ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2284/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că reclamanta M.L. Inc Delaware a chemat în judecată pe pârâta SC M.S.S.R. SA (ulterior și-a schimbat denumirea în SC A.T.P.R. SA) solicitând: - obligarea acesteia la plata sumei de 175.333 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plății, reprezentând daune ca urmare a reținerii navei I.T.

pe perioada 05 decembrie 2006-22 ianuarie 2007, - virarea în contul pretențiilor menționate a sumei de 112.948,92 lei și a dobânzilor aferente plătită cu titlu de cauțiune pentru suspendarea provizorie a executării în recursul declarat împotriva hotărârii de respingere a sechestrului; - obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru suma principală, rămasă după virarea cauțiunii; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitate în dosarele 64/MF/2006 a Tribunalului Constanța, nr. 6409/36/2006 și 6504/36/2006 ale Curții de Apel Constanța, precum și a celor aferente acțiunii de față. În motivarea acțiunii, reclamanta învederează că în dosarul nr. 64/MF/2006 al Tribunalului Constanța pârâta a solicitat instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra navei I.T., proprietatea sa.

Pârâta a arătat că există pe rolul arbitrajului londonez o acțiune în pretenții derivate din indisponibilizarea navei prin ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. în dosarul nr. 628/P/2006. Ordonanța de instituire a sechestrului asigurător a fost desființată prin sentința penală nr. 78 din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța și a rămas definitivă prin respingerea recursului la data de 05 decembrie 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe fond, cererea de instituire a măsurii sechestrului asigurător asupra navei I.T. a fost respinsă și cu toate acestea autoritatea navală a procedat la reținerea în continuare a navei până la soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării.

Curtea de Apel a admis prin încheierea nr. 3/MF din 28 decembrie 2006 cererea de suspendare provizorie, obligând pârâta la plata unei cauțiuni de 10% din valoarea reclamată, iar la termenul de judecată din 22 ianuarie 2007, intimata a renunțat la cererea de suspendare, în aceeași ședință fiind respins totodată și recursul. In aceste condiții, reclamanta apreciază că are pretenții justificate pentru reținerea nelegală a navei de la data de 5 decembrie 2006 și până la 22 ianuarie 2007, solicitând suma de 5.000 dolari S.U.A. pentru fiecare zi de staționare. Daunele înregistrate se referă la cheltuieli portuare, combustibil, salarii echipaj, asigurare, taxe salubritate, pierdere navlu și daune comerciale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., O.G. 9/2000. Prin sentința civilă nr. 28/MF din 28 aprilie 2009, Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de domnul expert P.Ș.; a încuviințat majorarea onorariului expertului cu suma de 3.750 lei ce va fi suportată de pârâta SC Arcelor Mittal Tubular Products Roman SA; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A., în contradictoriu cu pârâta SC A.T.P.R.

SA a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 2.300+TVA lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. 64/MF/2006 al Tribunalului Constanța (nr. nou 4280/118/2006) și nr. 6504/36/2006 al Curții de Apel Constanța; a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 1.427,82 lei reprezentând taxa judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal, sumă ce a fost achitată cu ordinul de plată din 31 ianuarie 2007 la B. Bank Egypt; a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate; a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.231 lei reprezentând cheltuielile de judecată aferente pretențiilor admise. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei reglementată de dispozițiile art. 998 C. civ.

care presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, existența culpei autorului faptei ilicite. În ce privește prima cerință, instanța constată că pârâta, prin promovarea acțiunilor pe rolul instanțelor judecătorești (reținerea și sechestrul asigurător al navei) nu a săvârșit o faptă ilicită, având în vedere că aceste demersuri au fost justificate de prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării contractului încheiat cu partenerii contractuali din Egipt. Astfel, pârâta a încărcat la bordul navei I.T. cantitatea de 594,313 tone laminate cu destinația Egipt, dar datorită întârzierilor foarte mari în livrarea mărfii cumpărătorii au reziliat contractul.

Ca urmare a neexecutării contractului de transport, în vederea obținerii de despăgubiri, pârâta a acționat la arbitrajul londonez pe armatorul navei cunoscut în acel moment, respectiv SC A.S. SRL, partea susținând că aceasta din urmă nu i-a adus la cunoștință calitatea în care a încheiat contractul de navlosire, mai mult, a primit comunicarea tuturor actelor din procedura arbitrajului. Instanța nu poate examina dacă acțiunea în pretenții formulată de pârâta SC M.S.S.R. SA pe rolul arbitrajului londonez putea fi promovată împotriva SC A.S. SRL, acest aspect fiind de competența instanței sesizată, însă, ceea ce interesează în cauza de fața este dacă, formal, pârâta era îndreptățită să formuleze cele două acțiunii adresate Tribunalului Constanța, or dacă a exercitat acest drept cu intenția de a o vătăma pe reclamantă.

Cât timp pârâta a dovedit că a încărcat marfă pe nava I.T. cu destinația Egipt, iar transportul nu a fost efectuat din cauza măsurii sechestrului asigurător în perioada 6 august-5 decembrie 2006 aplicat de către instanțele penale, fapt ce a avut drept consecință rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, instanța apreciază că pârâta a justificat un interes legitim în promovarea acțiunilor la Tribunalul Constanța prin care a urmărit doar conservarea drepturilor sale creanță împotriva armatorului, care aparent este SC A.S. SRL, astfel cum rezultă din contractul de navlosire. Așadar, nu se poate susține că cele două cereri ale pârâtei au fost formulate în scop de șicană, cu intenția doar de a o prejudicia pe reclamantă, ci dimpotrivă au avut o bază plauzibilă, astfel că exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, pentru simplul motiv că ceea ce este conform cu legea nu poate totodată să-i fie contrar.

Pentru considerentele prezentate, instanța a respins primul capăt de cerere referitor la daunele aferente reținerii navei ca nefondat și, în consecință și cel de-al doilea și al treilea capăt de cerere, având în vedere caracterul lor accesoriu în raport cu primul capăt. Referitor la cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă pentru dosarele nr. 64/MF/2006 al Tribunalului Constanța și nr. 6409/36/2006 și 6504/36/2006 ale Curții de Apel Constanța, instanța a reținut că reclamanta a dovedit onorariul achitat avocatului doar pentru primele două dosare, cu contractele de asistență juridică din 11 decembrie 2006 (2.000 lei +TVA) și din 5 ianuarie 2007 (300 lei+TVA) și facturile, pentru celălalt dosar nefăcând dovada cuantumului onorariului cu contractul de asistență juridică.

Reclamanta a depus într-adevăr și contractul de asistență din 29 ianuarie 2007 în valoare de 4.000 lei+TVA, însă este pentru o acțiune în pretenții, or dosarul 6504/36/2006 al Curții de Apel a avut ca obiect recursul împotriva încheierii nr. 82/MF/2006 prin care s-a respins cererea de instituire a măsurii sechestrului asigurător. Prin urmare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta, fiind partea căzută în pretenții în dosarele 64/MF72006 al Tribunalului Constanța și nr. 6409/36/2007 al Curții de Apel, va suporta cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în sumă de 2.300 lei+TVA, constând în onorarii de avocat. În privința taxei judiciare de timbru aferentă pretențiilor afirmate, plătită cu ordinul de plată din 31 ianuarie 2007 la B. Bank Egypt, s-a constatat că reclamanta a achitat mai mult cu suma de 1.427,82 lei, astfel că, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 146/1997, urmează să-i fie restituită.

In ceea ce privește cererea domnului expert P.Ș. de Majorare a onorariului cu suma de 3.750 lei, instanța a apreciat că este întemeiată, numărul de ore necesare expertului pentru studierea dosarului (12 ore), pentru culegerea datelor pentru rezolvarea obiectivelor (10 ore), Pentru întâlnirile cu părțile (3 ore), pentru redactarea lucrării (5 ore) și multiplicarea ei (o oră) fiind justificate de complexitatea și volumul expertizei întocmită. În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, proporțional cu valoarea pretențiilor admise (0,2866%). Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.L. Inc Delaware solicitând admiterea acestuia, modificarea în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Instanața de apel a reținut că, în cauză, s-a invocat ca temei juridic art. 998 C. civ. referitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei intimate. Pentru angajarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume: existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa autorului faptei ilicite. Curtea de apel a considerat că prima condiție, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite nu este îndeplinită în cauza de față.

La rândul ei această condiție, potrivit literaturii juridice de specialitate, trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative: fapta să fie ilicită, să nu constituie o greșeală pentru cel care a comis-o; fapta să fie imputabilă autorului și ca aceasta să cauzeze un prejudiciu material sau moral. Când una din aceste trei condiții nu este îndeplinită, în cauză cererea trebuie respinsă. Instanța de fond în mod judicios a analizat admisibilitatea unei asemenea condiții, rezultând că prin acțiunile promovate și aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pârâta-intimată nu a săvârșit o faptă ilicită. Astfel, neexecutarea culpabilă a contractului de transport de către reclamanta-apelantă, a condus în final la promovarea acțiunii de sechestru asigurător.

Pârâta era îndreptățită să formuleze cele două acțiuni înregistrate la Tribunalul Constanța, justificând un drept legitim și urmărind, totodată, conservarea drepturilor sale de creanță împotriva armatorului. Așadar, scopul acestor acțiuni promovate de către pârâta-intimată nu a fost acela de a-i crea reclamantei un prejudiciu, exercitarea dreptului neconstituind un fapt ilicit. In aceste condiții nu se poate reține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 300 alin. (3) și art. 591 și urm. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 907 – art. 908 C. com. cât și cu Convenția de la Bruxelles din 1952, privitoare la sechestrul navelor maritime sub aspectul regimului cauțiunii (art. 5 și art. 6). Referitor la cheltuielile de judecată care au fost solicitate de reclamantă, instanța de fond a analizat în succesiune toate înscrisurile depuse la dosar de către aceasta, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ., ea a fost obligată la 5.231 lei cheltuieli de judecată aferente pretențiilor admise. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta M.L. Inc. Delaware USA care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut că instanța de apel nu a adus elemente noi în ceea ce privrește motivarea soluției, cu excepția că a reținut expres culpa reclamantei în neperformarea contractului de transport maritim. Recurenta a mai criticat soluțiile instanțelor inferioare pentru că acestea nu au sesizat faptul că acțiunea are ca obiect daune nu pentru un sechestru abuziv, ci pentru un sechestru neinstituit. Recurenta consideră că, pentru armatorii navei, instituirea abuzivă a unui sechestru asigurătoriu penal prin forța coercitivă a statului, reprezintă o cauză de forță majoră în ceea ce privește executarea contrcatului de transport maritim de mărfuri.

Recurenta este nemulțumită de faptul că instanțele inferioare acreditează ideea că armatorii trebuie să suporte daunele din inițiativele procesive ale unor pretinși creditori. În cuprinsul recursului s-a mai susținut și încălcarea regimului cauțiunii și al cheltuielilor de judecată. Pârâta a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Înalta Curte va reține că SC A.T.P.R. SA a încarcat la bordul navei I.T., cantitatea de 594,313 tone laminate, cu destinația Egipt. Ulterior, respectiv la data de 6 august 2006, prin Ordonanța nr. 628/D/P/2006, Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație si Justiție, secția D.I.I.C.O.T., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra navei I.T.

Măsura a fost ulterior confirmata de Tribunalul Constanta, iar apoi desființată de către Curtea de Apel Constanta, soluția fiind menținută după judecarea recursului de către Înalta Curte de Casație si Justiție, respectiv nava fiind eliberata de sub sechestru la data de 5 decembrie 2006. Având in vedere întârzierea foarte mare in livrarea mărfii aflate la bordul navei către partenerii contractuali din Egipt, primitorii mărfii in cauza au reziliat contractul de vanzare-cumparare, SC A.T.P.R. SA fiind responsabila pentru plata de daune către aceștia ca urmare a imposibilității de a livra marfa la timp la destinație, din motive independente de voința proprie, respectiv indisponibilizarea de lunga durata a navei in portul Constanța.

Partenerul comercial din Egipt a reziliat contractul de vânzare-cumpărare, marfa fiind o comanda speciala, tubulatura respectivă având caracteristici tehnice comandate direct de partenerul extern, fiind foarte dificil a se găsi un alt cumpărător pentru aceasta marfa. Având in vedere aceasta situație, SC A.T.P.R. SA a acționat in procedura arbitrajului englez armatorul navei, respectiv cel cunoscut in momentul respectiv, SC A.S. SRL, conform mențiunilor din contractul de navlosire aflat la dosarul cauzei. Nici un moment, in momentul negocierii si semnării contractului de navlosire, SC A.S. SRL, nu a adus la cunoștința paratei, identitatea adevăratului armator al navei. Jurisdicția aplicabilă in conformitate cu mențiunile existente in contractul de navlosire aparținea arbitrajului englez.

Avocații englezi angajați in vederea declanșării arbitrajului la Londra au învederat faptul ca singura acțiune posibila in conformitate cu prevederile contractului de navlosire era acțiunea arbitrala împotriva SC A.S. SRL si nu împotriva altei parti care nu era menționata in contract. S-a făcut dovada legii străine in conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Avocații englezi care au formulat cererea in arbitraj la Londra au confirmat faptul ca proprietatea reclamantei din prezentul dosar asupra navei I.T., respectiv M.L. Inc. nu a fost adusa la cunoștința niciodată paratei din prezentul dosar. De asemenea, a fost formulata cerere de instituire a sechestrului asigurător asupra navei I.T.

la Tribunalul Constanta, solicitandu-se, pe calea ordonanței presedintiale, reținerea navei pana la momentul judecării cererii de sechestru asigurător. S-a solicitat avocaților englezi angajați sa lărgească sau sa modifice cadrul procesual in sensul introducerii in proces a armatorilor M.L. Inc. dar opinia acestora a fost ca este imposibil acest lucru conform legilor care guvernează arbitrajul maritim englez, singura parte menționata in contractul de navlosire fiind SC A.S. SRL, fara precizarea expresa a identității armatorului. S-a depus la dosarul cauzei contractul de navlosire in cauza din care rezulta ca parata SC A.S. SRL nu a adus la cunoștința navlositorului-reclamant SC A.T.P.R. SA la momentul încheierii contractului de navlosire si nici anterior încheierii acestuia identitatea adevăratului armator al navei respective, cazând astfel sub incidența prevederilor art. 1545 C. civ.

si respectiv art. 384 C. com., acțiunea arbitrala declanșata împotriva sa fiind astfel perfect valabila, conform prevederilor legale citate. De asemenea, după cum rezulta si din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, deși intimata-parata SC A.S. SRL a primit comunicarea tuturor actelor de procedura din arbitrajul englez, acceptând începerea arbitrajului respectiv, nu a indicat in mod expres către recurenta-reclamanta identitatea adevăratului armator al navei, pe care recurenta-reclamanta întâi a aflat din propriile cercetări in momentul declanșării acțiunii de sechestru asigurător. Neindicarea identității mandantului-armator de către parata SC A.S. SRL atrage astfel aplicabilitatea prevederilor art. 1545 C. civ.

si respectiv art. 384 C. com., cu consecința perfectei valabilități a acțiunii arbitrale declanșate. Literatura juridica in materie respinge in unanimitate fundamentarea unei acțiuni in răspundere civila delictuala in cazuri similare cu cel de fata, justificarea fiind întemeiata pe posibilitatea exercitării unui drept legitim in instanța de judecata. "Faptul de a introduce o acțiune in justiție sau de a se apara contra reclamatiunii introduse de altul nu este, in regula generala decât exercițiul unui drept legitim. Cu toate acestea, independent de cheltuielile de judecata pe care le suferă partea care a pierdut procesul, recursul la instanțele judecătorești poate sa constituiasca o culpa si poate sa deie loc la daune, de cate ori exercițiu unei acțiuni constituie un act de răutate si de rea credința, sau cel puțin un act de o eroare grosiera, care echivalează cu dolul.

Jurisprudenta aplica aceiași soluție atât in privința dreptului de a se apară contra acțiuni intentate de altul cat si in privința dreptului de a uza de caile ordinare si extraordinare spre a reforma o hotărâre. In orice caz, o simpla acțiune sau un apel temerar din partea unui împricinat, nu poate sa deie loc la daune interese, daca judecătorii nu constata din partea lui reaua credința, doi sau o greșeala grava (culpa lata) (..)" (Dimitrie Alexandresco "Explicatiune teoretica si practica a Dreptului Civil Roman in comparatiune cu legile vechi", pag.407-410). "Daca in principiu cel ce intentează un proces nu face decât sa uzeze de un drept al sau, nu este tot astfel când acțiunea este formata fara baza plausibila si din pur spirit de șicana cu ținta de a aduce stricăciuni, pe defendor la un sacrificiu bănesc.

In acest din urma caz, o acțiune judiciara, mai ales când e înconjurata de publicatiuni, epistole si alte acte de natura a aduce defendorului un prejudiciu fie moral, fie material, angajează responsabilitatea autorului ei (..) "("Codul Civil Adnotat" - Hamangiu, pag 457). "Daca principiul stabilit prin art. 998 si urm., pentru ca acțiunea in daune-interese sa fie admisibila se cere ca faptul de care cineva se plânge sa fie ilicit, imputabil autorului sau si sa fi cauzat o paguba. De unde urmează ca ori de cate ori o persoana, contra căreia se exercita o acțiune in daune interese, a uzat de un drept ce ii aparține, nu i se poate imputa nici o culpa si prin urmare nu poate fi ținut de despăgubiri" ("Codul Civil Adnotat" - Hamangiu, pag 457). "Exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, prin urmare, nu poate fi vătămătoare, pentru motivul foarte simplu ca ceea ce este conform cu legea, nu poate fi contrar.

Numai daca autorul faptului ar fi trecut peste limitele drepturilor sale, atunci ar fi comis un fapt ilicit; insa in acest caz, este necontestat ca a ieșit din domeniul exercițiului dreptului sau si ca a incalcat drepturile terțului păgubit.

(..) Instanțele judecătorești au combinat principiul expus mai sus cu o idee noua: intenția de a vatama, adică exercitarea dreptului in scopul de a aduce un prejudiciu cuiva; se intelege ca exercitarea dreptului nu mai poate fi considerata normala; cel care a pus in mișcare un drept al sau pentru a păgubi pe terți, va fi obligat la repararea daunelor ce le-a cauzat: Malitiis non est indulgendum" ("Tratat de drept civil" -Hamangiu, Rosetti, Balanescu, Baicoianu"). Este foarte important de menționat, de asemenea, faptul ca reclamanta, intentează si justifica prezenta acțiune in răspundere civila delictuala bazandu-se pe propria culpa, culpa care a stat la baza cererii de sechestru asigurător, incalcand principiul Nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Este necontestat faptul ca reclamanta din prezenta cauza nu si-a respectat obligațiile născute din contractul de transport maritim, nava fiind imobilizata in portul Constanta o perioada îndelungata cu marfa proprietatea intimatei la bord, din vina exclusiva a reclamantei. Neexecutarea culpabila a contractului de transport de către reclamanta a dus la promovarea acțiunii de sechestru asigurător precum si a cererii de reținere de către parata-intimata din prezenta cauza. Problema care a trebuit a fi analizata de către instanțele inferioare a fost aceea daca scopul acțiunilor promovate de către parata-intimata a fost acela de a-i crea reclamantei un prejudiciu. In mod cu totul justificat, Tribunalul Constanta apreciază ca ceea ce interesează in cadrul judecații de fata este daca, formal, parata era indreptatita sa formuleze cele doua acțiuni adresate Tribunalului Constanta or daca a exercitat acest drept cu intenția de a o vatama pe reclamanta.

Analizând elementele de la dosarul cauzei, instanța de fond apreciază ca parata a justificat un drept legitim in promovarea acțiunilor la Tribunalul Constanta prin care a urmărit doar conservarea drepturilor sale de creanța impotriva armatorului, care aparent este SC A.S. SRL. Elementul esențial al concluziilor Tribunalului Constanta consta in aceea ca cererile paratei nu au fost formulate in scop de șicana, cu intenția de a o prejudicia pe reclamanta, având o baza plauzibila. Foarte importanta este concluzia Tribunalului in sensul ca exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, pentru simplul motiv ca ceea ce este conform cu legea nu poate totodată sa-i fie contrar.

Ulterior, in cadrul contrului judiciar efectuat de către Curtea de Apel Constanta, analizandu-se condițiile angajării răspunderii civile delictuale, s-a considerat, in mod justificat, ca prima condiție, respectiv aceea a existentei unei fapte ilicite nu este îndeplinita deoarece: neexecutarea culpabila a contractului de transport de către reclamanta a condus in final la promovarea acțiunii de sechestru asigurător; parata era îndreptățită sa formuleze cele doua acțiuni înregistrate la Tribunalul Constanta, justificând un drept legitim și că parata-intimata a urmărit conservarea drepturilor sale de creanța împotriva reclamantei. Recurenta isi întemeiază recursul pe teoria conform căreia in cazul de fata daunele izvorăsc din respingerea cererii de sechestru si nu dintr-un sechestru dovedit ulterior ca fiind abuziv.

Însă datele speței nu se schimba deloc nici in aceasta situație, parata-intimata justificând un drept legitim in promovarea acțiunilor la Tribunalul Constanta prin care a urmărit doar conservarea drepturilor sale de creanța împotriva armatorului. Astfel după cum s-a arătat mai sus, cererile formulate de parata-intimata nu au fost formulate in scop de șicana, neexistand nici un moment intenția de a o prejudicia pe reclamanta, acestea având o baza plauzibila. Afirmația recurentei conform căreia acțiunea ar fi trebuit sa fie admisa măcar in limita celor doua cauțiuni plătite de parata nu este fondata, in condițiile in care aceste sume pot servi la dezdaunarea reclamantei numai in situația in care acțiunea întemeiata pe răspunderea civila delictuala ar fi fost admisa, constatandu-se îndeplinirea in cauza a condițiilor răspunderii civile delictuale.

In cazul de fata, însa, pentru considerentele expuse mai sus, acțiunea in răspundere civila delictuala a fost respinsa de către instanțele de judecata inferioare. Nici cu privire la cheltuielile de judecata solicitate de reclamanta-recurenta, soluțiile pronunțate de Tribunalul si respectiv Curtea de Apel Constanta, nu au încălcat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care și această critică va fi înlăturată. În concluzie, Curtea găsește nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Recurenta aduce în discuție greșita stabilire a situației de fapt, ceea ce nu poate face obiect al controlului de nelegalitate în calea de atac folosită. Analizând hotărârea atacată se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în raport de situația de fapt temeinic stabilită în baza probelor administrate în cauză. Analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că nu se arată explicit în ce constă nemotivarea ori motivarea necorespunzătoare a soluției pronunțate de către instanța de apel. Pentru aceste considerente conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A. împotriva deciziei nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A. împotriva deciziei nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.