ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 993/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.A. a chemat-o în judecată pe pârâta SC E.P. SA Constanța pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța instanța să o oblige la plata sumei de 370.000,83 lei reprezentând penalități de neexecutare în temeiul art. 20 alin. (4) din contractul de furnizare din 21 noiembrie 2006 și dobânda legală potrivit O.G. nr. 9/2000, cu cheltuieli de judecată. A arătat în cererea sa că pârâta a încheiat cu U.M.

Târgoviște contractul din 21 noiembrie 2006, având ca obiect furnizarea de combustibil lichid ușor tip III, că în conformitate cu art. 2 pct. 2 alin. (2) din contractul mai sus menționat pârâta s-a obligat să livreze produsul menționat în cantitatea, calitatea, caracteristicile și termenul prevăzute în anexa la contract, că prin actul adițional din 19 decembrie 2006 a fost prelungit termenul de livrare până la data de 29 decembrie 2006 și că termenul de finalizare a contractului a fost la data de 31 decembrie 2007, motiv pentru care U.M. Târgoviște a transmis pârâtei notificarea din 4 ianuarie 2007 potrivit căreia conform art. 20 pct. 20 alin. (4) din contract datorează suma de 403.945,86 lei cu titlu de penalități de neexecutare și că din această sumă a fost dedusă valoarea garanției inițiale de bună execuție conform art. 10 pct. 10 alin. (2) din contract, rezultând suma de 370.000,83 lei penalități de neexecutare.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 969, art. 1066 C. civ., art. 109, art. 7201 –art. 72010 C. proc. civ. și contractul de furnizare. La data de 27 iunie 2007 s-a consemnat în încheierea de ședință depunerea la dosarul cauzei a cererii reconvenționale și cererii de chemare în garanție a SC P. SA, formulată de pârâta SC E.P. SA Constanța, care a motivat că SC P. SA a întârziat la început livrarea comenzii, apoi comunicându-i că nu poate onora comanda de materie primă decât după 20 decembrie 2006, astfel că neavând materia primă necesară producerii combustibilului ușor de tip III, nu și-a putut îndeplini obligația contractuală față de reclamantă, creându-i prejudiciul rezultat din calculul penalităților care urmează a fi suportat de chemata în garanție precizat a fi suma de 349.891,26 lei.

În ceea ce privește cererea reconvențională, pârâta a solicitat ca în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ. s-o oblige pe reclamantă la plata sumei de 2.000.000 dolari S.U.A. în echivalent în lei, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a neîncheierii contractului de achiziție, contract ce urma să fie perfectat în urma licitației organizată în martie 2006 de M.A., U.M. București, având ca obiect furnizarea de produse petroliere, invocând și dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. privind răspunderea prepusului general de brigadă N.T. față de comitentul M.A., U.M.

București, cererea reconvențională fiind anulată ca netimbrată prin încheierea interlocutorie din 20 februarie 2008. Pârâta a solicitat conexarea dosarului nr. 3949/118/2007 la dosarul nr. 2848/120/2008, excepție admisă de Tribunalul Constanța, secția comercială, prin încheierea de ședință de la data de 20 februarie 2008, dosarul nr. 3949/118/2007 al Tribunalului Constanț, secția comercială, având ca obiect pretenții în sumă de 349.891,26 lei reprezentând penalități de neexecutare a contractului din 24 noiembrie 2006, formulate de M.A. în contradictoriu cu pârâta SC E.P. SA. Prin sentința civilă nr. 1559/COM din 11 iunie 2008 Tribunalul Constanța, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea principală și acțiunea conexă, a obligat-o pe pârâta SC E.P.

SA Constanța la plata sumei de 370.000,83 lei reprezentând penalități de întârziere rezultate din neexecutarea contractului de furnizare produse petroliere din 21 noiembrie 2006 și 349.891,26 lei reprezentând penalități de întârziere rezultate din neexecutarea contractului de furnizare din 24 noiembrie 2006 către reclamantă, respingând capătul de cerere referitor la dobânzi și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva SC P. SA. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că raporturile obligaționale sunt fundamentate pe două contracte încheiate între părțile în litigiu, respectiv contractul de furnizare din 21 noiembrie 2006 și din 24 noiembrie 2006, potrivit cărora pârâta s-a obligat să-i livreze reclamantei produse conform anexelor la cele două contracte, sub sancțiunea achitării pentru nefurnizare a penalităților de întârziere în cuantum de 5% din valoarea cu T.V.A.

a produsului nelivrat, că pârâta nu a contestat cuantumul penalităților calculate de reclamantă, invocând doar o clauză de exonerare de răspundere conform art. 1083 C. civ., care a împiedicat-o să-și execute obligațiile și că fiind stabilită culpa contractuală prin neonorarea obligațiilor asumate prin contract precum și a nedovedirii forței majore sau cazului fortuit, pârâta urmează a fi obligată conform acțiunii introductive de instanță la plata penalităților de întârziere. Instanța a înlăturat apărarea pârâtei privind obligarea SC P. SA la plata penalităților de întârziere, contractul invocat de aceasta în susținerea cererii de chemare în garanție nederivând din același raport juridic, având caracter distinct, precum și pe cea referitoare la capătul de cerere privind plata dobânzilor, deoarece prejudiciul invocat a fost acoperit prin acordarea penalităților de întârziere, nefiind făcută o dovadă că prejudiciul a fost peste limita impusă de clauza penală.

Apelul declarat de pârâta SC E.P. SA Afumați, împotriva sentinței instanței de fond, a fost respins de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 10/COM din 2 februarie 2009, potrivit căreia s-a reținut că raporturile contractuale existente între reclamantă și pârâta SC E.P. SA așa cum au fost reglementate prin cele două contracte de furnizare produse petroliere, impun obligarea acesteia din urmă la plata penalităților de întârziere, cum corect a apreciat instanța de fond, că nu a fost dovedit cazul fortuit intervenția executării contractului în condiții mai grele sau mai oneroase neexonerând-o pe aceasta de executarea contractului, astfel că legal a fost obligată la plata penalităților de întârziere, nefiind dovedite dobânzile și că pârâta nu a făcut dovada temeiniciei cererii de chemare în garanție a SC P. SA, astfel că hotărârea instanței de fond este la adăpost de orice critică.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC E.P. SA a formulat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii principale și în condițiile menținerii dispozițiilor de admitere a acțiunii principale, schimbării acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată, în concluziile orale solicitând și admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

A motivat recursul în sensul că în mod greșit a fost obligată la plata penalităților de întârziere deoarece neexecutarea s-a datorat unei situații neprevăzute, aceasta depunând toate diligențele respectării termenului de livrare, invocând culpa chematei în garanție SC P. SA care nu a putut onora comanda sa din cauza crizei de motorină, dar și a forței majore prevăzută de art. 23 alin. (3) din contracte raportate la art. 19 pct. 2 din aceleași contracte, astfel că nu a avut intenția de a-l păgubi pe creditor, nefiind de rea credință, apreciind că forța majoră a fost dovedită prin efectuarea unor solicitări către mai multe rafinării din țară, solicitând A.P.M.

Constanța să comunice date cu privire la existența unei crize de motorină, neconfirmată însă de către aceasta, instanța, reținând greșit că cererea de chemare în garanție trebuia fundamentat pe o dovadă privind legătura între pretențiile acțiunii principale și cererea de chemare în garanție derivată din același raport obligațional, pârâta făcând dovada comenzilor către chemata în garanție aceasta din urmă recunoscând criza și că și dacă nu a existat un grafic de livrare aceasta nu împiedică să fie admisă cererea de chemare în garanție. Recursul este nefondat. Analizând motivele invocate de pârâta SC E.P. SA Curtea constată că acestea nu au fost raportate la un motiv de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. în motivarea recursului aceasta făcând referiri la „aprecierea” greșită a cazului fortuit, a culpei procesuale și nepronunțarea instanței pe toate motivele referitoare la cererea de chemare în garanție, cu indicarea unor clauze din cele două contracte respectiv art. 19 alin. (2) și (3), art. 20 alin. (1) și art. 23 dar și a art. 1082, art. 1083 C. civ., situație față de care în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va încadra motivele de recurs în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată dacă a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu amendamentul că motivele referitoare la stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor administrate în cauză sunt motiv de netemeinicie care nu pot fi analizate prin calea extraordinară de atac, de reformare a recursului, caracterul nedevolutiv al acestuia, nepermițând reaprecierea probelor.

În aceste împrejurări Curtea constată că în mod corect cele două instanțe au soluționat cauza, nefiind încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (1) și art. 23 din cele două contracte, care prevăd plata penalităților în caz de neexecutare a contractului, pactul comisoriu privind rezilierea de drept a contractului, în caz de neexecutare, precum și soluționarea litigiilor, dar și dispozițiile art. 1082 – art. 1083 C. civ. referitoare la obligarea la plată a debitorului la daune interese pentru neexecutarea obligațiilor chiar când nu este de rea credință, afară numai de cazul când neexecutarea nu-i poate fi imputată provenind dintr-o cauză străină, sau atunci când intervine în caz de forță majoră și caz fortuit.

Toate aceste texte legale au fost analizate de instanța de apel, fiind raportate la dovezile din dosar și apreciate corect de către aceasta, în sensul existenței culpei pârâtei SC E.P. SA determinată de neexecutarea contractului, nefiind dovedit cazul fortuit și nicio cauză străină care să o exonereze de răspunderea executării contractelor, dar și inexistența unei legături intrinseci dintre raporturile contractuale deduse judecății prin cererea principală și raporturile juridice obligaționale invocate în cererea de chemare în garanție.

De reținut este faptul că nu are relevanță în ce măsură reclamanta și-a asigurat materia primă, atâta timp cât livrarea produselor contractate nu a fost condiționată prin contractele încheiate între reclamantă și pârâtă, de îndeplinirea obligațiilor de către chemata în garanție față de pârâtă, idee exprimată clar de către cele două instanțe prin referirea la lipsa aceluiași raport obligațional, ca motiv de respingere a cererii de chemare în garanție. Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în susținerea casării hotărârii atacate pe motiv că instanța i-a încălcat dreptul la dublul grad de jurisdicție, raportând aceste dispoziții la prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., nu se poate reține întrucât prima instanță a rezolvat procesul intrând în cercetarea fondului atât a cererii principale cât și a cererii de chemare în garanție, astfel că sentința pronunțată de aceasta este legală așa cum a confirmat și instanța de apel, astfel că se constată că hotărârea atacată prin această cale extraordinară de atac a fost pronunțată fără ca instanța de apel să încalce formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Privitor la punctul 8 al art. 304 C. proc. civ. în care recurenta a încadrat motivele de recurs referitoare la forța majoră și greșita soluționare a cererii de chemare în garanție Curtea constată că aceste probleme au fost rezolvate prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. privind încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât motivele, așa cum au fost formulate de către recurentă, nu au în vedere schimbarea naturii actului sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic, respectiv al contractului încheiat între părți ci, aplicarea legii, respectiv a dispozițiilor Codului civil și Codului de procedură civilă dar și a clauzelor contractului. Față de aceste împrejurări, Curtea apreciază că recursul este nefondat, hotărârea atacată fiind legală și la adăpost de orice critică de nelegalitate, motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC E.P. SA Constanța împotriva deciziei civile nr. 10/COM din 2 februarie 2009 a Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.