ÎCCJ, Decizia nr. 38/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1725 din 26 octombrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul H.G.C. împotriva rezoluției nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală s-a dispus, între altele, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații D.L.C., S.V. și P.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 166 C. pen. și “diversiuni aspra actului de justiție”.

Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la conducerea DIICOT, plângere care a fost respinsă prin ordonanța nr. 865/2009 din 26 august 2009. Procurorii au stabilit că nu se poate reține că magistratul intimat nu și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând o vătămare intereselor legale ale petentului . În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală, plângere care a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 1725 din 26 octombrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat nici un element care să conducă la concluzia că hotărârea a fost pronunțată de aceștia cu încălcarea legii în dauna petentului sau că activitatea acestora a fost de natură să schimbe ordinea constituțională.

Împotriva sentinței de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petentul H.G.C. a declarat recurs. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați D.L.C., S.V. și P.A. – judecători la Curtea de Apel București, ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 166 C. pen. și “diversiunea actului de justiție”. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrați, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care aceștia le-au apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârilor pronunțate de o altă instanță. Întrucât în Codul penal nu este incriminată vreo infracțiune cu denumirea marginală “diversiuni asupra actului de justiție”, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că această faptă nu este prevăzută de legea penală și că în mod eronat s-a încadrat mențiunea petentului ca fiind infracțiunea prevăzută de art. 163 C. pen. Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 166 C. pen.

, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceasta. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 120/D/P/2009 din 27 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul H.G.C. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.G.C. împotriva sentinței nr. 1725 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7293/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.