ÎCCJ, Decizia nr. 119/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 30 din 15 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 noiembrie 2009, petiționarul A.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților B.L., ș.a., – judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție și E.N. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru săvârșirea infracțiunilor de „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii”.

În motivarea plângerii petiționarul a arătat că la data de 23 octombrie 2009 a înaintat o plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva magistraților menționați, dar nici până în prezent plângerea sa nu a primit vreo soluționare. Prima instanță a constatat că plângerea este inadmisibilă deoarece din cuprinsul acesteia a rezultat că petiționarul este practic nemulțumit de faptul că nici până în prezent parchetul nu a soluționat plângerea pe care a adresat-o acestuia la data de 23 octombrie 2009 și care vizează magistrații reclamați, iar o astfel de plângere nu poate face obiectul controlului reglementat de dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., aceste dispoziții legale referindu-se la o soluție de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

S-a mai reținut că plângerea formulată de petiționar este inadmisibilă și prin prisma dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., neputând fi calificată ca o plângere greșit îndreptată pentru a fi incidente dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen., întrucât petiționarul arată că o plângere formulată împotriva intimaților se află deja pe rolul organului judiciar competent, dar nu a fost încă soluționată, iar pe de altă parte, sesizarea acestuia nu îndeplinește formal condițiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen., neavând conținutul prevăzut de alin. (2) al acestui text legal. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în esență, după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar (fila 18 dosar recurs) pentru nerespectarea dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc.

pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 149 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 278 1 alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004 și art. 21 alin. (1) din Constituție, refuzul cercetării cauzei, nerespectarea hotărârilor judecătorești. S-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea recursului pe bază de probe și cu respectarea hotărârii judecătorești. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc.

pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. Rezultă așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului. De asemenea, se constată că potrivit dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea penală, plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, precum și a mijloacelor de probă. Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc.

pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare. În cauza de față petentul a sesizat prima instanță cu o cerere intitulată „plângere penală” și întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Din verificarea conținutului cererii adresate primei instanțe se constata că aceasta nu îndeplinește condițiile de conținut, prevăzute de art. 222 C. proc. pen. spre a putea fi calificată drept plângere penală și nici nu are ca obiect una dintre soluțiile expres și limitativ reglementate de art. 278 1 C. proc.

pen., spre a deveni aplicabilă procedura specială prevăzută de norma precitată. Așadar, considerându-se că plângerea petentului, în cazul concret de față, nu era prevăzută de lege, în mod just, printr-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, prima instanță a respins-o, ca inadmisibilă, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Astfel, pretinsa incidență a autorității de lucru judecat a altor hotărâri nu poate fi reținută, deoarece nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor legale, sub acest aspect. De asemenea, se constată că prima instanță a procedat la judecarea cauzei cu respectarea prevederilor legale privind incompatibilitățile, petentul neformulând de altfel o cerere de recuzare a magistraților considerați incompatibili a participa la soluționarea cauzei.

Dispozițiile art. 277 C. proc. pen. și art. 278 1 alin. (2) și (12) C. proc. pen. nu erau incidente în cauză având în vedere obiectul cererii petentului, iar dispozițiile invocate privind lămurirea cauzei pe bază de probe au fost avute în vedere de instanță în limitele devoluțiunii cauzei, respectiv sub aspectul admisibilității plângerii petentului. Referitor la dreptul la acces la justiție se constată că prevederea acestuia prin lege nu conferă de plano, caracter admisibil oricăror cereri adresate instanțelor. Critica privind pretinsul refuz al instanței de a cerceta cauza, nu poate fi primită deoarece constatarea faptului că instanța a fost sesizată nelegal, printr-o cerere inadmisibilă, nu a permis antamarea altor aspecte vizând fondul cauzei.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 30 din 15 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 9061/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.