ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 441/2016

Decizia nr. 441/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1043 din 07 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată și precizată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC Banca C. SA.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că reclamanții au chemat în judecată pârâta SC Banca C. SA solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea absolută a clauzelor din convențiile de credit din 20 mai 2008; din 24 aprilie 2008; din 25 martie 2008; din 17 decembrie 2008; din 22 noiembrie 2007; din 27 septembrie 2007; din 02 august 2007, arătate la pct. 2 din acțiune, ca urmare a caracterului abuziv al acestora; prin care să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a următoarelor sume percepute în mod nelegal, cu titlu de comision de risc: 4.400 RON (reprezentând echivalentul în RON din data cererii a sumei de 962,95 euro - estimare provizorie) și 390.056 RON (reprezentând echivalentul în RON din data cererii a sumei de 95.612,9 CHF – estimare provizorie); obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferența de dobândă achitată în plus, urmare a aplicării unui algoritm de calcul al dobânzii eronat, conform art. 3.1.2. lit. a) și b) din Condițiile generale, estimate provizoriu la acest moment la valoarea de 20.000 CHF, echivalent a 75.406 RON și obligarea pârâtei la suportarea unei cote de 1/2 din valoarea diferenței de curs valutar intervenită pe piața valutară cu privire la moneda creditului, estimată provizoriu la această dată la valoarea de 796.000 RON; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că în considerarea ofertei avantajoase de creditare, comunicate în mod public de către Bancă, au decis încheierea convențiilor de credit din 20 mai 2008; din 24 aprilie 2008; din 25 martie 2008; din 17 decembrie 2008; din 27 septembrie 2007.

Ulterior, prin convenția de credit din 22 noiembrie 2007 s-a realizat refinanțare în CHF a convenției de credit din 02 august 2007, în sumă de 403.500,00 euro, pe care o încheiase anterior. Au încheiat cu banca un număr total de 7 credite, din care 6 se află în derulare, suma totală împrumutată fiind de 1.624.570 CHF.

Cu toate că oferta promovată de Bancă către consumatori indică avantajul unor costuri reduse, prin menționarea doar a unei dobânzi fixe, în cuantum foarte mic față de băncile competitoare de pe piață, prin încheierea Convențiilor de credit s-au adăugat o multitudine de comisioane și costuri adiționale. în aceste condiții, reclamanții s-au găsit în situația ca, la momentul semnării, să nu poată avea o reprezentare comparativă relevantă cu ofertele celorlalte bănci, iar ulterior, costurile suportate să depășească exponențial calculul tăcut inițial.

În contra tuturor solicitărilor adresate prin notificările din 15 septembrie 2010 și 17 septembrie 2010, Banca a continuat să perceapă în mod nelegal comisionul de risc și mai mult, a transformat, chiar în contra prevederilor contractuale, dobânda fixă într-una variabilă.

Pe fondul acestui diferend și al discuțiilor ulterioare cu Banca, reclamanții au constatat că plățile datorate și efectuate în tot acest timp către Bancă au fost direcționate de fapt către acoperirea exclusivă a dobânzii curente (calculate la nivelul unei dobânzi variabile, cu încălcarea convențiilor de credit) și a comisionului de risc, reprezentând un cost adițional nelegal.

Realizând această împrejurare, reclamanții au expediat notificarea din data de 02 martie 2011 prin care exprimau refuzul categoric de a accepta modificările convențiilor de credit, astfel cum fuseseră propuse până în momentul respectiv, având în vedere caracterul nelegal al acestora, în principal prin menținerea comisionului de risc.

Pretinzând că încearcă soluționarea amiabilă a diferendului, Banca a impus semnarea unor noi acte adiționale la convențiile de credit - Actul adițional nr. 2 la fiecare convenție de credit, semnat la data de 29 martie 2010 - prin care, sub pretextul acordării unei perioade totale de grație la plata creditului de 24 de luni [art. 6 lit. a) și b) din Actul adițional nr. 2 din 29 martie 2010], reclamanții sunt de fapt puși ca în toată această perioadă să achite exclusiv dobânda curentă (calculată la nivelul unei dobânzi variabile) și comision de risc.

Ulterior, la momentul apariției reglementării având ca scop stabilirea legalității în convențiile de credit, prin impunerea în sarcina băncilor a unor reguli de natură a asigura predictibilitatea costurilor finanțării și o informare corectă și clară a consumatorilor, O.U.G. nr. 50/2010, Banca avea obligația de a se conforma și de a permite consumatorilor clienți alinierea cu aceste principii.

În acest sens, reclamanții au revenit adresând Băncii notificarea din data de 29 octombrie 2010 prin care solicită acesteia excluderea acelor comisioane impuse nelegal și care conduceau la stabilirea în sarcina consumatorului de costuri adiționale ascunse, precum și a comisionului de risc. Au solicitat de asemenea revenirea la o dobândă curentă fixă, conform prevederilor contractuale inițiale.

Reacția Băncii a fost de pură sfidare, în perioada imediat următoare impunând reluarea plății sumelor reprezentând exclusiv comision de risc și dobândă variabilă, nelegal și greșit calculată. În acest sens, prin somațiile adresate reclamanților în anul 2011 reclamanții nu prezintă restanțe la plata principalului, ci exclusiv a dobânzii și comisionului, la care Banca adăugase un comision de penalizare și dobândă penalizatoare.

Reclamanții invocă calitatea de consumator în raporturile cu Banca, cu consecința incidenței protecției acordate de legislația specială în acest domeniu.

Două obligații esențiale cad în sarcina Băncii, în calitate de comerciant, în sensul avut în vedere de lege: (i) obligația de informare (doar un consumator suficient de informat este capabil să-și apere interesele); (ii) obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, clauza abuzivă reprezintă acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Anexa la Legea nr. 193/2000 include printre clauzele considerate abuzive:

a) clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract;

b) clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

Clauzele Convențiilor de credit nu lămuresc noțiuni esențiale, precum „schimbări semnificative", nu explică motivul aplicării anumitor comisioane (ex. Motivul pentru care este perceput comisionul de risc), leagă aplicarea anumitor clauze contractuale de aprecierea discreționară a Băncii.

Toate aceste aspecte au fost verificate la nivelul instanțelor din întreaga țară, fiind în mod unanim stabilit faptul că dispozițiile contractuale la care se va face referire în continuare sunt abuzive și trebuie înlăturate, cu consecința restituirii către consumatorii clienți a sumelor percepute de Bancă în mod nelegal.

Mai arată că, clauzele care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condițiile concrete în care o astfel de modificare poate interveni, respectiv: dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară [pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convențiilor], obligația împrumutatului de a achita eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii de către bancă și modificarea automată a graficului de rambursare ca urmare a ajustării ratei dobânzii [clauzele la pct. 6) „Suma Principală și Dobânda" lit. b) alin. (2) și (3) din Condițiile speciale ale Convențiilor], mențiunea că rata dobânzii este fixă sau variabilă [art. 3.1.2. lit. c) din Condițiile Generale ale Convenției].

În contractele ce fac obiectul prezentului dosar, părțile au stabilit o rată fixă a dobânzii. Aceasta este stabilită la pct. 3.a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, fiind exprimată printr-o cifră și fără a fi determinată printr-o formulă de calcul.

Clauzele menționate nu au fost negociate direct, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamanților prin faptul că nu se specifică în concret și clar determinat condițiile în care banca poate modifica dobânda, ci pur și simplu banca și-a „rezervat" acest drept. Iar modificările au vizat întotdeauna doar majorări și niciodată diminuări.

Clauzele din notificări, comunicările sau alte decizii ale Băncii care au modificat rata dobânzii în temeiul articolului precizat, precum și din cele care au modificat tipul dobânzii din fixă în variabilă.

Principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 alin. (2) C. civ. interzice modificarea unilaterală a contractului. Cu titlu de excepție, în materia contractelor de credit, a fost admisă existența unui drept de a modifica unilateral contractul, însă numai cu dovedirea unor motive întemeiate. Dat fiind caracterul excepțional al unei astfel de opțiuni, interpretarea și aplicarea stricte sunt obligatorii. În caz contrar, se ajunge la încălcarea drepturilor legale ce revin Consumatorilor.

Calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile și utilizarea următoarei formule de calcul a dobânzii lunare: Soldul creditului x Rata dobânzii curente x numărul efectiv de zile între scadențe)/360 [pct. 3 lit. c) din Condițiile Speciale și art. 3.1.2. lit. a) și b) din Condițiile Generale ale Convenției].

Formula de calcul corectă, evidențiată prin art. 38 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010 este următoarea: Soldul creditului x Rata dobânzii curente x 30/360. Diferența față de algoritmul menționat în Convențiile de credit, respectiv, în loc de numărul efectiv de zile între scadențe, numărul 30, este fundamentală pentru stabilirea corectă a sumelor datorate. Utilizând formula contractuală, suma perioadelor dintre scadențe nu putea fi egală cu 360, rezultatul împărțirii fiind favorabil Băncii.

Totodată a arătat că înlocuirea numărului efectiv de zile cu 30 a determinat un calcul corect al dobânzii, anul de 360 de zile stabilit de bancă fiind, astfel, împărțit în 12 fracțiuni egale.

Față de dobânda datorată de reclamanți, Banca a perceput de la acordarea creditelor și până în prezent sume în plus, în mod ilegal, pe care este obligată să Ie restituie, fiind încasate fără drept.

Clauzele care instituie obligația împrumutatului de a plăti comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare: clauza conform căreia comisionul de risc este aplicat la soldul creditului și este plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit [pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției], obligația împrumutatului să plătească băncii pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului (clauza se regăsește în Convențiile de credit la art. 3.5. din Condițiile Generale ale Convenției).

Încasarea de către Bancă a sumelor determinate cu titlu de comision de risc este nelegală, instanțele competente stabilind prin practică unanimă caracterul abuziv al perceperii acestor sume de către pârâtă.

S-a considerat în mod justificat că, dorința Băncii de a-și acoperi pe seama clienților riscul de a suferi o pierdere sau de a nu înregistra profitul estimat, ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur este o practică abuzivă. Costul unui produs bancar trebuie să aibă o contraprestație clară, concretă din partea furnizorului serviciului respectiv, în caz contrar sumele astfel percepute neavând nicio justificare economică.

Redenumirea acestui comision nu este permisă, astfel cum se învederează și prin comunicatul transmis în acest sens de către A.N.P.C.

Față de aceste aspecte, urmează ca Banca să restituie reclamanților toate sumele achitate cu acest titlu.

Clauze referitoare la alte comisioane

- Comision administrare garanții – pct. 5 lit. c), fie la pct. 5 lit. d Condițiile speciale, precum și Ia art. 3.10 din Condițiile Generale ale Convenției,

- Comision de rezervă minimă obligatorie – pct. 5 lit. e), fie la pct. 5 lit. f), Condițiile speciale ale Convenției, precum și în Condițiile Generale la art. 3.11 sau la art. 3.12 - Comision monitorizare polițe de asigurare – pct. 5 lit. f) din Condițiile speciale, iar în Condițiile Generale ale Convenției la art. 3.9.

- Comisionul de aranjament - art. 3.4 din Condițiile Generale ale Convenției - Comision de neutilizare - art. 3.8 din Condițiile Generale ale Convenției.

Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipată, costuri aferente asigurărilor, penalități, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor.

Această prevedere vine să confirme caracterul abuziv al clauzelor ce impun în sarcina consumatorilor alte comisioane bancare.

Referitor la comisionul de rezervă minimă obligatorie chiar Banca Națională a României a considerat acest comision ilegal și a dispus eliminarea lui.

Mențiuni referitoare la asigurări: obligația împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă [pct. 7 lit. b), și la art. 7.1 lit. d) din Condițiile Generale ale Convenției]; dreptul băncii de a alege noua societate de asigurări care reînnoiește polița art. 7.1 lit. e) din Condițiile Generale ale Convenției.

Aceste dispoziții contractuale sunt contrare prevederilor art. 18 din Legea nr. 190/1999 - „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător".

Clauza prin care Banca își rezervă dreptul de a converti moneda creditului și, odată cu aceasta, de a modifica dobânda aplicabilă creditului și de a pretinde de la împrumutat costurile aferente acestor operațiuni (art. 4.2. în Condițiile Generale ale Convențiilor de credit).

Această clauză permite Băncii, ca, în mod discreționar, să modifice contractul, apreciind în mod unilateral cu privire la moneda în care se vor face rambursările. Se schimbă astfel chiar produsul bancar convenit cu împrumutatul, în cazul în care Banca apreciază că o astfel de măsură îi este favorabilă.

În plus, banca are și dreptul să solicite împrumutatului atât o dobândă modificată, cât și costurile aferente acestei operațiuni, care nu sunt aferente unui serviciu prestat clientului și nici nu sunt cuantificate în vreun fel.

Mențiuni referitoare la debitarea automată a conturilor reclamanților. Dreptul băncii de a debita orice cont, chiar de depozit neajuns la scadență [art. 4.3 sau art. 4.5 din Condițiile Generale ale Convențiilor de credit și la art. 7.1 lit. e) din Condițiile Generale ale Convențiilor de credit].

Această prevedere constituie o intruziune în drepturile reclamanților care nu derivă din Convențiile de credit, cu nesocotirea totală a dreptului de proprietate.

De asemenea, clauzele prin care consumatorul se obligă la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant sunt considerate abuzive și în concepția Legii nr. 193/2000.

Obligația împrumutatului ca, la solicitarea băncii, să mai aducă încă un Codebitor și obligația de a informa cu privire la orice schimbare a stării civile, stării de sănătate, locul de muncă și orice alte informații considerate relevante [art. 7.1 lit. g) și art. 7.1. lit. h) din Condițiile Generale ale Convenției].

Obligația de a aduce un codebitor se încadrează în categoria clauzelor abuzive raportat la prevederile art. 4 din Legea nr. 198/2000, lăsând loc arbitrariului. Nu există vreo justificare legală care să fundamenteze dreptul Băncii de a impune reclamanților acțiuni ce țin de voința unor persoane străine de contract, neputând să producă efecte juridice.

Instituirea obligației privind informarea asupra unor aspecte personale și a unora nedeterminate în contract este invazivă și nejustificată, date fiind garanțiile de care Banca beneficiază. De asemenea, această clauză este ambiguă și intră în categoria clauzelor abuzive, având în vedere că nu se instituie criterii concrete și obiective de apreciere.

Dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei, a dobânzilor sau oricăror alte costuri datorate conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca sau conform altor convenții încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare de credit - art. 8.1 lit. a) din Condițiile Generale ale Convenției.

Extinderea obligațiilor asumate de către împrumutați prin Convențiile de credit la acte și fapte ce țin de alte acte juridice nu beneficiază de un suport juridic și îndeplinește toate caracteristicile legale ale unei clauze abuzive.

Dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește orice obligație din contract - art. 8.1 lit. b) din Condițiile Generale ale Convenției.

Lipsa unor elemente obiective, a unor criterii pentru stabilirea obligațiilor esențiale din contract și puterea de decizie nelimitată a Băncii, care îi permite producerea unor consecințe extrem de grave asupra patrimoniului împrumutaților și cu încălcarea forței obligatorii a contractului constituie elemente ce conduc Ia concluzia vădită a unei clauze abuzive.

Dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției, inclusiv referitor la garantarea creditului - art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile Generale ale Convenției.

Conform prevederilor Anexei 1 lit. g) din Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

„Opinia Băncii" lasă loc arbitrariului și posibilității decizionale exclusive de a denunța contractul, fără nicio posibilitate din partea consumatorului de a se apăra.

Clauza conform căreia banca este exonerată de orice răspundere pentru consecințele pe care declararea scadenței anticipate a creditului, precum și cea subsecventă de executare silita le au asupra Împrumutatului/Codebitorului - art. 8.3 din Condițiile Generale ale Convenției, este abuzivă din perspectiva Anexei 1 lit. h) din Legea nr. 193/2000, conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu își îndeplinește obligațiile contractuale".

Dreptul băncii de a modifica costurile creditului în cazul oricăror modificări legislative, inclusiv de interpretare (Secțiunea 10 din Condițiile Generale ale Convenției).

Este incidență interdicția stabilită de Anexa 1 lit. g) din Legea nr. 193/2000 privind posibilitatea exclusivă de interpretare lăsată la dispoziția Băncii.

Principiul egalității părților contractante specific contractelor sinalagmatice încheiate între persoane de drept privat impune și o distribuție echitabilă a riscurilor între acestea. Independent de reglementarea actuală C. civ., impreviziunea contractuală a beneficiat întotdeauna de o recunoaștere doctrinală și jurisprudențială.

În situația în care executarea contractului devine prea oneroasă pentru una dintre părți, prin schimbarea esențială a condițiilor avute în vedere la data încheierii contractului, singura soluție echitabilă o constituie restabilirea echilibrului contractual.

În considerarea informațiilor comunicate de Bancă la momentul semnării contractelor de credit, conform cărora, avantajul acordării împrumuturilor în moneda CHF (franc elvețian) era vădit față de orice altă monedă, reclamanții au consimțit la încheierea contractelor în aceste condiții.

Moneda împrumutului a constituit astfel un aspect esențial în formarea deciziei de a contracta, raportat în primul rând la stabilitatea acestei monede, fiind convinși de către Bancă de faptul că acest tip de împrumut este mult mai avantajos celui în euro, pe care îl contractaseră inițial.

Însă, în cursul executării contractelor, francul elvețian a înregistrat o creștere imprevizibilă, care a condus la creșterea costurilor reclamanților pentru restituirea creditului cu valori deosebit de importante, punându-ne chiar în imposibilitatea achitării acestora.

Aceste schimbări intervenite în mod neașteptat determină o modificare importantă a condițiilor avute în vedere de reclamanți la momentul contractării, cu consecința unei sarcini extrem de oneroase în dauna reclamanților și a unui dezechilibru între părțile contractante.

Astfel, la data contractării ultimului credit de către reclamanți cursul de schimb al francului elvețian era de 1 CHF = 2,54 RON și a ajuns în prezent la 1 CHF = 3,52 RON, înregistrând o creștere de aproximativ 30%.

De altfel, și cotația francului elvețian în raport cu euro a evoluat incredibil, în sensul valorizării primei monede, la data contractării ultimului credit de către reclamanți cotația era de 1 euro = 1,54 CHF, iar în prezent 1 euro = 1,20 CHF.

Această situație injustă, ce constituie chiar o cauză de îmbogățire fără just temei a pârâtei în dauna reclamanților, se impune a fi remediată.

În drept, au fost invocate prevederile legislației aplicabile în materia protecției consumatorilor, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, dispozițiile art. 969 și urm. C. civ. din 1864.

Pârâta SC Banca C. SA a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția de netimbrare a acțiunii, în raport de dispozițiile art. 2 rap. la art. 1 din Legea nr. 146/1997, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32/2008, considerând că nu sunt incidente prevederile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

Reclamanții A. și B. au depus, la data de 11 ianuarie 2013 o cerere completatoare și precizatoare,

prin care au arătat că în cazul admiterii capetelor 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată, solicită instanței să dispună compensația sumelor la care a fost obligată pârâta să le restituie reclamanților cu sumele restante și ajunse la scadență la data pronunțării hotărârii, pe care trebuie să le ramburseze reclamanții către pârâtă în baza Convențiilor de credit (dobânzi și debit principal), până la concurența sumei celei mai mici urmând ca, în cazul în care sumele datorate de pârâtă reclamanților sunt mai mari decât cele datorate de reclamanți pârâtei, instanța să dispună restituirea diferenței rămase urmare a dispunerii compensației.

În baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat să se ia act de renunțarea la judecarea capătului iii) al cererii de chemare în judecată, prin care urmăreau: Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferența de dobândă achitată în plus, urmare a aplicării unui algoritm de calcul al dobânzii eronat, conform art. 3.1.2. lit. a) și b) din Condițiile generale, estimate la acest moment la valoarea de 20.000 CHF, echivalent a 75.406 RON.

În ceea ce privește capătul 2 al cererii de chemare în judecată, sumele pe care le solicita să fie restituite, percepute în mod nelegal de pârâtă, cu titlu de comision de risc sunt: 1.015,14 euro, 117.020 CHF.

În ceea ce privește capătul 4 al cererii de chemare în judecată, suma solicitată pârâtei este de 68.571,02 RON.

Prin cererea precizatoare depusă la data 08 martie 2013

, reclamanții au arătat că în calitate de împrumutați, achită lunar o sumă globală de bani pentru achitarea ratelor aferente tuturor convențiilor de credit încheiate, pârâta Banca C. fiind cea care: realiza în mod lunar imputația plății pentru fiecare convenție de credit și alocă sumele de bani plătite în contul comisionului de risc/altor comisioane/dobânzilor/debitului principal, pentru fiecare convenție de credit în parte.

Prin raportare la aceste aspecte, pentru a respecta obligațiile fixate în sarcina reclamanților la termenul de judecată din data de 08 februarie 2013, reclamanții s-au deplasat la sediul pârâtei, solicitând reprezentanților acesteia să pună la dispoziție situația plăților realizate, defalcat pentru fiecare contract în parte, din care să rezulte modul în care a fost alocată fiecare plată forfetară achitată lunar.

Reclamanții, confruntându-se cu refuzul pârâtei, au formulat și în scris o adresă având același conținut, înregistrată la Banca C. în data de 04 martie 2013 (a se vedea în acest sens anexa 1 la prezenta), prin care reiterează aceleași solicitări.

Nici până în prezent nu au primit vreun răspuns, motiv pentru care solicită instanței să pună în vedere pârâtei să prezinte situația plăților realizate, din care să rezulte cum anume au fost alocate sumele plătite pentru fiecare contract în parte, defalcat.

Temeiul juridic pentru capătul de cerere referitor la compensația sumelor la care va fi obligată pârâta să le restituie reclamanților cu sumele restante și ajunse la scadență la data pronunțării hotărârii, pe care trebuie să le ramburseze reclamanții către pârâtă în baza convențiilor de credit (dobânzi și debit principal), până la concurența sumei celei mai mici, este reprezentat de art. 1144 și 1145 C. civ., prin care se reglementează compensația.

Conform art. 1143 C. civ. „când două persoane sunt datoare una alteia, se operează între dânsele o compensație care stinge amândouă datoriile în felul și cazurile exprese de mai jos".

Așadar, operațiunea de compensare reprezintă mijloc legal de stingere a obligațiilor, iar în ipoteza admiterii în tot sau în parte a capetelor 2 și 4 de cerere, solicită ca instanța să dispună compensarea între sumele la plata cărora ar fi obligată pârâta și sumele restante datorate de reclamanți la data pronunțării hotărârii, până la concurența valorii celei mai mici.

Privitor la indicarea sumelor pretins datorate băncii a căror stingere o urmăresc reclamanții prin compensare și la menționarea expresă a ratelor pentru fiecare contract în parte și a modului de calcul, la acest moment reclamanții nu sunt în măsură să indice aceste sume, pârâta refuzând să pună la dispoziție pentru fiecare convenție de credit în parte, situația/scadențarul ratelor ajunse la scadență și neachitate, constând în dobânzi și debit principal - solicitarea fiind transmisă acesteia prin adresa înregistrată în data de 04 martie 2013.

Au solicitat să se pună în vedere pârâtei să prezinte pentru fiecare convenție de credit în parte, situația/scadențarul ratelor ajunse la scadență și neachitate, constând în dobânzi și debit principal.

În ceea ce privește solicitarea instanței de a menționa dacă se urmărește prin compensație rambursarea anticipată a unei părți din credit, arată că nu urmăresc prin compensație rambursarea anticipată a unei părți din credit.

La termenul din 08 martie 2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția de netimbrare invocată de pârâtă și a dispus în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. suspendarea judecății cauzei pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin precizarea din 13 septembrie 2013, reclamanții A. și B. au arătat că înțeleg să reducă pretențiile la valoarea totală a comisioanelor de risc achitate, în cuantum total de 92.732,10 CHF, echivalentul a 336.061.13 RON (la cursul Băncii Naționale a României de la momentul formulării prezentei de 3.6240 RON/euro), defalcată astfel:

- Pentru Convenția de credit din 27 septembrie 2007 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 11.993,80 CHF (franci elvețieni), echivalentul a 43.465,53 RON.

- Pentru Convenția de credit din 22 noiembrie 2007 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 45.848,46 CHF (franci elvețieni), echivalentul a 166.154,82 RON.

- Pentru Convenția de credit din 25 martie 2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 8.945,63 CHF (franci elvețieni), echivalentul a 32.418,96 RON.

- Pentru Convenția de credit din 24 aprilie 2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 7.893,75 CHF (franci elvețieni), echivalentul a 28.606,95 RON.

- Pentru Convenția de credit din 20 mai 2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 9.971,32 CHF (franci elvețieni), echivalentul a 36.136,06 RON.

- Pentru Convenția de credit din 17 decembrie 2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 8.079,14 CHF (franci elvețieni), echivalentul a 29.278,80 RON.

Valorile indicate au fost preluate din raportul de expertiză contabilă judiciară (anexa 1 la prezenta) întocmit de către expert contabil D. în cadrul Dosarului nr. x/4/2012, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, având ca obiect contestația la executare formulată de reclamanți în contradictoriu cu Banca C. SA.

Expertul contabil D. a întocmit raportul de expertiză contabilă judiciară pe baza extraselor de cont eliberate de către pârâta din prezenta cauză, în care sunt evidențiate sumele percepute cu titlu de comision de risc.

În baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ., solicită să se ia act de renunțarea la judecata capetelor de cerere prin care solicita să se dispună: (i) „obligarea pârâtei la suportarea unei cote de Vi din valoarea diferenței de curs valutar intervenită pe piața valutară cu privire la moneda creditului, în sumă de 68.571,02 RON", astfel cum a fost precizată prin cererea completatoare și precizatoare a cererii de chemare în judecată depusă la termenul din data de 11 ianuarie 2013; (ii) „în cazul admiterii capetelor 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată, solicită să se dispună compensația sumelor la care a fost obligată pârâta să le restituie reclamanților cu sumele restante și ajunse la scadență la data pronunțării hotărârii, pe care trebuie să le ramburseze reclamanții către pârâtă în baza Convențiilor de credit (dobânzi și debit principal), până la concurența sumei celei mai mici, urmând ca, în cazul în care, sumele datorate de pârâtă reclamanților sunt mai mari decât cele datorate de reclamanți pârâtei, instanța să dispună restituirea diferenței rămase urmare a dispunerii compensației".

În acest sens, solicită să se ia act de cererea de renunțare la judecata capetelor de cerere indicate și să constate intervenirea acestui fapt printr-o încheiere pronunțată fără drept de apel.

Având în vedere că au renunțat la judecata capătului de cerere privind compensația, consideră că solicitarea instanței de a indica (i) temeiul juridic pentru capătul de cerere referitor la compensație și (ii) sumele pretins datorate băncii a căror stingere o urmăresc prin compensare, cu menționarea expresă a ratelor pentru fiecare contract în parte și a modului de calcul și (iii) dacă urmăresc prin compensație rambursarea anticipată a unei părți din credit a rămas fără obiect.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 septembrie 2013

pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată arătând că legiuitorul a definit creditul ca fiind „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a unui alt drept la plata unei sume de bani [art. 3 lit. g) din Legea nr. 58/1998, abrogată prin art. 2 din Legea nr. 443/2004, abrogată la rândul său de O.U.G. nr. 99/2006] în reglementarea actuală, art. 7 alin. (1) pct. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 conturează conceptul de activitate bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu; Astfel, din interpretarea primei teze a textului evocat, se degajă concluzia că un credit reprezintă de fapt un contract prin care banca se obligă să avanseze clientului său o sumă de bani, iar acesta din urmă se obligă la rândul său să restituie bancherului suma și să plătească o dobândă și alte cheltuieli în legătură cu această sumă.

Concluzia este întărită și de prevederile art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora „instituțiile de credit pot derula tranzacții cu clienții doar pe baze contractuale, acționând într-o manieră prudentă și cu respectarea legislației specifice în domeniul protecției consumatorului".

Contractul fiind sinalagmatic, consensual și oneros, obligația esențială a băncii este aceea de a avansa suma de bani, ea având dreptul corelativ la rambursarea acesteia de către clientul debitor, și la primirea unui preț („prețul" împrumutului din punctul de vedere al băncii sau „costul" său din punctul de vedere al clientului împrumutat) precum și la acoperirea altor cheltuieli. La rândul său, clientul are dreptul, odată convenția încheiată, la primirea sumei de bani în condițiile stabilite în contract și obligația esențială de a rambursa creditul.

Corelativ, el are obligația de a plăti dobânda și cheltuielile legate de transferul sumei de bani în conturile sale.

În speță părțile au încheiat un contract detaliat care stipulează toate condițiile privind realizarea operațiunii. Contractul prevede și alte obligații esențiale ale debitorului, respectiv obligația de a folosi suma de bani avansată, respectiv de a face „trageri" ale sumelor cu care a fost creditat, obligația de a folosi sumele pentru destinații expres și limitativ prevăzute în contract (refinanțare) și obligația de a constitui garanții pentru rambursarea creditului simultan sau succesiv încheierii contractului de credit.

Preluând dispozițiile regăsite în art. 3 lit. g) din cadrul Directivei 48/2008 legiuitorul român a definit în art. 1 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, costul total al creditului ca fiind „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii".

În cadrul art. 3 lit. Ia) Directivei nr. 48/2008 DAE este definit ca fiind „costul total al a creditului pentru consumator exprimat în procent anual din valoarea totală a creditului inclusiv costurile menționate la art. 19 alin. (2) dacă este cazul".

Nu în ultimul rând, în cadrul fiecărei convenții de credit din cele 7 semnate - Condiții Generale, Rubrica „Definiții" este regăsită definiția acestor termeni, astfel încât dacă ei ar fi fost cel puțin lecturați de către reclamanți la acel moment, sau chiar și în prezent, o parte din aspectele menționate în acțiune, probabil nu s-ar mai fi regăsit.

Domeniul de incidență al clauzei abuzive este conturat de Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, act normativ special, ce vizează armonizarea legislațiilor statelor membre ale Comunității Europene în materia protecției consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. în concret, potrivit Directivei, sunt considerate ca fiind abuzive clauzele cu privire la autorizarea agentului economic să rețină sumele plătite de consumator în eventualitatea în care acesta din urmă se decide să încheie sau să execute contractul, fără a exista o clauză similară care să acorde despăgubiri în același cuantum în cazul încetării contractului de către agentul economic; acordarea unui drept agentului economic să rețină sumele plătite în avans pentru produse sau servicii, obligarea consumatorului să respecte clauze de care nu a avut în mod real posibilitatea să ia cunoștință înainte de încheierea contractului: acordarea unui drept exclusiv agentului economic să interpreteze clauzele contractuale.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, modificată succesiv prin Legea nr. 65/2002 și Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, urmărește aceleași obiective, prevăzând că statul protejează consumatorii prin asigurarea cadrului necesar, accesului neîngrădit la produse și servicii, apărării și asigurării drepturilor persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive. După modelul reglementării europene în anexa legii sunt redate clauze considerate de legiuitor ca abuzive, și anume, clauze care dau posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale; clauze care modifică unilateral contractul de către comerciant, în sensul că impun din partea consumatorului obligații care nu au fost stabilite prin contract; clauze care interzic rezilierea contractului; clauze care interzic dreptul consumatorului de a-și valorifica dreptul său prin intermediul instanței de judecată; clauze care permit comerciantului de a cesiona dreptul său, sau de a compensa datoria, fără acordul consumatorului.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită tară a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura clauzei.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Acest text din lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Pentru a reține caracterul abuziv al clauzelor invocate de către reclamanți în cererea de chemare în judecată, instanța trebuie să aibă în vedere dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele cerințe: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; clauza să genereze, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante; să fie clară, tară echivoc deci să nu fie introdusă contrar bunei - credințe; să nu facă obiect al excepției reglementată de art. 4 alin. (6), deci să nu formeze preț al contractului.

Ar trebui realizată o distincție între obligația băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoștință un anumit aspect și obligația de consiliere, de sfătuire a clientului.

Pârâta a arătat că în niciun moment la data semnării convenției de credit, SC Banca C. SA, nu a ascuns perceperea comisionului de risc, în schimbul sumei împrumutate. Dimpotrivă, rezultă din probatoriul ce îl anexează, că în cauză perceperea comisionului de risc a fost adusă la cunoștința clienților și mai mult decât atât, aceștia au și înțeles acest aspect. Oferta băncii era una publică, afișată atât pe site-ul băncii cât și în mass media.

Din conținutul acestui înscris rezultă fără putință de tăgadă ca pentru acordarea unui împrumut banca percepea o dobândă într-un anumit cuantum și un comision de risc, diferit în funcție de suma împrumutată.

Reclamanții au fost informați în privința faptului că trebuie să achite o sumă cu titlu de comision de risc chir din conținutul planului de rambursare, în cadrul acestui înscris existând o rubrică distinctă, clară, în care sunt menționate atât valoarea lunară dar și valoarea totală a comisionului de risc.

Clauza comisionului de risc a fost cunoscută de reclamanți, ca urmare a cunoașterii de către aceștia a valorii DAE regăsită în fiecare din cele 7 convenții de credit în cadrul dispozițiilor art. 3 lit. e).

Mai mult decât atât, prin semnarea actului adițional nr. 1 cât și prin actul adițional nr. 2 din 29 martie 2010 pe care reclamanții le-au acceptat ca atare, profitând în acest sens de perioada de grație acordată de către bancă, este menționat în mod expres scutirea acestora de la plata comisionului de risc. întrucât în toată această perioadă de grație reclamanții nu au achitat dobânda și comisionul de risc, rezultă implicit că aceștia au acceptat efectele juridice ale actului adițional - ceea ce implicit denotă și acceptarea comisionului de risc.

Reclamanții au încheiat nu mai puțin de 7 convenții de credit, din care în prima dintre acestea respectiv convenția de credit din 02 august 2007 au înțeles să refinanțeze nu mai puțin de 5 credite anterior semnate cu o altă instituție bancară, astfel încât chiar dacă prin ipoteză s-ar putea admite că în cadrul primei convenții aceștia nu au înțeles că trebuie să achite un comision de risc, nu același aspect poate fi reținut și în cadrul celorlalte 6 convenții de credit.

În analiza caracterului cert și Iară echivoc al redactării clauzei comisionului de risc și posibilitatea de înțelegere de către reclamanți a acestei clauze, instanța trebuie să aibă în vedere noțiunea de consumator mediu.

Plecând de la definiția dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 consumatorului mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici, Legea nr. 193/2000 reglementează în chiar primul sau articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Noțiunea de „consumator mediu" poate să fie avută în vedere și în cadrul dreptului comunitar al concurenței. Bunăoară, (CJCE 18 martie 1993) în cauza Yves Rocher, Curtea de Justiție a luat în considerare așteptările unui consumator mediu, obișnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent și avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacțiilor comerciale și libera concurență.

În acest sens, pot să fie aduse în atenție mai multe hotărâri ale Curții de Justiție a Comunităților Europene care au fost pronunțate în legătură cu aspecte ce privesc protecția consumatorilor și în cuprinsul cărora conotațiile noțiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curții în cauzele Langguth (29 iunie 1995, cauza C - 456/93) Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) și Darbo, (4 aprilie 2000 - C 465/98) consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmărește informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obișnuit informat în mod rezonabil atent și avizat. În cauzele menționate, se înțelege, din considerentele Curții, că aceste caracteristici vizează persoanele fizice.

Reclamanții au fost suficient de atenți și precauți în momentul când au decis să refinanțeze nu mai puțin de 5 credite obținute anterior de la o altă instituție bancară, și deasemenea și în momentul când au refinanțat creditul în sumă de 403.500 CHF obținut în anul 2007.

Profitând de boomul imobiliar existent pe piața din România în perioada anilor 2007, reclamanții au înțeles să obțină cât mai multe împrumuturi în scopul achiziționării cât mai multor imobile ce erau închiriate, la o valoare a chiriei mai mare la acea vreme decât valoarea creditului.

Pe fondul crizei economice și implicit al crizei imobiliare, valoarea chiriilor a scăzut drastic, iar sumele obținute nu au mai putut acoperi valoarea creditelor obținute. Au decis reclamanții într-o atare situație, nu înainte de a profita de perioada de grație acordată de către bancă că această clauză ar fi una abuzivă, deși Legea nr. 193/2000 era în vigoare și la data semnării fiecăreia din cele 7 convenții de credit, însă la acel moment interesul acestora era acela de a obține cât mai multe credite.

Cu excepția obligației de a demonstra caracterul negociabil al convenției, legiuitorul nu a răsturnat sarcina probei și în privința celorlalte condiții (dezechilibru semnificativ, buna-credință, clauza clară) astfel încât reclamanților le-ar fi revenit această obligație și în conformitate cu adagiul latin actori incumbit probatio.

Nu doar că reclamanții nu demonstrează existenta unui dezechilibru semnificativ, dar nici măcar nu fac vorbire despre îndeplinirea acestei condiții, singurele argumente în admiterea acțiunii lor cu privire la clauza comisionului de risc fiind practica instanțelor de judecată.

Pârâta înțelege să contrazică reclamanții în ceea ce privește caracterul unanim al practicii, dar chiar dacă s-ar admite o astfel de teză, cât timp precedentul judiciar nu constituie încă un izvor de drept în sistemul actual, exisă speranța că fiecare caz în parte va fi judecat în mod special de magistratul desemnat, iar hotărârea nu va fi copiată, din așa zisa practică amintită de reclamanți.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul face referire la existența unui dezechilibru juridic, întrucât doar acesta poate reglementa drepturi și obligații ale părților și nicidecum un dezechilibru de valoare, de cost.

Atât art. 3 cât și art. 10 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, reglementează printre drepturile consumatorilor, dreptul de a fi informați, de a beneficia de o redactare clară, de a putea alege între mai multe produse, etc. printre drepturile enumerate neregăsindu-se un drept referitor la prețul contractului.

Dimpotrivă acest aspect reprezintă o obligație a consumatorului, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992.

Întrucât niciunul dintre drepturile enumerate de art. 10 din O.G. nr. 21/1992 nu a fost încălcat, apreciem că nu se poate reține îndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ.

Chiar și dacă instanța s-ar raporta la analiza caracterului abuziv al comisionului de risc, din punct de vedere al valorii acestuia, nu poate fi reținut caracterul abuziv din prisma acestui aspect.

Acest comision se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei împrumutate. Ca urmare, acest comision scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanțiilor.

Este greu de acceptat un dezechilibru la momentul actual când valoarea comisionului este deci mai mică prin scăderea lunară a acestuia, în raport cu momentul încheierii convențiilor când valoarea comisionului era mai mare, iar la acel moment reclamanții nu au invocat un dezechilibru.

În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale, este de remarcat că deși legiuitorul nu a definit în mod concret și expres această noțiune, sintagma „negociere" în contextul supus prezentei judecăți presupune posibilitatea efectivă a consumatorului de a modifica dispozițiile contractuale într-o manieră care să îi fie acceptabilă.

Apoi, contractele de credit, intră în sfera contractelor de adeziune, ceea ce înseamnă că acestea conțin și clauze standard, preformulate, însă, un asemenea contract preformulat nu este în mod automat unul abuziv, pentru că altfel nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanța caracterului profesionist. Chiar și așa, în cazul unui contract preformulat, consumatorul are posibilitatea de a influența clauzele respective, care sunt circumstanțiate, în primul rând, de opțiunile acestuia. Consumatorul are libertatea de a alege între un credit în lei sau unul în euro, sau orice altă monedă, un credit cu dobândă fixă, sau unul cu dobândă variabilă sau mixtă, un credit pe o perioadă mai scurtă, sau unul pe o perioadă mai îndelungată.

Contractele de credit preformulate au devenit o regulă, pentru că persoana interesată a contracta un împrumut este chiar avantajată de acest sistem, caracterizat prin transparență și previzibilitate.

La data refinanțării celor 5 credite anterior obținute de către reclamanți de la o altă instituție bancară, a fost realizată o comparație, un cost de oportunitate din partea reclamanților, la baza căruia a stat doar o ofertă a băncii, comunicată anterior semnării convenției de credit.

Consumatorul are astfel posibilitatea de a verifica într-un mod mai facil condițiile în care poate contracta cu un anumit agent economic și de a decide în deplină cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar atât pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de un anumit agent economic, cât și pentru a compara această ofertă cu altele asemănătoare existente pe piața, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Nu se poate reține în speță, contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ. De altfel, și doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive, stabilind că un potențial client al băncii, de