ÎCCJ, Decizia nr. 38/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1725

din 26 octombrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul H.G.C. împotriva rezoluției

nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism – Structura Centrală și s-a menținut rezoluția atacată,

cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală s-a dispus, între

altele, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. a) și b) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații D.L.C.,

S.V. și P.A.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

de art. 166 C. pen. și “diversiuni aspra actului de justiție”.

Împotriva

acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la conducerea DIICOT, plângere

care a fost respinsă prin ordonanța nr. 865/2009 din 26 august 2009.

Procurorii

au stabilit că nu se poate reține că magistratul intimat nu și-ar fi îndeplinit

atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând

o vătămare intereselor legale ale petentului .

În

temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în

termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism –

Structura Centrală, plângere care a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința

nr. 1725 din 26 octombrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, cu motivarea că din actele premergătoare efectuate în cauză nu a

rezultat nici un element care să conducă la concluzia că hotărârea a fost

pronunțată de aceștia cu încălcarea legii în dauna petentului sau că

activitatea acestora a fost de natură să schimbe ordinea constituțională.

Împotriva

sentinței de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, petentul H.G.C. a declarat recurs.

Examinând

hotărârea atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați D.L.C.,

S.V. și P.A. – judecători la Curtea de Apel București,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii

prevăzute de

art. 166 C. pen. și “diversiunea actului de

justiție”.

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrați,

pe baza probelor administrate, reflectă modul în care aceștia le-au apreciat în

urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia

săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

Simpla

împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu

constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au

emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat

că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității

de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de

serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse

controlului prin intermediul căilor de atac.

După

epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție

autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție

ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru

judecat.

Mai

mult decât instanța penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu

se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârilor pronunțate de o

altă instanță.

Întrucât

în Codul penal nu este incriminată vreo infracțiune cu denumirea marginală

“diversiuni asupra actului de justiție”, Înalta Curte constată că în mod corect

s-a apreciat că această faptă nu este prevăzută de legea penală și că în mod

eronat s-a încadrat mențiunea petentului ca fiind infracțiunea prevăzută de

art. 163 C. pen.

Deoarece

din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați,

ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii

prevăzute

de art. 166 C. pen.

, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de aceasta.

În

consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului

împotriva rezoluției nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală

este legală și temeinică.

Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge ca nefondat recursul declarat de petentul H.G.C. împotriva sentinței

primei instanțe.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul H.G.C. împotriva sentinței nr. 1725 din

26 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 7293/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.