ÎCCJ, Decizia nr. 31/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2097

din 27 mai 2010 pronunțată în dosarul nr.85/45/2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a respins ca inadmisibilă contestația în anulare

formulată de contestatorul C.J. împotriva deciziei nr. 2274 din 23 iunie 2008, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 187/45/2008,

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 2274 din 23 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca nefondat,

recursul declarat de petentul C.J. împotriva sentinței nr. 53 din 15 aprilie

2008 a Curții de Apel Iași, secția penală.

Împotriva acestei

decizii, contestatorul

C.J.

a formulat contestație în anulare, care a fost respinsă ca inadmisibilă prin

decizia nr. 2097 din 27 mai 2010 pronunțată de Secția Penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu motivarea că susținerile contestatorului nu se

încadrează în cazurile de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ

de art. 386 C. proc. pen., iar hotărârea atacată, deși este definitivă, așa cum

prevede textul articolului sus menționat, nu este dintre cele împotriva cărora

se poate exercita această cale de atac extraordinară.

Împotriva acestei

decizii, contestatorul C.J. a declarat recurs.

La termenul din 22

noiembrie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a ridicat excepția inadmisibilității

căii de atac.

Examinând recursul

declarat de contestator, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Curtea constată că acesta este inadmisibil.

Din economia

dispozițiilor art. 392 C. proc. pen., referitoare la procedura de judecare a

contestației în anulare, rezultă că hotărârea pronunțată în această materie

este susceptibilă de a fi atacată pe calea ordinară a apelului sau recursului

într-o singură ipoteză, respectiv aceea a contestației în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. d), „Când împotriva unei persoane s-au pronunțat

două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, cu condiția prevăzută de art. 392

alin. (4), ca hotărârea a cărei anulare se cere să fi rămas definitivă la prima

instanță sau la instanța de apel.

Pe de altă parte

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. prevăd că sunt susceptibile de

a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după

caz, nedefinitive.

Având în vedere modul

în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu privire la hotărârile

judecătorești și față de dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen., care

prevăd posibilitatea atacării cu recurs a unor hotărâri date în rezolvarea

contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată fiind

pronunțată de instanța de recurs învestită să soluționeze contestația în

anulare îndreptată împotriva propriei hotărâri, date în judecarea unui recurs

anterior, nu mai poate fi atacată cu un nou recurs.

Rezultă, așadar, că

recursul declarat de contestator, cu care a fost sesizat Completul de 9

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este exercitat împotriva

unei hotărâri definitive care nu este supusă acestei căi de atac, în condițiile

art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la art. 392 alin. (4) din

același cod.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, excepția

inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către

instanță, este întemeiată, astfel încât prin admiterea excepției, criticile

formulate de recurentul contestator, care vizează fondul cauzei, nu vor mai fi

analizate.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de

contestatorul C.J.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de

400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.J. împotriva deciziei nr. 2097

din 27 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 85/45/2010.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.