ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3431/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3431/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

P

rin sentința penală nr. 889 din 20

iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul

nr. 458/1/2011, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă a

plângerii formulată de petentul S.D. împotriva

rezoluției

nr. 856/P/2010 din 10 noiembrie

2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Disjungerea plângerii formulată de

petentul S.D.

împotriva rezoluției nr. 938/P/2010

emisă de Parchetul de pe lângă

Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, și înaintarea acesteia Curții de

Apel Timișoara, spre

competentă soluționare.

A obligat

petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut următoarele:

Nemulțumit de modul în care a fost

soluționată plângerea,

petentul a formulat,

în baza art. 278

1

C. proc. pen., plângere

adresată instanței de judecată, respectiv Înalta

Curte de Casație și

Justiție.

La termenul de

judecată din 16 iunie 2011 instanța din oficiu a

invocat excepția calității procesuale a petentului.

În raport e

această excepție, instanța a constatat plângerea

petentului inadmisibilă pentru

următoarele considerente:

În conformitate

cu dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

, după

respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc. pen.

, persoana

vătămată, precum și orice persoană ale

căror

interese legitime sunt vătămate pot face plângere (...) la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii,

competența să judece cauza

în primă instanță.

Din examinarea

acestor prevederi legale a rezultat că titularul

plângerii este persoana vătămată,

precum și orice alte persoane ale

căror

interese legitime sunt vătămate.

În acest sens

sunt și dispozițiile art. 275 alin. (1) C. proc. pen.

referitoare la

„dreptul de a face plângere", potrivit cărora „orice

persoană poate face plângere împotriva

măsurilor și actelor de

urmărire penală,

dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor

sale legitime.

A rezultat

neîndoielnic că o condiție necesară care justifică

calitatea

procesuală de petent într-o astfel de cauză este aceea că

exclusiv

autorului plângerii să-i fi fost adusă o vătămare intereselor

sale legitime.

În cauză, această

calitate procesuală o poate avea doar fiul petentului, numitul S.V.M., persoană

majoră căruia i s-a

adus o presupusă vătămare intereselor legitime prin

actele efectuate

de cei

doi magistrați intimați, care l-au vizat în mod direct (a fost

încătușat pe parcursul percheziției domiciliare,

a fost ținut la sediul

poliției aproximativ 4 ore încătușat fără să

existe o ordonanță de

reținere, au fost

încălcate prevederile art. 143 alin. (3) C. proc. pen.

, nu a fost ascultat la luarea măsurii reținerii,

așa cum rezultă

în plângere.

Petentul S.D. are calitatea de

denunțător, conform art. 223 alin. (1) C. proc. pen., nu este parte vătămată,

în

sensul art. 24 din același cod, nu a

invocat și nici nu a dovedit că prin

soluția procurorului de neîncepere

a urmăririi penale față de persoanele menționate în denunț i-ar fi fost

vătămate interesele legitime private, personale.

Împrejurarea că după efectuarea

actelor premergătoare,

procurorul a ajuns la

concluzia inexistenței faptelor denunțate nu constituie, pentru denunțător, o

vătămare a intereselor sale legitime,

în sensul textului evocat, care

să-i confere accesul la procedura

atacării

în justiție a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, cu atât

mai

mult cu cât cele reclamate nu-l vizau pe petent, ci pe fiul acestuia, care este

major și care niciun moment nu și-a exprimat

dorința

de a formula plângere penală împotriva celor doi intimați.

Constatând că

petentul nu a justificat un interes legitim în a

formula plângere în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.

, Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins ca inadmisibilă

plângerea petentului S.D.

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare

contestatorul S.V.M., fiind nemulțumit de soluția

pronunțată în cauza care formează obiectul

prezentei contestații în

anulare.

Examinând contestația în anulare în

raport cu lucrările și

materialul din

dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă,

urmând a fi respinsă ca atare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

391 alin. (2) C. proc. pen.

, instanța

constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină

contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul

contestației se depun ori se invocă dovezi care

sunt la dosar, admite în

principiu

contestația și dispune citarea părților interesate.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen.,

împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura

de citare a părții pentru termenul la care s-a

judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform

legii,

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se

prezenta și de a încunoștința

instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze

de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la

art. 10 alin. (1)

lit. f)-i)

1

, cu privire la care existau probe la dosar;

d)

când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri

definitive pentru

aceeași faptă;

e)

când,

la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de

către instanța de

recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar

ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin.

(1)

1

ori art.

385

16

alin. (1)

1

.

Examinând cauza

în raport de dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

, instanța constată pe de-o parte că,

cererea de contestație este făcută în termenul

prevăzut de dispozițiile

art. 388 C.

proc. pen., respectiv 30 de zile de la data

pronunțării sentinței contestate, însă motivele invocate nu sunt dintre

cele

prevăzute în art. 386 lit. a) – e), C. proc. pen.,

astfel încât contestația în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.

Ca atare, văzând

dispozițiile art. 391 C. proc. pen.

, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca

inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul S.M.V.

prin S.D. și îl va obliga pe

contestator la plata cheltuielilor

judiciare

către stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

P

ENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

R

espinge, ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de

contestatorul S.V.M. împotriva

sentinței penale nr. 889 din 20 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, se

cția

penală, în dosarul nr. 458/1/2011.

Obligă contestatorul la plata sumei de

200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 05 octombrie 2011.