ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2311/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele, Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în Dosarul nr. 2967/122/2008 al Tribunalului Giurgiu, secția civilă, reclamanta SC D.T. MBH a chemat în judecată pârâta SC C.N.F.G.N. SA solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a înscrisului intitulat „Protocol” înregistrat la pârâtă la data de 15 decembrie 2006 referitor la clauza privind cedarea sumei pretinse cu titlul de debit principal în cuantum de 745.164,47 euro, pentru lipsa consimțământului și menținerea efectelor clauzei referitoare la recunoașterea datoriei pârâtei față de reclamantă, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale în sumă de 153.104,04 euro aferente perioadei 17 iunie 2005-19 noiembrie 2008, precum și pentru viitor până la plata efectivă a datoriei, cu cheltuieli de judecată.

Invocând dispozițiile art. 948, art. 998, art. 999 C. civ. raportat la art. 73 C. com. și art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, reclamanta a arătat îmn motivarea acțiunii că în baza raporturilor contractuale a livrat pârâtei în perioada 2005-2007, diferite cantități de carburant, însă aceasta nu a achitat contravaloarea produselor livrate în cursul anului 2005. În consecință, reclamanta a formulat o cerere pentru emiterea somației de plată, iar în cursul litigiului pârâta a recunoscut datoria, însă a precizat că a intervenit o cesiune de datorie în favoarea SC A. LLC, societatecu sediul în S.U.A., Washington, Columbia. Întrucât această procedură nu s-a finalizat prin emiterea unei somații de plată a fost promovată prezenta cerere de chemare în judecată, care a fost precedată de convocarea la concilierea directă, rămasă, de asemenea, fără rezultat.

Cu privire la înscrisul al cărui nulitate parțială se solicită reclamanta a precizat că acesta cuprinde două clauze, respectiv, recunoașterea datoriei de către pârâtă și cesiunea de datorie și a fost semnat din partea reclamantei de K.K.P., care avea calitatea de simplu angajat în funcția de contabil, nu avea mandat cu drept de semnătură pentru un astfel de act juridic, situație în care nu putea încheia valabil contracte în numele societății, pe care nici nu a informat-o în legătură cu semnarea acestui protocol. De altfel, acest angajat a precizat printr-o declarație notarială că nu a primit procură de la reclamantă pentru încheierea acestor acte juridice, iar lipsa competenței semnatarului rezultă și din certificatul constatator emis de Tribunalul Comercial din Viena, înscris ce atestă persoanele cu drept de reprezentare a societății, precum și din declarația notarială a directorului executiv al societății reclamante.

În aceste condiții, apreciază reclamanta actul contestat a fost încheiat în absența unui consimțământ valabil exprimat ceea ce denotă frauda la încheierea actului și atrage nulitatea cesiunii de datorie, instituție inexistentă în dreptul românesc. Totodată, reclamanta susține că, pretențiile sale rezultă din facturile emise și bonurile de predare anexă, neplata contravalorii produselor a fost recunoscută de pârâtă prin protocolul menționat, care a fost semnat din partea acesteia de către directorul general al societății, astfel că această clauză rămâne valabilă. Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția prematurității acțiunii, a netimbrării și a precizat că nu a contestă efectuarea de către reclamantă a serviciilor ce au fost facturate, ci calitatea de a le solicita având în vedere cesiunea creanței sale către un terț, respectiv în favoarea SC A. LLC.

Astfel, prin protocolul din litigiu s-a realizat o stipulație pentru altul, pârâta a efectuat plata către terțul beneficiar, care a și încasat-o, iar reclamanta a recunoscut că la data de 21 decembrie 2006 pârâta avea datorii doar pentru facturi emise in cursul acestui an nu și pentru anul 2005. Pe de altă parte, ulterior încheierii protocolului, reclamanta nu a mai solicitat nicio sumă de bani aferentă livrărilor din anul 2005, ceea ce este explicabil în condițiile în care, în temeiul protocolului aceste sume au fost achitate terțului beneficiar. Ulterior, pârâta SC C.N.F.G.N. SA a formulat în temeiul art. 57 și urm. C. proc.

civ., o cerere de chemare în judecată a SC A. LLC, în calitate de intervenient în nume propriu, pentru a se stabili dacă dreptul de a pretinde suma aparține reclamantei sau intervenientei, iar în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei să se constate că plata pe care a făcut-o intervenientei este valabilă, precizând că de altfel intervenienta a demarat executarea silită în temeiul unui contract de garanție imobiliară semnat de pârâtă în favoarea acesteia. În motivarea acestei cereri, pârâta arată că prin protocolul din 1 octombrie 2007, un alt reprezentant al societății reclamante respectiv, H.R. precizează că la sfârșitul anului 2006 pârâta nu are debite, ceea ce confirmă efectele stipulației pentru altul realizată prin protocolul a cărui nulitatte parțială s-a solicitat.

Pârâta a formulat în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., o cerere de chemare în garanție împotriva SC N. SRL, B.N. și N.G., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumelor pretinse de reclamantă sau de intervenienta SC A. LLC, cu motivarea că interesele pârâtei la data încheierii protocolului contestat erau reprezentate în baza contractului de management încheiat cu SC N. SRL reprezentată prin cele două persoane fizice. Având în vedere actele depuse de pârâtă și intervenientă, reclamanta a formulat o precizare de acțiuneb prin care a solicitat, în contradictoriu cu acestea anularea protocolului din 15 decembrie 2006 și a declarațiilor de predare-primire din aceeași dată și respectiv 5 ianuarie 2007 și repunerea părților în situația anterioară.

În motivarea acestei precizări s-a invocat, de asemenea, faptul că și aceste acte au fost încheiate în numele său de către P.K.H. care nu avea calitatea de reprezentant legal sau convențional al societății, sunt fondate pe o cauză falsă, nelicită, nu există consimțământ, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 948, art. 962 și art. 966 C. civ., cu consecința lipsei efectelor juridice a acestor înscrisuri. Față de această precizare, intervenienta SC A. LLC a solicitat respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române invocând dispozițiile art. 149 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Astfel, intervenienta arată că, prin petitul unu al precizării se solicită anularea unui act juridic încheiat pe teritoriul austriac, între două societăți străine, respectiv, reclamanta care are naționalitate austriacă și intervenienta de naționalitate americană, situație în care instanțele din România nu au competența generală de a judeca acest obiect al cererii. Având în vedere că la data de 15 decembrie 2006, la Viena s-a cesionat de către reclamantă, în calitate de cedent, creanța în cuantum de 745.164,47 euro, pe care o avea împotriva pârâtei SC C.N.F.G.N.

SA, către SC A. LLC, în schimbul sumei de 150.000 euro, creanță urmând a intra în patrimoniul societății americane după achitarea acestei sume, rezultă potrivit că art. 120 din Legea nr. 105/1992, cesiunea de creanță urmând a intra în patrimoniul societății americane după achitarea acestei sume, rezultă potrivit art. 120 din Legea nr. 105/1992, cesiunea de creanță este supusă legii creanței cedate, dacă, părțile nu au convenit altfel, motiv pentru care legea aplicabilă acestui protocol este legea austriacă și nu legea română. Prin încheierea din 27 mai 2009, prima instanță a respins excepția necompetenței generale a instanței cu motivarea că litigiul principal se derulează între o societate comercială română și o societate străină părțile nu au stabilit aplicarea unei alte legi a creanței cedate, astfel că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 120 alin. (2) și art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/19923.

Ulterior, reclamanta a arătat că a înțeles să formuleze precizarea de acțiune prin care a solicitat anularea protocoalelor și a declarațiilor de primire, în contradictoriu cu intervenienta și pârâta SC C.N.F.G.N. SA prin reprezentantul acestora B.N. Prin sentința comercială nr. 205 din 1 iulie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secția civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.T. MBH, s-a respins cererea formulată de pârâta SC C.N.F.G.N. SA în contradictoriu cu SC A. LLC precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu SC N. SRL, B.N. și N.G. și s-au respins excepțiile lipsei de interes și a lipsei capacității procesuale active.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță, analizând cererile părților și înscrisurile depuse de acestea a arătat că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea înscrisului din 2006, a protocoalelor și a declarațiilor de predare-primire pentru lipsa consimțământului valabil exprimat, lipsa cauzei și a obiectului este nefondată deoarece o particularitate a raporturilor contractuale comerciale o reprezintă celeritatea care permite încheierea acordului de voință în scris sau prin corespondență și care justifică reglementări mai puțin restrictive în materia mandatului comercial și a reprezentării. În acest sens, potrivit dispozițiile art. 392 C. com., comerțul poate fi exercitat prin prepuși, calitate care rezultă din contractul de muncă dintre comerciant și prepus, iar potrivit art. 394 din actul normativ evocat, comerciantul poate opune lipsa mandatului ori depășirea împuternicirii numai în măsura publicării, pentru opozabilitatea a mandatului expres.

În absența acestei formalități, față de terți, conform art. 395 C. com., mandatul se soscotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului, iar comerciantul nu poate opune vreo limitare a mandatului decât dacă probează că terții au cunoscut-o. În consecință, apreciază instanța, existența raporturilor de muncă între semnatarul înscrisurilor și reclamantă, exercitarea funcției de contabil, semnarea unei părți din corespondența comercială, declinarea calității de director financiar și aplicarea ștampilei societății reclamantei, precum și încasarea prețului creanței în numele și pe seama societății reclamante lasă fără suport susținerea reclamantei privind lipsa consimțământului valabil exprimat.

Pe de altă parte, în materia cesiunii de creanță, reglementată de art. 1391 și urm. C. civ., legea nu impune condiții speciale de valabilitate comparativ cu cele specifice contractului dev vânzare-cumpărare, iar potrivit art. 948-art. 949 C. civ., se sancționează cu nulitatea absolută lipsa capacității de a contracta, după regula statuată de prevederile art. 1306 C. civ. potrivit căreia pot vinde și cumpăra toți cei cărora nu le este oprit prin lege. Prin urmare, lipsa dovezilor privind cunoașterea de către pârâta debitoare și intervenienta cesionar a vreunei restricții a puterilor angajatului reclamantei nu probează o complicitate la fraudarea intereselor acesteia în condițiile în care reclamanta nu a solicitat efectuarea părților la scadență, a confirmat prin corespondența ulterioară inexistența unor debite la finele anului 2006, astfel încât, argumentul reclamantei potrivit căruia angajatul său și-a depășit atribuțiile este lipsit de suport.

Dimpotrivă, s-a dovedit încrederea pârâtei și intervenientei în puterile prepusului reclamantei care s-a obligat în numele și pe seama acesteia, iar operațiunea de cedare a creanței a fost ulterior ratificată. Totodată, tribunalul a argumentat că, publicarea numelui direcorilor executivi și a procuristului reclamantei nu are semnificația cunoașterii de către pârâtă și intervenienta a lipsei puterii de reprezentare a semnatarului actelor contestate, câtă vreme în relațiile comerciale cu debitorul, reclamanta nu a probat că, în mod explicit a făcut cunoscute existența acestor limitări ale mandatului. Excepțiile lipsei de interes și a calității procesuale active au fost respinse de prima instanță, care a arătat că reclamanta are calitate de parte în actele mențioante, astfel că aceste excepții care au fost invocate de intervenientă sunt nefondate.

Deoarece pârâta susține valabilitatea cesiunii de creanță și probează faptul plății către intervenientă, prima instanță a reținut că este lipsită de interes cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta pentru a se constata calitatea de creditor și valabilitatea plății. Prin decizia nr. 189 din 12 aprilie 2002 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a rspins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.T. MBH precum și cererea intimatei pârâte SC C.N.F.G.N. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a înlăturat critica referitoare la neprezentarea în original a înscrisurilor contestate, cu motivare că acestea au fost prezentate instanței în original, astfel cum s-a consemnat în încheierile de ședință din 10 și 24 iunie 2009, iar la dosar s-au depus originalele actelor contestate.

Pentru analizarea motivelor de apel referitoare la lipsa totală a consimțământului reclamantei, pentru încehierea actelor a căror nulitate s-a solicitat a se constata, derivată din faptul că semnatarul acestor acte, P.K.H. nu a avut mandat din partea societății al cărei angajat era în funcția de contabil și avțnd în vedere că apelanta este o societate austriacă, instanța de apel a apreciat că se impune, cu prioritate, stabilirea dreptului aplicabil. Din această perspectivă, s-a reținut că potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992, contractul este supus legii alese prin consens de părți, iar potrivit art. 77 din lege în lipsa unei astfel de opțiuni, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.

Se consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice are la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau în lipsă, reședința ori fondul de comerț sau sediul statuar. Dar, pentru a se stabili prestația caracteristică trebuie determinată natura actelor juridice încheiate între părți. În acest context, instanța de apel a arătat că prin Protocolul nr. 825/2006 încheiat între reclamantă și pârâtă, părțile au convenit, ca urmare a faptului că pârâta SC C.N.F.G.N. SA se află în incapacitate de plată a sumei de 745.164,47 euro, să cedeze debitul menționat SC A. LLC, pârâta fiind eliberată de plata acestei sume către reclamantă.

Părțile au susținut întemeindu-se pe terminologia utilizată în acțiune că a avut loc o cesiune de creanță, însă, instanța de apel a apreciat având în vedere părțile între care s-a încheiat protocolul, că nu se poate reține natura juridică a acestei operațiuni ca fiind o cesiune de creanță, dar nu se poate accepta nici interpretarea potrivit căreia a intervenit o cesiune de datorie, deoarece acestă instituție nu este reglementată juridic. În consecință, s-a apreciat că operațiunea juridică realizată prin protocol fiind încheiată între creditor și debitor reprezintă, în realitate, o novație prin schimbare de creditor, deoarece a avut loc substituirea unui nou creditor, respectiv SC A. LLC, în locul celui vechi, adică reclamanta SC D.T.

MBH. Prin urmare, prestația caracteristică, în sensul art. 77 din Legea nr. 105/1992 o reprezintă plata prețului datorată de pârâta SC C.N.F.G.N. SA, astfel încât legea aplicabilă este legea română în considerarea faptului că debitorul acestei prestații își are sediul în România. În consecință, calitatea de reprezentant al apelantei reclamante, respectiv a domnului P.K.H. trebuie analizată potrivit legii române.

Din această perspectivă, în baza acelorași considerente avute în vedere de tribunal, insatnța de apel a arătat că este reală susținerea reclamantei conform căreia, angajatul său în funcția de contabil nu are calitatea de reprezentant legal al societății, iar calitatea de reprezentant convențional trebuie examinată în conformitate cu prevederile art. 392, art. 394, art. 395 C. com., potrivit cărora comerțul poate fi exercitat prin prepuși, mandatul poate fi dat în mod expres sau tacit, iar față de terți mandatul tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului, comerciantul neputând invoca vreo restricție a mandatului cu excepția cazului în care probează că terții o cunoșteau în momentul contractării obligației.

Raportat la temeiurile legale menționate, având în vedere că novația este un contract supus tuturor condițiilor de valabilitate ale convențiilor, condiții care în speță sunt îndeplinite, precum și în considerarea raporturilor de muncă ale reclamantei cu semnatarul actelor contestate, a corespondenței comerciale semnate de acesta aplicarea ștampilei societății pe înscrisurile încheiate între părți, instanța de apel a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada că reprezentanții pârâtei și intervenientei cunoșteau că P.K.H. nu putea reprezenta societatea la încheierea actelor contestate, în condițiile în care a reprezentat-o și anterior în relațiile cu aceste părți.

De asemenea, critica referitoare la inaplicabilitatea mandatului aparent a fost înlăturată cu motivarea că semnatarul actelor din litigiu și-a declinat calitatea de director financiar, era în posesia ștampilei societății, creând astfel aparența că este reprezentantul reclamantei astfel încât buna-credință a terțului, respectiv a pârâtei fiind prezumată, reclamanta trebuia să dovedească reaua-credință a acestora, condiție nerealizată în speță pentru a se putea reține lipsa mandatului, și pe cale de consecință a consimțământului valabil exprimat. S-a apreciat, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că invocarea pentru prima dată în apel ca și motiv de nulitate a actelor contestate, a neplății prețului cesiunii, reprezintă o schimbare a cauzei astfel încât această critică nu a fost primită.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.T. MBH criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea formulelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității precum și cu aplicarea greșită a legii de procedură, hotărârea fiind nelegală potrivit art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. În mod concret, se invocă faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin încheierea de ședință din 23 septembrie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a dispus, din oficiu, declanșarea procedurii de obținere a informațiilor asupra dreptului austriac cu privire la persoanele care reprezintă o societate cu răspundere limitată și cu privire la reglemetările mandatului pe care o astfel de societate îl acordă potrivit legii austriece.

Ulterior, prin încheierea de ședință din 21 octombrie 2010, din oficiu, instanța de apel apus în vedere părțile să prezinte concluzii în legătură cu legea aplicabilă, iar prin încheierea de ședință din 16 decembrie 2010 instanța a stabilit că legea aplicabilă litigiului este alta decât legea română, dar competența de soluționare a cauzei revine instanțelor române. Această încheiere, arată recurenta, este o încheiere interlocutorie în sensul art. 268 alin. (3) C. proc. civ. astfel că instanța nu mai putea reveni prin decizia pronunțată stabilind că legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este legea română. A doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizează aplicarea greșită a legii de drept internațional privat, în sensul că instanța de apel a calificat greșit instituția de drept sau raportul juridic de care depindea soluționarea acțiunii și a făcut o determinare greșită a legii aplicabile litigiului, deoarece stabilirea corectă a legii ar fi condus la o altă soluție decât aceea pronunțată. Sub acest aspect, recurenta invocă faptul că, temeiulo juridic al acțiunii sale l-a reprezentat nulitatea absolută a unor acte juridice motivată de lipsa totală a voinței juridice, respectiv a consimțământului și a cauzei la încheierea acestor acte, susținând inexistența acordului său prin organele statuare, asupra încheierii protocoalelor din 15 decembrie 2006 și a actelor subsecvente prin care era înlocuit debitorul său real, respectiv, pârâta SC C.N.F.G.N.

SA cu altă societate comercială fcitivă din S.U.A. În acest context, în mod eronat instanța de apel a apreciat că analiza calității de reprezentant trebuie efectuată pe baza calificării operațiunii juridice dintre părți ca fiind o novație prin schimbare de debitor și nu o cesiune de creanță astfel cum au apreciat părțile. De astfel, indiferent de calificarea dată acestor acte, ceea ce era determinant în cauză era stabilirea împrejurării dacă reclamanta a fost sau nu legal reprezentată la încheierea acestor acte și, prin urmare, dacă există sau nu consimțământ. Această problemă trebuia clarificată prin determinarea legii aplicabile reprezentării persoanei juridice austriece prin organele sale, având în vedere faptul că reclamanta nu este o persoană juridică română.

În consecință, în speță era esențial, raportat la obiectul cauzei a se stabili mecanismul de reprezentare a persoanei juridice străine și nu calificarea operațiunii juridice încheiate în lipsa consimțământului reclamantei, cum în mod greșit a procedat instanța de apel. Din această perspectivă, susține recurenta, pentru stabilirea legii aplicabile trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 40-art. 42 din Legea nr. 105/1992 potrivit cărora persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit sediul social, iar statul său organic este cârmuit de legea sa națională, inclusiv în privința modului de reprezentare prin intermediul organelor proprii. În consecință reprezentarea reclamantei prin organele proprii și răspunderea față de terți este guvernată de legea austriacă și nu de legea română cum în mod eronat s-a apreciat prin hotărârea recurată.

În conformitate cu legea austriacă, contabilul societății nu a avut calitatea de reprezentant al reclamantei, astfel că acesta nu și-a exprimat consimțământul la încheierea actelor juridice contestate, iar aplicarea ștampilei pe aceste acte nu este suficientă pentru a crea o aparență a dreptului de reprezentare, în condițiile în care protocoalele din litigiu au fost semnate din partea pârâtei de un reprezentant care urmărea dobândirea sumelor de bani prin intermediul intervenției către care s-a transmis creanța. Prin urmare, apreciază recurenta, complicitatea la fraudă a celor două persoane fizice rezultă și din împrejurarea că prețul novației nu a fost achitat printr-un ordin de plată bancar, ci s-a făcut plata cash, direct contabilului societății reclamante, ceea ce înlătură buna-credință invocată de pârâtă.

De asemenea, arată recurenta, instanța de apel a ignorat recunoașterea de către pârâta SC C.N.F.G.N. SA a calității de creditor a reclamantei pentru sumele care au format obiectul protocoalelor, făcută în cadrul contestației la executare soluționată prin sentința nr. 8232/2008 a Judecătoriei Giurgiu. În litigiul respectiv, contestatoarea SC C.N.F.G.N. SA, adică intimata din prezenta cauză a invocat nulitatea absolută a contractului de novație din 8 ianuarie 2007, cu motivarea că, prin acest contract părțile au dispus de bunul altuia, în sensul că creditorul real al creanței este reclamanta SC D.T. MBH. Acest mijloc de probă a fost ignorat de instanța de apel și, de asemenea, și hotărârea penală austriacă de condamnare a angajatului reclamantei P.K.H.

pentru înregistrări false în contabilitatea reclamantei-recurente. Prin decizia recurată, instanța de apel a aplicat greșit și criteriile stabilite de legea română în privința mandatului aparent, ceea ce constituie o altă critică de nelegalitate a deciziei recurate. Sub acest aspect se invocă faptul că instanța de apel a motivat sumar respingerea motivelor de apel formulate cu privire la lipsa consimțământului și a mandatului aparent, a aplicat definiția generală a mandatului fără a analiza în concret dacă pârâta a fost sau nu de bună-credință, raportat la faptul că efectuarea plății nu a fost făcută prin virament bancar, iar pârâta SC C.N.F.G.N. SA și fostul său director B.N. cunoșteau că reprezentantul legal al reclamantei este H.R.

De asemenea, nu s-a examinat apărările întemeiate pe faptul că actele a căror nulitate absolută s-a solicitat depășeau cu mult activitatea făcută în mod curent de P.K.H., iar simpla utilizare a înscrisurilor emanând de la societate și a ștampilei societății nu este suficientă prin ea însăși pentru a crea aparența de drept. Ulterior, recurenta a precizat că dezvoltarea motivelor de recurs vizează și ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Intimata-pârâtă SC C.N.F.G.N.

SA, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că prin încheierea din 16 decembrie 2010, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra legii aplicabile raporturilor juridice deduse judecății, ci a decis că este necesară informarea asupra dreptului străin, pentru a se stabili dreptul aplicabil față de situația creată prin existența și derularea procesului penal din Austria, astfel că numai sub acest aspect încheierea menționată are funcția și efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, legea aplicabilă a fost corect determinată ca fiind legea română, dipozițiile art. 3, art. 77 și art. 80 din Legea nr. 105/1992 fiind corect aplicabile, iar examinarea validității contractului și aplicarea sancțiunii nulității pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 C.civ., prin verificarea îndeplinirii unei condiții esențiale pentru validitatea convenției, respectiv a consimțământului s-a făcut corect prin aplicarea dreptului român. În ceea ce privește consimțământul, acesta a existat, a fost exprimat nevicita anterior semnării și parafării contractului, reclamanta fiind reprezentată convențional conform mandatului pe care reprezentantul legal al societății l-a dat altei persoane pentru a semna și parafa contractele.

Intimata-intervenientă în nume propriu SC A. LLC Washington a solicitat, de asemenea, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului reclamantei, arătând, în sinteză, faptul că, în mod corect s-a aplicat legea română deoarece incidența legii austriece nu a fost invocată de către reclamantă în apel, motivele de apel nu conțin o astfel de critică, situație în care efectul devolutiv al apelului nu putea cuprinde și acest aspect. Raportul juridic a fost corect calificat de către instanța de apel, care justificat a reținut existența consimțământului expres al reclamantei prin prepusul său P.K.H., consimțământ confirmat implicit de către directorul general H.R., astfeln că și teoria mandatului aparent a fost corect aplicată.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dipsozițiilor legale anterior prezentate, Înalta Curte constată că este fondat. Astfel, în speță, raportul juridic dedus judecății este un raport de drept internațional privat ce conține un element de extraneitate prin părțile acestui raport, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992, care erau în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată. Instanța de apel, având în vedere temeiurile de drept și de fapt invocate de părți, prin încheierea din 23 septembrie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a dispus declanșarea procedurii de obținere a informațiilor asupra dreptului austriac cu privire la persoanele care reprezintă o societate cu răspundere limitată și cu privire la reglementările mandatului pe care îl poate acorda o persoană juridică cu răspundere limitată.

În acestv scop s-a pus în vedere apelantei-reclamante să formuleze întrebările în legătură cu care să ceară informația în condițiile Convenției de la Londra din 1968. Prin încheierea din 21 octombrie 2010, instanța de apel potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a apreciat că se impune ca toate părțile să-și expună punctul de vedere cu privire la legea aplicabilă actelor a căror nulitate se solicită având în vedere dispozițiile art. 74 și urm. din Legea nr. 105/1992.

Ulterior, prin încheierea din 16 decembrie 2010 se menționează că, în situația dată, în care s-a apreciat, în condițiile Legii nr. 105/1992 și că legea aplicabilă raăporturilor juridice pe care se grefează litigiul părților este alta decât legea română, constatând că, potrivit aceluiași act normativ, competența de soluționare a cauzei revine totuși instanței române, în temeiul art. 40 și urm., art. 47 și art. 48 din Legea nr. 105/1992 și având în vedere imperativul cercetării tuturor susținerilor și aprecierilor părților litigante, văzând considerentele încheierii de la 23 septembrie 2010, instanța de apel a declanșat procedura de obținere a informațiilor asupra dreptului aplicabil în materie comercială menționând și aspectele referitoare, în principal, la clauzele de nulitate ale contractelor și instituția reprezentării.

În legătură cu conținutul acestei încheieri, părțile au susțineri contradictorii, recurenta arătând că, în realitate, instanța de apel a stabilit că legea aplicabilă este legea austriacă, situație în care această încheiere, având caracter interlocutoriu, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel nu mai putea reveni asupra cestei dezlegări stabilind prin decizia recurată că, în speță, se aplică legea română. La rândul său, intimata-pârâtă SC C.N.F.G.N.

SA a invocat, în apărare, faptul că, prin acea încheiere doar s-a decis asupra necesității declanșării procedurii de informare cu privire la dreptul aplicabil, măsura luată fiind în legătură exclusivă cu soluționarea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de intimata-pârâtă față de situația creată prin existența și derularea procesului penal din Austria împotriva angajatului reclamantei care a semnat actele din litigiu și că doar sub acest aspect încheierea menționată are funcția și efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, deși este reală susținerea intimatelor pârâtă și intervenientă că reclamanta nu a formulat în mod expres în apel o critică prin care să invoce aplicarea greșită a legii române și nu a celei austriece, în dezvoltarea motivelor, arătat că examinarea existenței sau nu a consimțământului trebuia să vizeze și dispozițiile legii austrice raportat la faptul că reclamanta este o persoană austriacă, însă instanța de apel, în conformitate cu art. 129 alin. (5) C. proc. civ., tocmai în considerarea apărărilor și susținerilor părților, a dispus, prin încheierea din 23 septembrie 2010, declanșarea procedurii de obținere a informațiilor asupra dreptului austriac cu privire la reprezentarea unei societăți cu răspundere limitată.

În aceste condiții, susținerea intimatei-pârâte în sensul că această procedură a fost declanșată doar pentru a se soluționa excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei nu poate fi primită deoarece această excepție a fost invocată la data de 21 octombrie 2010, adică ulterior declanșării procedurii anterior menționate. Este real că, potrivit încheierii din 16 decembrie 2010, se declanșează procedura de obținere a informațiilor asupra dreptului austriac aplicabil în materie comercială, având în vedere considerentele încheierii din 23 septembrie 2010, însă această mențiune nu face decât să confirme conținutul echivoc al încheierii, în condițiile în care această procedură a fost deja declanșată prin încheierea din 23 septembrie 2010, ceea ce permite și interpretarea potrivit căreia, de fapt, prin încheierea din 16 decembrie 2010, s-a stabilit că legea aplicabilă este alta decât legea română.

În acest context, faptul că au fost acordate numeroase termene pentru obținerea informațiilor cu privire la conținutul legii austriece, din încheierile menționate nu rezultă cu claritate dacă s-a stabilit sau nu legea aplicabilă, iar la acordarea cuvântului în fond s-au formulat concluzii în privința consimțământului din ambele perspective, rezultă că nu este posibil a se analiza dacă în concret, s-a stabilit sau nu legea aplicabilă. De astfel, tot demersul instanței este lipsit de finalitate pentru că, în considerentele deciziei, consimțământul a fost analizat doar din perspeciva legii române, respectiv a prevederilor C. com. care reglementează mandatul, neexistând nuciun argument pentru care, deși s-a apreciat că este necesară informarea asupra legii austriece cu privire la reprezentarea reclamantei, aceste dispoziții nu au mai fost avute în vedere.

În alți termeni, caracterul echivoc al încheierilor conduce la concluzia că această critică este fondată deoarece instanța de apel nu a dezlegat corect legea aplicabilă deși îi revenea această obligație având în vedere existența unui conflict între legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul său de extraneitate. În egală măsură, este întemeiată și critica recurentei cu privire la aplicarea greșită a teoriei mandatului aparent și inexistența motivelor pentru care au fost înlăturate criticile din apel referitroare la faptul că, în realitate, consimțământul a lipsit deoarece semnatarul actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat nu avea calitatea de reprezentant legal sau convențional al reclamantei, pârâta cunoștea această împrejurare, astfel că, nu prea invoca buna sa credință, iar simpla utilizare a ștampilei societății nu era sufucuentă prin ea însăși pentru a crea aparența existenței unui mandat.

De asemenea, s-a mai invocat prin motivele de aple faptul că pe rolul instanțelor din Austria a existat un proces penal finalizat cu condamnarea fostului angajat al reclamantei P.K.H. tocmai în legătură cu încheierea frauduloasă a actelor contestate însă, instanța de apel nu a examinat această critică deși s-au solicitat informații și în legătură cu aceste aspecte. Totodată, s-a invocat faptul că reprezentantul legal al reclamantei H.R. a confirmat situațiile financiare întocmite de directorul financiar fără a avea cunoștință că aceste acte nu corespund realității și sunt rezultatul unei activități infracționale comise de acesta, aspecte ce nu au făcut obiectul analizei instanței de apel.

A fost ignorată și critica referitoare la aplicarea greșită a teoriei mandatului aparent, care nu a fost adaptată particularităților speței în sensul verificării criticilor formulate în apel potrivit cărora pârâta nu poate opune buna-credință cu privire la protocoalele încheiate raportat la volumul tranzacției realizate prin actele contestate, în favoarea societății cu sediul în S.U.A. despre a cărei bonitate nu existau niciun fel de informații, și având în vedere faptul că plata debitului nu s-a efectuat în mod legal prin virament bancar, ci s-a realizat cash. Examinarea acestor aspecte ar fi dezlegat corect problema existenței sau inexistenței mandatului și, prin urmare, a exprimării de către reclamantă a unui consimțământ valabil la încheierea actelor din litigiu.

Considerentele deciziei nu conțin răspunsuri concrete la aceste critici, instanța de apel precizând că, prima chestiune care trebuie lămurită este cea a dreptului aplicabil, stabilit conform art. 73 și urm. din Legea nr. 105/1992, ca fiind legea română, iar în privința consimțământului s-a apreciat că a existat o reprezentare convențională în sensul art. 392, art. 394, art. 395 C. com. Argumentele potrivit cărora inaplicabilitatea mandatului aparent nu poate fi reținută de instanța de apel sunt insuficiente și nu se bazează pe examinarea efectivă a stării de fapt în condițiile în care, astfel cum s-a precizat deja, angajatul reclamantei P.K.H. a fost condamnat penal de o instanță din Austria în legătură cu aceste acte, însă în considerentele deciziei nu există nicio mențiune cu privire la existența acestei hotărâri.

De asemenea, s-a susținut faptul că, și împotriva reprezentantului pârâtei respectiv B.N. a fost începută urmărirea penală, ambele fiind valabilității mandatului persoanei care a semnat actele a căror nulitate s-a cerut din partea reclamantei. Neprocedând în acest fel, instanța de apel nu a stabilit corect starea de fapt, nu a examinat în concret criticile și apărările părților, a declanșat procedura de obținere a informațiilor asupra dreptului aplicabil fără a se putea stabili cu claritate dacă legea aplicabilă este cea română sau cea austriacă, având în vedere conținutul echivoc al încheierilor menționate. În consecință, rezultă că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., astfel încât soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe prilej cu care, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. vor fi analizate toate criticile și apărările formulate în fața instanței a cărei hotărâre s-a atacat urmând a se administra din oficiu sau la cererea părților toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC D.T. MBH împotriva deciziei civile nr. 189/2012 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2013.