ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2240/2010

Prin sentința nr. 362/02.30.2009 a Tribunalului Suceava s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Suceava împotriva pârâtei S.M.D.E.S. Tunisia. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un contract pentru achiziționarea de către pârâtă a unei cantități de 1.500 tone hârtie K. la dimensiuni speciale, la prețul de 420 euro pe tonă, cu livrare în luna ianuarie 2005, condiția de livrare convenită fiind C.F., cu încărcarea mărfii în portul Constanța. Marfa a fost pusă la dispoziția transportatorului SC A.S.C. SRL, dar armatorul navei a refuzat să o încarce pe motivul că era parțial deteriorată, iar propunerea reclamantei către pârâtă în sensul numirii unei societăți de expertiză a fost respinsă, precum și orice altă soluție alternativă pentru deblocarea livrării mărfii.

S-a reținut că, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de a contracta transportul mărfurilor din portul Constanța în portul Sousse, conform clauzelor convenite și nici nu și-a îndeplinit obligația de livrare conform art. A4 din Regulile Incoterms, respectiv să încarce mărfurile la bordul navei, ea având libertatea de a angaja o altă societate de transport pentru a se achita de obligația asumată. S-a mai reținut că nu poate fi imputată pârâtei atitudinea armatorului navei, indiferent dacă a fost corectă sau nu, cât timp reclamanta avea obligația de a depune diligențele pentru a angaja transportul mărfurilor în portul de destinație. Apelul reclamantei împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, iar cel declarat de pârâtă, ca lipsit de interes, fiind totodată respinsă cererea pârâtei-apelante pentru acordarea cheltuielilor de judecată în apel, prin Decizia nr. 120 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava.

Considerentele deciziei relevă că, prima instanță în mod corect a reținut împrejurarea că în speță, condiția de livrare convenită a fost C.F., ceea ce înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare când mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere, având și obligația achitării costurilor și navlului necesar pentru a aduce mărfurile în portul de destinație numit, precum și faptul că a aplicat în mod legal regulile corespunzătoare acestei clauze. În ceea ce privește apelul pârâtei, s-a reținut că acesteia îi lipsește interesul, câtă vreme solicitările sale cu privire la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată au fost admise, ca urmare a formulării unei cereri de completare a dispozitivului Sentinței nr. 362 din 02 martie 2009 a Tribunalului Suceava.

În privința cheltuielilor de judecată în apel, solicitate de pârâta-apelantă, cererea a fost respinsă ca nedovedită. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SA a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. 1. În motivarea recursului, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă greșita interpretare și aplicare a prevederilor clauzei „C.F.R.” din Regulile Incoterms, în privința obligației de inspecție a mărfurilor, respectiv, cărei părți îi revenea această sarcină, sub aspectul obligației vânzătorului de a contracta transportul mărfurilor și al obligației de livrare a acestora. Recurenta susține că era aplicabil punctul B.9 - Inspecția mărfurilor din Regulile Incoterms, conform cărora cumpărătoarei îi revenea obligația de a efectua inspecția acestora, iar nu reclamantei.

De asemenea, recurenta consideră că, în mod nelegal instanțele au reținut neîndeplinirea obligației sale de a contracta transportul mărfurilor, câtă vreme prin nota de rezervare din 30 decembrie 2004, prin care s-a rezervat spațiul de transport necesar pentru expedierea unei cantități determinate de marfă, vânzătorul a contractat transportul în condițiile uzuale, pe propria sa cheltuială, astfel cum prevede punctul A.3 din Incoterms. Cu privire la respectarea obligației de livrare a mărfurilor, recurenta apreciază că aceasta a fost îndeplinită prin predarea mărfurilor către cărăuș, în vederea efectuării transportului, moment de la care nu mai poate dispune de mărfuri. Recurenta apreciază că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor punctului A.4 din Regulile Incoterms, confundând momentul transmiterii riscului asupra mărfurilor de la vânzător la cumpărător, cu momentul executării obligației de livrare a vânzătorului.

Astfel, fiind o acțiune în daune, de esența litigiului era interpretarea contractului încheiat de părți și determinarea împrejurării dacă în sarcina pârâtei se poate reține o conduită culpabilă, iar nu dacă riscurile asupra mărfii au trecut de la vânzător la cumpărător, dacă mărfurile au trecut sau nu balustrada navei, fiind evidentă nefinalizarea contractului și a operațiunii de livrare. 2. Recurenta invocă greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, sub aspectul interpretării convenției părților, cu încălcarea art. 970 C. civ. și a regulilor de interpretare în sensul producerii de efecte. Astfel, se arată că, chiar dacă părțile nu au prevăzut în contract clauze referitoare la incidentul care a intervenit la îmbarcarea mărfii în portul Constanța, ele aveau obligația de a face demersuri pentru rezolvarea situației.

3. Recurenta mai invocă și greșita interpretare a dispozițiilor legale aplicabile acreditivului documentar, respectiv a Regulilor Uniforme și Practica Acreditivelor Documentare (Publicația 500 a Camerei de Comerț Internațional Paris). Sub acest aspect, recurenta arată că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părțile au convenit ca plata mărfurilor să fie făcută prin acreditiv irevocabil, deschis anterior expedierii lor. După depășirea datei de expediere prevăzută în acreditiv, urmare a refuzului pârâtei de a numi un expert pentru efectuarea inspecției mărfurilor, pârâta ar fi trebuit să amendeze acreditivul în sensul modificării datei de expediere sau al permiterii de expedieri parțiale, pentru a-i da reclamantei posibilitatea expedierii mărfurilor cu o altă navă.

Absența modificărilor acreditivului care să dea posibilitatea unei soluții alternative de expediere a mărfii crea riscul pentru reclamantă de a expedia marfa fără a mai putea recupera contravaloarea acesteia, banca fiind îndreptățită să refuze eliberarea creditului pentru acoperirea contravalorii mărfii livrate, cât timp condițiile de livrare nu coincid strict cu cele din acreditiv. Prin întâmpinare intimata S.M.D.E.S. Tunisia a solicitat respingerea recursului, arătând în apărare că instanța de apel a interpretat corect contractul dintre părți care prevede aplicarea în privința acestuia a uzanțelor Incoterm 2000, respectiv C.F.R. Sousse, obligatorii pentru părți.

Potrivit acestei clauze, C.F., respectiv C. și N., vânzătorul și-a îndeplinit obligația de livrare după ce mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere, acestuia revenindu-i și obligația achitării costurilor și navlului necesar expedierii mărfurilor în portul de destinație convenit, respectiv Sousse, Tunisia. Arată că obligațiile sale se declanșau doar din momentul emiterii conosamentului. Intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Între părți s-a purtat corespondența comercială în vederea livrării de către reclamanta SC A. SA Suceava, pârâtei S.M.D.E.S.

Tunisia a unei cantități de 1.500 tone hârtie K. la dimensiuni speciale, la prețul de 420 euro/tonă, cu condiția de livrare „cost and freight”, respectiv „cost și navlu”, conform uzanțelor Incoterms 2000, cu încărcarea mărfii în portul Constanța. Potrivit acestei clauze, vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare atunci când mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere, acesta având totodată obligația de a achita costurile și navlul necesare aducerii mărfurilor în portul de destinație Sousse.

Astfel, pct. A.3 și A.4 din regulile Incoterms stipulează că vânzătorul are obligația să contracteze, conform uzanțelor, pe propria cheltuială, transportul mărfurilor la portul de destinație numit, ruta obișnuită, într-un vas destinat navigației pe mare de tipul folosit în mod normal pentru transportul mărfurilor descrise în contract și respectiv obligația să livreze mărfurile la bordul vasului în portul de expediere numit, la data sau în perioada stipulată și conform uzanței portuare. Cu alte cuvinte, așa cum corect au reținut și instanțele de fond, reclamanta avea obligația să contracteze pe cheltuiala sa transportul hârtiei comandate de pârâtă, pentru ca aceasta să ajungă în Sousse, Tunisia, portul de destinație, iar obligația de livrare ar fi fost îndeplinită doar în situația în care marfa trece peste balustrada navei în portul de expediere, Constanța.

Or, în speță, armatorul SC A.S.C. SRL, prin căpitanul de vas a refuzat sa facă mențiunea „clean on board”, intenționând să semneze conosamentul cu remarci, pe considerentul că marfa prezenta deteriorări. Contrar celor susținute de reclamantă în cuprinsul recursului, printr-o interpretare corespunzătoare a regulilor Incoterms, respectiv a clauzei „CFR” aplicabile în speță, instanța de apel a reținut că deteriorarea mărfurilor constituie o stare de fapt anterioară livrării și care nu instituie nici o obligație din partea cumpărătorului. În mod greșit susține recurenta că obligația sa de livrare a mărfurilor s-a executat odată cu predarea acestora cărăușului, în vederea transportului și că, momentul trecerii mărfurilor peste balustrada navei în portul de îmbarcare semnifică doar momentul transmiterii riscului asupra acestora, de la vânzător, la cumpărător.

Așa cum s-a reținut și anterior, în conformitate cu pct. A.4 din regulile Incoterms, publicate de Camera Internațională de Comerț de la Paris, referitor la interpretarea uniformă a obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului privind derularea contractului de vânzare internațională referitor la livrarea mărfurilor, repartiția cheltuielilor, transferul riscurilor și formalităților documentare privind trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător, ]n titlul capitolului, se precizează că vânzătorul și-a îndeplinit obligația de livrare când mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere.

De asemenea se va reține că, în condițiile în care vânzătorul și-a asumat această obligație, în sensul ca relației contractuale stabilite cu pârâta să-i fie aplicabile condiția de livrare „CFR Sousse”, pârâtei nu-i poate fi imputată atitudinea armatorului, fie ea corectă sau nu, după cum nici lipsa modificării acreditivului nu scutește vânzătorul de executarea obligației asumate. Chiar dacă o asemenea situație nu a fost prevăzută contractual, instanțele de fond au asigurat o interpretare corectă a regulilor aplicabile, fără ca, prin aceasta să încalce prevederile art. 970 C. civ., cum din nou, greșit a susținut recurenta. Nici motivul de recurs întemeiat pe greșita interpretare a dispozițiilor legale aplicabile acreditivului documentar nu este întemeiat, potrivit celor mai sus reținute în legătură cu neexonerarea vânzătorului în speță de executarea obligației de livrare, chiar și în lipsa modificării de către cumpărător a acreditivului bancar.

În baza considerentelor expuse, nefiind fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează ca recursul reclamantei să fie respins, cu obligarea acesteia, ca parte căzută în pretenții, în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate intimatei S.M.D.E.S. Tunisia în recurs, cu plata onorariului avocațial, în sumă totală de 8.166,43 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Suceava împotriva deciziei nr. 120 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta la 8.166,43 lei cheltuieli de judecată către intimata S.M.D.E.S. Tunisia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.