documentele emise de bancă în faza precontractuală. Chiar dacă banca are anumite reglementări interne din care rezultă aceste aspecte, trebuia să se facă dovada că au fost aduse la cunoștința debitorului, ceea ce nu s-a întâmplat.

Totodată, instanța de apel a mai reținut că prima instanță nu a procedat la substituirea clauzelor contractuale legate de comisioane sau de modalitatea de determinare a dobânzii cu alte dispoziții. Dimpotrivă, aceasta a constatat caracterul abuziv al art. 3.1 și 3.9 din anexa la contractul de credit din 30 iulie 2007 (privind comisionul de acordare și de administrare) și a declarat nule aceste clauze, ceea ce înseamnă eliminarea lor din contract iar nu substituirea cu alte clauze sau dispoziții legale. De asemenea, nici instanța de apel nu a aplicat procedeul substituirii.

Având în vedere soluția de mai sus, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost respinsă cererea pârâtei SC C. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, iar cu privire cererea reclamanților A. și B. de acordare a cheltuielilor de judecată s-a constatat că părțile nu au făcut dovada acestora.

declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 715 din 3 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, sub aspectul capătului de cerere referitor la mecanismul de evoluție a dobânzii variabile.

A fost respins recursul declarat de pârâta SC C. SA București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

În argumentarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut în esență următoarele:

4.1 Asupra recursului formulat de reclamanții A. și B.:

Instanța de recurs a reținut în esență că instanța de apel, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-241/98) care recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, trebuia să se pronunțe și asupra criticilor vizând art. 4 din Condițiile speciale și art. 2 octombrie b din Condițiile generale, mai ales că a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 2 octombrie a și de art. 2 noiembrie a din Condițiile generale, dispoziții care au legătură între ele.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere că reclamanții au invocat nulitatea absolută a acestor clauze atât în cererea introductivă, cât și în precizarea depusă la data de 26 februarie 2013 în fața primei instanțe, chiar dacă nu au indicat, în mod expres, motivele pentru care au solicitat constatarea nulității absolute a acestor clauze, ca urmare a constatării caracterului lor abuziv. Din context, rezultând că recurenții-reclamanți au criticat aceste clauze, tocmai din cauza caracterului lor imprecis, respectiv a redactării neclare.

Prin urmare, nepronunțarea asupra acestor două clauze contractuale, în ce privește caracterul lor abuziv, echivalează cu o nedeplină cercetare a fondului cauzei.

S-a mai statuat că, în analiza caracterului abuziv al acestor clauze contractuale, instanța de apel va ține seama de practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în cauza C-26/13, în parag. 75 a arătat că: „art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală (…), cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului (…). la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze (…), astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește”.

Sub acest aspect, instanța de apel va analiza dacă articolele respective sunt redactate în mod clar și inteligibil, respectiv dacă, în ce privește art. 4 din Condițiile speciale sintagma „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile SC C. SA (…).” îndeplinește exigențele Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și dacă, în ce privește art. 2 octombrie b din Condițiile generale sintagma „dobânda variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia” este suficient de clară și inteligibilă, dacă aceste clauze au fost introduse în contract cu bună-credință de către bancă și dacă nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, prin aceea că banca poate alege indicele cel mai favorabil ei, fără să prevadă, în concret, mecanismul de schimbare al nivelului dobânzii.

4.2 Recursul pârâtei SC C. SA a fost respins ca nefondat, Înalta Curte reținând în esență următoarele:

Instanța de recurs a respins criticile referitoare la art. 3.1 și art. 3.9 din Condițiile generale ale contractului de împrumut bancar, reținând că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al acestei clauze tocmai din perspectiva faptului că aceasta nu este clară și neechivocă, neavând importanță faptul dacă respectivele clauze fac parte din obiectul principal al contractului ori se asociază cerințelor de plăți și de plată, cât timp ele nu au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

S-a constatat ca fiind relevantă în speța de față hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-26/13, unde, în parag. 75, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că prin caracterul inteligibil se înțelege acea exprimare a clauzei care permite consumatorului să înțeleagă mecanismul de funcționare în timp al costului respectiv, cât și consecințele economice, în ceea ce-l privește, precum și hotărârea pronunțată în cauza C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva (Directiva nr. 93/13/CE) tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele.

Ca atare, deși, de principiu, convenția de credit încheiată între părți, ca de altfel orice contract, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de dreptul comun pentru validitatea acesteia, analiza caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit nu se poate face din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorilor, or, instanța de apel a analizat, în mod corect, aceste clauze, din perspectiva menționată.

Instanța de recurs a mai constatat că în mod legal a reținut instanța de apel că perceperea acestor comisioane nu își găsește o justificare precisă în contraprestația băncii, precum și faptul că justificările recurentei-pârâte trebuiau să se regăsească în cuprinsul clauzelor, încă de la începutul încheierii contractului, neputând fi acceptat faptul că banca ar putea veni ulterior cu precizări asupra semnificației unor costuri pe care le-a inclus în clauzele respective, clauzele fiind constatate nule absolut în mod legal.

Criticile vizând greșita reținere de către instanța de apel a caracterului neclar și neinteligibil al dispozițiilor art. 2 octombrie a și art. 2 noiembrie a, respectiv al art. 3.1 și art. 3.9 din contractul de credit din 30 iulie 2007, nu au fost analizate de instanța de recurs întrucât acestea se referă la netemeinicia deciziei atacate, iar nu la nelegalitatea acesteia.

Nici susținerea cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu a fost reținută, deoarece Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în hotărârea pronunțată în cauza C-241/98, că „recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract”, pe de-o parte, iar pe de altă parte, analiza unei clauze făcând parte din obiectul principal al contractului, din punct de vedere al caracterului său abuziv, nu se poate face cât timp aceasta a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, însă, instanța de apel a arătat, în mod corect, tocmai acest fapt, anume că aceste clauze nu au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Totodată, nu a fost reținută nici susținerea cu privire la faptul că instanța de apel ar fi transformat cerința legală a posibilității de a negocia, în condiția negocierii obligatorii, arătând doar de ce nu pot fi considerate ca negociate clauzele respective, analizând și buna-credință în introducerea respectivelor clauze.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor, sub toate aspectele sale, a fost efectuată și în ce privește modificarea dobânzii de referință variabile, în funcție de costul resurselor de creditare.

Instanța de recurs a înlăturat susținerile recurentei-pârâte în sensul că toate contractele de împrumut bancar, inclusiv cel ce face obiectul cauzei de față, ar cuprinde clauze esențiale, care îl caracterizează, precum și alte clauze, care sunt neesențiale, iar clauza privind plata dobânzii ar fi una esențială, care nu ar putea face obiectul analizei de către o instanță de judecată, în ce privește caracterul lor abuziv, invocând în susținerea acestei idei hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în clauza C-26/13, parag. 49.

Sub acest aspect, instanța de recurs a constatat că recurenta-pârâtă a invocat susținerile avocatului general, iar nu concluziile instanței, iar pe de altă parte, a interpretat greșit concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, deoarece din parag. 67, 72, 73, 74 dar mai ales 75 ale aceleiași hotărâri rezultă că, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând contractului condiția de a expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește, însă tocmai aceste cerințe nu sunt îndeplinite de clauzele analizate.

În ce privește critica referitoare la necesitatea existenței comisionului de administrare, care ar fi o caracteristică fundamentală a contractelor de credit bancar, nici aceasta nu a putut fi reținută, deoarece, așa după cum a constatat și instanța de apel, caracterul clar și inteligibil al clauzei, precum și contraprestația băncii relativ la perceperea acestui comision trebuie să rezulte din însăși clauza respectivă iar nu din afirmațiile și justificările ulterioare ale recurentei-pârâte.

De asemenea, nu a fost reținută nici interpretarea dată de către recurenta - pârâtă cu privire la diferența de tratament dintre o clauză așa zis principală și o clauză secundară a contractului de credit, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene respectivă făcând referire, în mod clar, la clauzele esențiale ale contractului.

Nu a fost reținută nici susținerea cu privire la faptul că nu este aplicabilă în cauză concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene, desprinsă din hotărârea pronunțată în cauza C-484/08 (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid), pe motiv că s-ar aplica doar în ce privește interpretarea legislației spaniole, știut fiind faptul că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru toate instanțele naționale, în materia respectivă.

S-a mai reținut că instanța de apel a arătat că formula de calcul a dobânzii, în ce privește caracterul variabil, nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și că în speța de față nu are relevanță jurisprudența Curților Supreme din Marea Britanie și Germania, ci doar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, de care, oricum, s-a ținut seama în analiza motivelor de recurs formulate de către recurenta-pârâtă.

În ce privește susținerea că prevederile art. 6 și 7 din Directiva nr. 93/13/CE, ca și prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, ar consacra sancțiunea juridică a încetării producerii efectelor juridice pentru viitor față de consumator și nu sancțiunea juridică a nulității, nici aceasta nu a fost reținută, deoarece, în hotărârea pronunțată în cauza C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva (Directiva nr. 93/13/CE) tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele.

De asemenea, în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-76/10, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne rangul de ordine publică”.

Drept urmare, constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale echivalează cu constatarea nulității sale absolute și, ca atare, în mod corect, recurenta-pârâtă a fost obligată la restituirea diferențelor de bani încasate în trecut în baza clauzelor declarate abuzive.

Instanța de recurs a mai reținut că legislația Uniunii Europene, potrivit dispozițiilor constituționale, are prioritate față de legislația internă, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene fiind obligatorie pentru România. Prin urmare, prezumția simplă a caracterului abuziv al contractelor dintr-un contract de adeziune, cum este și contractul de credit încheiat de pârâtă cu reclamanții, se aplică, ea putând fi răsturnată nu de către reclamanți ci de către pârâtă, fapt care nu s-a petrecut.

În al doilea rând simpla comunicare a formularului de contract de credit și trecerea unui interval de timp până la semnarea contractului de către reclamanți nu echivalează cu negocierea clauzelor contractuale, pârâta trebuind să facă dovada efectivă a negocierii acestor clauze.

Cu privire la buna-credință, s-a apreciat că aceasta nu poate fi reținută cât timp pârâta nu a dovedit că a negociat clauzele contractuale cu reclamanții, iar clauzele contractuale considerate abuzive de către instanța de apel au produs consecințe economice favorabile doar pârâtei.

Nu au fost reținute nici apărările referitoare la inexistența dezechilibrului contractual între contraprestațiile părților, reținându-se că instanța de apel a demonstrat existența dezechilibrului contractual în cazul clauzelor contractuale declarate abuzive, în detrimentul reclamanților, aceste clauze neprevăzând o contraprestație din partea băncii pentru comisioanele de administrare și de acordare. În ce privește dobânda variabilă dând posibilitatea băncii de a lua în calcul criterii pur subiective pentru stabilirea cuantumului dobânzii variabile, care produc consecințe favorabile doar în privința sa, fiind în detrimentul interesului reclamanților, chiar dacă aceasta susține că a avut în vedere evoluția pieței financiar bancare, acest lucru nerezultând din conținutul clauzei, care trebuia exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, care să permită reclamanților să aprecieze asupra consecințelor economice, în ce-i privește, a mecanismului de evoluție a dobânzii variabile, precum și să permită instanței de judecată, în caz de litigiu, verificarea acestui aspect.

Cu referire la argumentele referitoare la comisionul de acordare în sensul că banca a analizat întreaga documentație aferentă acordării creditului, efectuând serviciile necesare acordării acestuia, instanța de recurs le-a respins deoarece, pe de-o parte, contraprestația băncii ar fi trebuit să rezulte din însăși clauza respectivă nu din explicații ulterioare, iar pe de altă parte, se putea presupune că acest cost era înglobat în dobânda percepută de către bancă, cât timp aceste costuri nu prevedeau, în mod clar și inteligibil, conținutul contraprestațiilor reciproce.

Nu a fost reținută nici susținerea cu privire la comisionul de administrare, relativ la faptul că, în timp, volumul de muncă al băncii, cu privire la urmărirea creditului, nu scade, chiar dacă scade soldul împrumutului, pentru aceleași considerente ca în cazul comisionului de acordare.

În final, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ținând cont de faptul că apelul reclamanților a fost admis, iar apelul pârâtei a fost respins, criticile cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată fiind respinse.

5.1 Prin încheierea din 11 decembrie 2015,

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei de interes a acțiunii,