ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2284/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2284/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată că reclamanta M.L. Inc Delaware a chemat în judecată pe

pârâta SC M.S.S.R. SA (ulterior și-a schimbat denumirea în SC A.T.P.R. SA)

solicitând:

- obligarea acesteia la plata sumei

de 175.333 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plății,

reprezentând daune ca urmare a reținerii navei I.T. pe perioada 05

decembrie 2006-22 ianuarie 2007,

- virarea în contul

pretențiilor menționate a sumei de 112.948,92 lei și a

dobânzilor aferente plătită cu titlu de cauțiune pentru

suspendarea provizorie a executării în recursul declarat împotriva hotărârii

de respingere a sechestrului;

- obligarea pârâtei la plata

dobânzii legale pentru suma principală, rămasă după virarea

cauțiunii;

- obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitate în dosarele

64/MF/2006 a Tribunalului Constanța, nr. 6409/36/2006 și 6504/36/2006

ale Curții de Apel Constanța, precum și a celor aferente

acțiunii de față.

În motivarea acțiunii,

reclamanta învederează că în dosarul nr. 64/MF/2006 al Tribunalului

Constanța pârâta a solicitat instituirea măsurii sechestrului

asigurător asupra navei I.T., proprietatea sa. Pârâta a arătat

că există pe rolul arbitrajului londonez o acțiune în

pretenții derivate din indisponibilizarea navei prin ordonanța

emisă de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. în dosarul nr. 628/P/2006.

Ordonanța de instituire a sechestrului asigurător a fost

desființată prin sentința penală nr. 78 din 31 octombrie 2006

a Curții de Apel Constanța și a rămas definitivă prin

respingerea recursului la data de 05 decembrie 2006 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Pe fond, cererea de instituire a

măsurii sechestrului asigurător asupra navei I.T. a fost

respinsă și cu toate acestea autoritatea navală a procedat la

reținerea în continuare a navei până la soluționarea cererii de

suspendare provizorie a executării. Curtea de Apel a admis prin încheierea

nr. 3/MF din 28 decembrie 2006 cererea de suspendare provizorie, obligând

pârâta la plata unei cauțiuni de 10% din valoarea reclamată, iar la

termenul de judecată din 22 ianuarie 2007, intimata a renunțat la

cererea de suspendare, în aceeași ședință fiind respins

totodată și recursul.

In aceste condiții, reclamanta

apreciază că are pretenții justificate pentru reținerea nelegală

a navei de la data de 5 decembrie 2006 și până la 22 ianuarie 2007,

solicitând suma de 5.000 dolari S.U.A. pentru fiecare zi de staționare.

Daunele înregistrate se referă la cheltuieli portuare, combustibil,

salarii echipaj, asigurare, taxe salubritate, pierdere navlu și daune

comerciale.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., art. 7231 alin. (3) C. proc.

civ., O.G. 9/2000.

Prin sentința civilă nr. 28/MF

din 28 aprilie 2009, Tribunalul Constanța a admis cererea formulată

de domnul expert P.Ș.; a încuviințat majorarea onorariului expertului

cu suma de 3.750 lei ce va fi suportată de pârâta SC Arcelor Mittal

Tubular Products Roman SA; a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A., în contradictoriu cu pârâta SC A.T.P.R.

SA a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 2.300+TVA lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. 64/MF/2006 al

Tribunalului Constanța (nr. nou 4280/118/2006) și nr. 6504/36/2006 al

Curții de Apel Constanța; a dispus restituirea către

reclamantă a sumei de 1.427,82 lei reprezentând taxa judiciară de

timbru plătită peste cuantumul legal, sumă ce a fost

achitată cu ordinul de plată din 31 ianuarie 2007 la B. Bank Egypt; a

respins celelalte capete de cerere, ca nefondate; a fost obligată pârâta

către reclamantă la plata sumei de 5.231 lei reprezentând

cheltuielile de judecată aferente pretențiilor admise.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că reclamanta a solicitat

antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei reglementată de

dispozițiile art. 998 C. civ. care presupune îndeplinirea cumulativă

a următoarelor condiții: existența faptei ilicite, a

prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și

prejudiciu, existența culpei autorului faptei ilicite.

În ce privește prima

cerință, instanța constată că pârâta, prin promovarea

acțiunilor pe rolul instanțelor judecătorești

(reținerea și sechestrul asigurător al navei) nu a

săvârșit o faptă ilicită, având în vedere că aceste

demersuri au fost justificate de prejudiciul suferit ca urmare a

neexecutării contractului încheiat cu partenerii contractuali din Egipt.

Astfel, pârâta a încărcat la

bordul navei I.T. cantitatea de 594,313 tone laminate cu destinația Egipt,

dar datorită întârzierilor foarte mari în livrarea mărfii

cumpărătorii au reziliat contractul.

Ca urmare a neexecutării

contractului de transport, în vederea obținerii de despăgubiri,

pârâta a acționat la arbitrajul londonez pe armatorul navei cunoscut în

acel moment, respectiv SC A.S. SRL, partea susținând că aceasta din

urmă nu i-a adus la cunoștință calitatea în care a încheiat

contractul de navlosire, mai mult, a primit comunicarea tuturor actelor din

procedura arbitrajului.

Instanța nu poate examina

dacă acțiunea în pretenții formulată de pârâta SC M.S.S.R.

SA pe rolul arbitrajului londonez putea fi promovată împotriva SC A.S. SRL,

acest aspect fiind de competența instanței sesizată, însă,

ceea ce interesează în cauza de fața este dacă, formal, pârâta

era îndreptățită să formuleze cele două acțiunii

adresate Tribunalului Constanța, or dacă a exercitat acest drept cu

intenția de a o vătăma pe reclamantă.

Cât timp pârâta a dovedit că a

încărcat marfă pe nava I.T. cu destinația Egipt, iar transportul

nu a fost efectuat din cauza măsurii sechestrului asigurător în

perioada 6 august-5 decembrie 2006 aplicat de către instanțele

penale, fapt ce a avut drept consecință rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare, instanța apreciază că

pârâta a justificat un interes legitim în promovarea acțiunilor la

Tribunalul Constanța prin care a urmărit doar conservarea drepturilor

sale creanță împotriva armatorului, care aparent este SC A.S. SRL,

astfel cum rezultă din contractul de navlosire.

Așadar, nu se poate

susține că cele două cereri ale pârâtei au fost formulate în

scop de șicană, cu intenția doar de a o prejudicia pe

reclamantă, ci dimpotrivă au avut o bază plauzibilă, astfel

că exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, pentru

simplul motiv că ceea ce este conform cu legea nu poate totodată

să-i fie contrar.

Pentru considerentele prezentate,

instanța a respins primul capăt de cerere referitor la daunele

aferente reținerii navei ca nefondat și, în consecință

și cel de-al doilea și al treilea capăt de cerere, având în

vedere caracterul lor accesoriu în raport cu primul capăt.

Referitor la cheltuielile de

judecată pretinse de reclamantă pentru dosarele nr. 64/MF/2006 al

Tribunalului Constanța și nr. 6409/36/2006 și 6504/36/2006 ale

Curții de Apel Constanța, instanța a reținut că

reclamanta a dovedit onorariul achitat avocatului doar pentru primele două

dosare, cu contractele de asistență juridică din 11 decembrie 2006

(2.000 lei +TVA) și din 5 ianuarie 2007 (300 lei+TVA) și facturile,

pentru celălalt dosar nefăcând dovada cuantumului onorariului cu

contractul de asistență juridică.

Reclamanta a depus într-adevăr

și contractul de asistență din 29 ianuarie 2007 în valoare de 4.000

lei+TVA, însă este pentru o acțiune în pretenții, or dosarul

6504/36/2006 al Curții de Apel a avut ca obiect recursul împotriva

încheierii nr. 82/MF/2006 prin care s-a respins cererea de instituire a

măsurii sechestrului asigurător.

Prin urmare, în temeiul art. 274 C.

proc. civ., pârâta, fiind partea căzută în pretenții în dosarele

64/MF72006 al Tribunalului Constanța și nr. 6409/36/2007 al

Curții de Apel, va suporta cheltuielile de judecată efectuate de

reclamantă în sumă de 2.300 lei+TVA, constând în onorarii de avocat.

În privința taxei judiciare de

timbru aferentă pretențiilor afirmate, plătită cu ordinul

de plată din 31 ianuarie 2007 la B. Bank Egypt, s-a constatat că

reclamanta a achitat mai mult cu suma de 1.427,82 lei, astfel că, în

temeiul art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 146/1997, urmează să-i

fie restituită.

In ceea ce privește cererea

domnului expert P.Ș. de Majorare a onorariului cu suma de 3.750 lei,

instanța a apreciat că este întemeiată, numărul de ore

necesare expertului pentru studierea dosarului (12 ore), pentru culegerea

datelor pentru rezolvarea obiectivelor (10 ore), Pentru întâlnirile cu

părțile (3 ore), pentru redactarea lucrării (5 ore) și

multiplicarea ei (o oră) fiind justificate de complexitatea și

volumul expertizei întocmită.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate

de reclamantă, proporțional cu valoarea pretențiilor admise

(0,2866%).

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta M.L. Inc Delaware solicitând admiterea acestuia,

modificarea în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Instanața de apel a

reținut că, în cauză, s-a invocat ca temei juridic art. 998 C.

civ. referitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei

intimate. Pentru angajarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite

cumulativ mai multe condiții și anume: existența unei fapte

ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre

faptă și prejudiciu și culpa autorului faptei ilicite.

Curtea de apel a considerat că

prima condiție, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite nu este

îndeplinită în cauza de față. La rândul ei această

condiție, potrivit literaturii juridice de specialitate, trebuie să

îndeplinească trei condiții cumulative: fapta să fie

ilicită, să nu constituie o greșeală pentru cel care a

comis-o; fapta să fie imputabilă autorului și ca aceasta să

cauzeze un prejudiciu material sau moral. Când una din aceste trei condiții

nu este îndeplinită, în cauză cererea trebuie respinsă.

Instanța de fond în mod

judicios a analizat admisibilitatea unei asemenea condiții, rezultând

că prin acțiunile promovate și aflate pe rolul instanțelor

judecătorești, pârâta-intimată nu a săvârșit o

faptă ilicită.

Astfel, neexecutarea culpabilă

a contractului de transport de către reclamanta-apelantă, a condus în

final la promovarea acțiunii de sechestru asigurător.

Pârâta era

îndreptățită să formuleze cele două acțiuni

înregistrate la Tribunalul Constanța, justificând un drept legitim și

urmărind, totodată, conservarea drepturilor sale de creanță

împotriva armatorului.

Așadar, scopul acestor

acțiuni promovate de către pârâta-intimată nu a fost acela de

a-i crea reclamantei un prejudiciu, exercitarea dreptului neconstituind un fapt

ilicit.

In aceste condiții nu se poate

reține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.

300 alin. (3) și art. 591 și urm. C. proc. civ. coroborate cu cele

ale art. 907 – art. 908 C. com. cât și cu Convenția de la Bruxelles

din 1952, privitoare la sechestrul navelor maritime sub aspectul regimului

cauțiunii (art. 5 și art. 6).

Referitor la cheltuielile de

judecată care au fost solicitate de reclamantă, instanța de fond

a analizat în succesiune toate înscrisurile depuse la dosar de către

aceasta, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., ea a fost obligată la 5.231

lei cheltuieli de judecată aferente pretențiilor admise.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs reclamanta M.L. Inc. Delaware USA care a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că

instanța de apel nu a adus elemente noi în ceea ce privrește

motivarea soluției, cu excepția că a reținut expres culpa

reclamantei în neperformarea contractului de transport maritim.

Recurenta a mai criticat

soluțiile instanțelor inferioare pentru că acestea nu au sesizat

faptul că acțiunea are ca obiect daune nu pentru un sechestru abuziv,

ci pentru un sechestru neinstituit. Recurenta consideră că, pentru

armatorii navei, instituirea abuzivă a unui sechestru asigurătoriu

penal prin forța coercitivă a statului, reprezintă o cauză

de forță majoră în ceea ce privește executarea contrcatului

de transport maritim de mărfuri. Recurenta este nemulțumită de

faptul că instanțele inferioare acreditează ideea că

armatorii trebuie să suporte daunele din inițiativele procesive ale

unor pretinși creditori.

În cuprinsul recursului s-a mai

susținut și încălcarea regimului cauțiunii și al

cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va reține că SC

A.T.P.R. SA a încarcat la bordul navei I.T., cantitatea de 594,313 tone

laminate, cu destinația Egipt. Ulterior, respectiv la data de 6 august 2006,

prin Ordonanța nr. 628/D/P/2006, Parchetul de pe langa Înalta Curte de

Casație si Justiție, secția D.I.I.C.O.T., a instituit

măsura sechestrului asigurător asupra navei I.T. Măsura a fost

ulterior confirmata de Tribunalul Constanta, iar apoi desființată de

către Curtea de Apel Constanta, soluția fiind menținută

după judecarea recursului de către Înalta Curte de Casație si

Justiție, respectiv nava fiind eliberata de sub sechestru la data de 5

decembrie 2006.

Având in vedere întârzierea foarte

mare in livrarea mărfii aflate la bordul navei către partenerii

contractuali din Egipt, primitorii mărfii in cauza au reziliat contractul

de vanzare-cumparare, SC A.T.P.R. SA fiind responsabila pentru plata de daune

către aceștia ca urmare a imposibilității de a livra marfa

la timp la destinație, din motive independente de voința proprie,

respectiv indisponibilizarea de lunga durata a navei in portul Constanța.

Partenerul comercial din Egipt a

reziliat contractul de vânzare-cumpărare, marfa fiind o comanda speciala,

tubulatura respectivă având caracteristici tehnice comandate direct de

partenerul extern, fiind foarte dificil a se găsi un alt

cumpărător pentru aceasta marfa. Având in vedere aceasta

situație, SC A.T.P.R. SA a acționat in procedura arbitrajului englez

armatorul navei, respectiv cel cunoscut in momentul respectiv, SC A.S. SRL,

conform mențiunilor din contractul de navlosire aflat la dosarul cauzei.

Nici un moment, in momentul negocierii si semnării contractului de

navlosire, SC A.S. SRL, nu a adus la cunoștința paratei, identitatea

adevăratului armator al navei.

Jurisdicția aplicabilă in

conformitate cu mențiunile existente in contractul de navlosire

aparținea arbitrajului englez. Avocații englezi angajați in vederea

declanșării arbitrajului la Londra au învederat faptul ca singura

acțiune posibila in conformitate cu prevederile contractului de navlosire

era acțiunea arbitrala împotriva SC A.S. SRL si nu împotriva altei parti

care nu era menționata in contract.

S-a făcut dovada legii

străine in conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992

cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Avocații englezi care au formulat cererea in arbitraj la Londra au

confirmat faptul ca proprietatea reclamantei din prezentul dosar asupra navei

I.T., respectiv M.L. Inc. nu a fost adusa la cunoștința

niciodată paratei din prezentul dosar.

De asemenea, a fost formulata cerere

de instituire a sechestrului asigurător asupra navei I.T. la Tribunalul

Constanta, solicitandu-se, pe calea ordonanței presedintiale,

reținerea navei pana la momentul judecării cererii de sechestru

asigurător. S-a solicitat avocaților englezi angajați sa

lărgească sau sa modifice cadrul procesual in sensul introducerii in

proces a armatorilor M.L. Inc. dar opinia acestora a fost ca este imposibil

acest lucru conform legilor care guvernează arbitrajul maritim englez,

singura parte menționata in contractul de navlosire fiind SC A.S. SRL,

fara precizarea expresa a identității armatorului.

S-a depus la dosarul cauzei

contractul de navlosire in cauza din care rezulta ca parata SC A.S. SRL nu a

adus la cunoștința navlositorului-reclamant SC A.T.P.R. SA la

momentul încheierii contractului de navlosire si nici anterior încheierii

acestuia identitatea adevăratului armator al navei respective, cazând

astfel sub incidența prevederilor art. 1545 C. civ. si respectiv art. 384 C.

com., acțiunea arbitrala declanșata împotriva sa fiind astfel perfect

valabila, conform prevederilor legale citate.

De asemenea, după cum rezulta

si din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, deși intimata-parata SC A.S.

SRL a primit comunicarea tuturor actelor de procedura din arbitrajul englez,

acceptând începerea arbitrajului respectiv, nu a indicat in mod expres

către recurenta-reclamanta identitatea adevăratului armator al navei,

pe care recurenta-reclamanta întâi a aflat din propriile cercetări in

momentul declanșării acțiunii de sechestru asigurător.

Neindicarea identității mandantului-armator de către parata SC

A.S. SRL atrage astfel aplicabilitatea prevederilor art. 1545 C. civ. si

respectiv art. 384 C. com., cu consecința perfectei valabilități

a acțiunii arbitrale declanșate.

Literatura juridica in materie

respinge in unanimitate fundamentarea unei acțiuni in răspundere

civila delictuala in cazuri similare cu cel de fata, justificarea fiind

întemeiata pe posibilitatea exercitării unui drept legitim in

instanța de judecata.

"Faptul de a introduce o

acțiune in justiție sau de a se apara contra reclamatiunii introduse

de altul nu este, in regula generala decât exercițiul unui drept legitim.

Cu toate acestea, independent de cheltuielile de judecata pe care le

suferă partea care a pierdut procesul, recursul la instanțele

judecătorești poate sa constituiasca o culpa si poate sa deie loc la

daune, de cate ori exercițiu unei acțiuni constituie un act de

răutate si de rea credința, sau cel puțin un act de o eroare

grosiera, care echivalează cu dolul. Jurisprudenta aplica aceiași

soluție atât in privința dreptului de a se apară contra

acțiuni intentate de altul cat si in privința dreptului de a uza de

caile ordinare si extraordinare spre a reforma o hotărâre. In orice caz, o

simpla acțiune sau un apel temerar din partea unui împricinat, nu poate sa

deie loc la daune interese, daca judecătorii nu constata din partea lui

reaua credința, doi sau o greșeala grava (culpa lata) (..)"

(Dimitrie Alexandresco "Explicatiune teoretica si practica a Dreptului

Civil Roman in comparatiune cu legile vechi", pag.407-410).

"Daca in principiu cel ce

intentează un proces nu face decât sa uzeze de un drept al sau, nu este

tot astfel când acțiunea este formata fara baza plausibila si din pur

spirit de șicana cu ținta de a aduce stricăciuni, pe defendor la

un sacrificiu bănesc. In acest din urma caz, o acțiune judiciara, mai

ales când e înconjurata de publicatiuni, epistole si alte acte de natura a

aduce defendorului un prejudiciu fie moral, fie material, angajează

responsabilitatea autorului ei (..) "("Codul Civil Adnotat" -

Hamangiu, pag 457).

"Daca principiul stabilit prin art.

998 si urm., pentru ca acțiunea in daune-interese sa fie admisibila se

cere ca faptul de care cineva se plânge sa fie ilicit, imputabil autorului sau

si sa fi cauzat o paguba. De unde urmează ca ori de cate ori o persoana,

contra căreia se exercita o acțiune in daune interese, a uzat de un

drept ce ii aparține, nu i se poate imputa nici o culpa si prin urmare nu

poate fi ținut de despăgubiri" ("Codul Civil Adnotat"

- Hamangiu, pag 457).

"Exercitarea unui drept nu poate

constitui un fapt ilicit, prin urmare, nu poate fi vătămătoare,

pentru motivul foarte simplu ca ceea ce este conform cu legea, nu poate fi

contrar. Numai daca autorul faptului ar fi trecut peste limitele drepturilor

sale, atunci ar fi comis un fapt ilicit; insa in acest caz, este necontestat ca

a ieșit din domeniul exercițiului dreptului sau si ca a incalcat

drepturile terțului păgubit. (..) Instanțele

judecătorești au combinat principiul expus mai sus cu o idee noua:

intenția de a vatama, adică exercitarea dreptului in scopul de a

aduce un prejudiciu cuiva; se intelege ca exercitarea dreptului nu mai poate fi

considerata normala; cel care a pus in mișcare un drept al sau pentru a

păgubi pe terți, va fi obligat la repararea daunelor ce le-a cauzat:

Malitiis non est indulgendum" ("Tratat de drept civil"

-Hamangiu, Rosetti, Balanescu, Baicoianu").

Este foarte important de

menționat, de asemenea, faptul ca reclamanta, intentează si justifica

prezenta acțiune in răspundere civila delictuala bazandu-se pe propria

culpa, culpa care a stat la baza cererii de sechestru asigurător,

incalcand principiul Nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Este necontestat faptul ca

reclamanta din prezenta cauza nu si-a respectat obligațiile născute

din contractul de transport maritim, nava fiind imobilizata in portul Constanta

o perioada îndelungata cu marfa proprietatea intimatei la bord, din vina

exclusiva a reclamantei. Neexecutarea culpabila a contractului de transport de

către reclamanta a dus la promovarea acțiunii de sechestru

asigurător precum si a cererii de reținere de către

parata-intimata din prezenta cauza.

Problema care a trebuit a fi

analizata de către instanțele inferioare a fost aceea daca scopul

acțiunilor promovate de către parata-intimata a fost acela de a-i

crea reclamantei un prejudiciu.

In mod cu totul justificat,

Tribunalul Constanta apreciază ca ceea ce interesează in cadrul

judecații de fata este daca, formal, parata era indreptatita sa formuleze

cele doua acțiuni adresate Tribunalului Constanta or daca a exercitat

acest drept cu intenția de a o vatama pe reclamanta.

Analizând elementele de la dosarul

cauzei, instanța de fond apreciază ca parata a justificat un drept

legitim in promovarea acțiunilor la Tribunalul Constanta prin care a

urmărit doar conservarea drepturilor sale de creanța impotriva

armatorului, care aparent este SC A.S. SRL.

Elementul esențial al

concluziilor Tribunalului Constanta consta in aceea ca cererile paratei nu au

fost formulate in scop de șicana, cu intenția de a o prejudicia pe

reclamanta, având o baza plauzibila.

Foarte importanta este concluzia

Tribunalului in sensul ca exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt

ilicit, pentru simplul motiv ca ceea ce este conform cu legea nu poate

totodată sa-i fie contrar.

Ulterior, in cadrul contrului

judiciar efectuat de către Curtea de Apel Constanta, analizandu-se

condițiile angajării răspunderii civile delictuale, s-a

considerat, in mod justificat, ca prima condiție, respectiv aceea a

existentei unei fapte ilicite nu este îndeplinita deoarece: neexecutarea

culpabila a contractului de transport de către reclamanta a condus in

final la promovarea acțiunii de sechestru asigurător; parata era

îndreptățită sa formuleze cele doua acțiuni înregistrate la

Tribunalul Constanta, justificând un drept legitim și că

parata-intimata a urmărit conservarea drepturilor sale de creanța

împotriva reclamantei.

Recurenta isi întemeiază

recursul pe teoria conform căreia in cazul de fata daunele izvorăsc

din respingerea cererii de sechestru si nu dintr-un sechestru dovedit ulterior

ca fiind abuziv.

Însă datele speței nu se

schimba deloc nici in aceasta situație, parata-intimata justificând un

drept legitim in promovarea acțiunilor la Tribunalul Constanta prin care a

urmărit doar conservarea drepturilor sale de creanța împotriva

armatorului.

Astfel după cum s-a arătat

mai sus, cererile formulate de parata-intimata nu au fost formulate in scop de

șicana, neexistand nici un moment intenția de a o prejudicia pe

reclamanta, acestea având o baza plauzibila.

Afirmația recurentei conform

căreia acțiunea ar fi trebuit sa fie admisa măcar in limita

celor doua cauțiuni plătite de parata nu este fondata, in

condițiile in care aceste sume pot servi la dezdaunarea reclamantei numai

in situația in care acțiunea întemeiata pe răspunderea civila

delictuala ar fi fost admisa, constatandu-se îndeplinirea in cauza a

condițiilor răspunderii civile delictuale. In cazul de fata, însa,

pentru considerentele expuse mai sus, acțiunea in răspundere civila

delictuala a fost respinsa de către instanțele de judecata

inferioare.

Nici cu privire la cheltuielile de

judecata solicitate de reclamanta-recurenta, soluțiile pronunțate de

Tribunalul si respectiv Curtea de Apel Constanta, nu au încălcat

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care și

această critică va fi înlăturată.

În concluzie, Curtea

găsește nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prev.

de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. în condițiile în care în cauza de

față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la

încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat

greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea

restrâns ori cu totul eronat. Recurenta aduce în discuție greșita

stabilire a situației de fapt, ceea ce nu poate face obiect al controlului

de nelegalitate în calea de atac folosită. Analizând hotărârea

atacată se constată că instanța de apel a făcut o

corectă interpretare și aplicare a legii în raport de situația

de fapt temeinic stabilită în baza probelor administrate în cauză.

Analizând decizia atacată în

raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se

observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și conține suficiente elemente care fac posibil

controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul

nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui

argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care

și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru

că nu se arată explicit în ce constă nemotivarea ori motivarea

necorespunzătoare a soluției pronunțate de către

instanța de apel.

Pentru aceste considerente conform art.

312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.

Inc. Delaware U.S.A. împotriva deciziei nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A. împotriva deciziei nr. 13/MF

din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.