ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 363/2006

Prin sentința penală nr. 64 din 12 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1463/2004 a Curții de Apel Craiova, secția penală, a fost condamnat inculpatul P.G., la pedeapsa de 30 milioane lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 1 și 7 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat integral și condiționat grațiată pedeapsa aplicată inculpatului. S-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă D.E. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Soții K., M. și A., etnici germani din România, au avut fiicele E. și E.K., ambele născute în Timișoara, la datele de 26 iulie 1928 și, respectiv, 10 octombrie 1930. Prin căsătorie, acestea au dobândit numele de familie de D. și respectiv, T. Ele au moștenit un teren în suprafață de 3.376 mp, înscris în C.F.

nr. 16723 Timișoara, nr. top 28.061, pe care, în baza autorizației de construire nr. 670/1957, a fost edificată o construcție, casă de locuit. Prin autorizația pentru împărțeală de terenuri nr. 131 din 16 noiembrie 1981, s-a autorizat împărțeala proprietății celor două surori, imobilul (casă și teren în suprafață de 3.376 mp), fiind dezmembrat, cu ieșire din indiviziune. În planul de dezmembrare pentru ieșire din indiviziune, înregistrat la nr. 1725 din 22 octombrie 1981, la Atelierul de proiectare, și la nr. 131 din 16 noiembrie 1981, la emitentul autorizației de împărțeală, figurează la rubrica „semnături proprietari”, semnăturile celor două surori, executate în mod complet descifrabil, respectiv: D.E.

și T.E. În baza deciziei nr. 1750 din 5 octombrie 1982, avându-se în vedere prevederile Decretului nr. 223/1974, privind reglementarea situației unor bunuri, cât și ale Legii nr. 59/1974, privind fondul funciar, cota de ½ din imobil, proprietatea lui D.E., a fost trecută în proprietatea statului, fără plată, în administrarea operativă directă a Întreprinderii de construcții, reparații și administrare locativă Timișoara, motivat de rămânerea sus-numitei în Germania, unde s-a și stabilit în orașul Reutlingen. Copiii soților D., respectiv H.E. și D.T., s-au stabilit ulterior și ei în Germania. Notificarea formulată de D.E., în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la restituirea în natură a imobilului trecut în proprietatea statului, dace obiectul dosarului nr. 13/2001, înregistrat la Primăria municipiului Timișoara.

Sora acesteia, T.E.K., este înregistrată din data de 3 martie 1983, cu domiciliul în Germania, având numai cetățenie germană. Prin împuternicirea având numărul nr. 3200/1997 din 30 iulie 1997, autentificată de notarul F.I., din Reutlingen – Germania, T.E.K., a mandatat-o pe sora sa, D.E., să ia orice decizie cu privire la proprietatea sa din România, să încheie contracte de orice fel și să încaseze prețul de vânzare, împuternicirea fiind nelimitată. Venind în România în primăvara anului 2000, D.E. a aflat că imobilul respectiv a fost vândut de către G.I., lui V.A., în baza unui contract de vânzare-cumpărare, autentificat de notarul public P.G., din Timișoara, motiv pentru care a sesizat organele de urmărire penală.

Din cercetările efectuate, a rezultat că prin încheierea de autentificare nr. 1128 din 16 martie 2000, instrumentată la Biroul Notarului Public P.G., cu sediul în Timișoara, a fost autentificat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între G.I., în calitate de vânzător și V.A., în calitate de cumpărător, contractul având ca obiect cota de proprietate de ½ din imobilul înscris în cartea funciară nr. 16723 Timișoara, nr. top 28061, imobil constând în teren (3.376 mp), cu casă în Timișoara. În încheierea de autentificare, notarul public P.G. a reținut că G.I. s-a prezentat în fața sa în calitate de mandatar pentru K.E., de cetățenie română, domiciliată în Germania, conform împuternicirii autentificată de notar Dr.

N.K. din Germania, Philippsburg, la data de 20 septembrie 1999, a cărei traducere este legalizată de notar public M.A.A. sub nr. 2280 din 15 martie 2000. La documentația lucrării, notarul public P.G., a reținut, în fotocopie, atât împuternicirea respectivă, având în partea superioară textul în limba română, cu semnătura manuscrisă, în care se descifrează lesne grafismele E, K, s, z, n, e, l, iar, în partea inferioară, textul în limba germană, urmat de ștampila cu textul Dr. N.K., Notar in Ingolstadt”, cât și aceeași împuternicire, dar cu traducerea textului din limba germană, în limba română, cu formula traducătorului autorizat și cu încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 2281 din 15 martie 2000. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare s-a precizat că G.I.

a primit prețul vânzării de la V.A. („Prețul acestei vânzări este de 75.000.000 lei, pe care subsemnata vânzătoare, prin mandatarul său, declar că i-am primit în întregime de la cumpărător, ceea ce recunosc prin semnarea acestui act și în consecință, în baza lui, îl autorizez pe cumpărător să-și intabuleze dreptul de proprietate în cartea funciară”). S-a stabilit că împuternicirea de care s-a folosit G.I., pretins primită din Germania, era falsă, faptul respectiv rezultând dintr-o multitudine de elemente pe baza comparației dintre datele înscrise în împuternicire și cele reale (numele, data nașterii, cetățenia, domiciliul, semnătura pretinsei mandante), dar și din declarația autentificată sub nr. 1632/2000 din 19 aprilie 2000, la Biroul Notarului F.I.

din Reutlingen. Potrivit acestei din urmă declarații, T.E., născută K., a confirmat că nu a încheiat nici un fel de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului situat în România și înscris în C.F. nr. 16723 cu top nr. 18061/2, în suprafață de 1.688 mp și, în consecință, nu a vândut proprietatea menționată lui G.I. și nici soților V. și D.A. Totodată, în aceeași declarație T.E., confirmă că nu a acordat nici un fel de procură de vânzare persoanelor respective, pe care nu le cunoaște. Din relațiile date de notarul german Dr. N.K., a rezultat că la sediul acestuia, pentru doamna K. nu s-a efectuat niciodată o legalizare de semnătură, iar, mai mult, notarul respectiv a menționat că în nici un caz nu putea efectua o legalizare în Philippsburg, deoarece sediul acestuia este în Ingolstadt.

Același notar a precizat că la legalizarea semnăturii lipsește și numărul de legalizare, pronunțându-se că în mod cert este vorba de un fals, acesta neefectuând vreodată acolo legalizarea de semnătură indicată, iar pe actul respectiv nu s-a aplicat sigiliul acestuia. Situația respectivă este confirmată și de martorul D.D.T., care, aflând despre situația creată, a făcut demersuri personale pe lângă notarul public N.K., care, astfel, și-a verificat evidențele, ajungând la concluziile mai sus reținute. Prin urmare, față de notarul public P.G. sunt reținute următoarele aspecte de vinovăție, astfel: 1. Nu a constatat că împuternicirea pretins primită din Germania, care i-a fost prezentată de G.I., și de pe care a executat o fotocopie, deși, regulamentar trebuia să o rețină ca atare, la documentația lucrării, conținea elemente esențiale din care rezultă cu evidență că era falsă, fapt sesizat și de traducătorul autorizat, martorul G.I.A.

În afara elementelor relevate de martorul mai sus invocat, notarul public P.G., nu a acordat semnificație discrepanței dintre sediul menționat în împuternicire, ca loc al pretinsei instrumentări a actului notarial în Germania, și sediul înscris pe pretinsul sigiliu al notarului, cu toate că este un fapt elementar, notarii public instrumentând la sediul biroului notarial. 2. Deși trebuia și putea, notarul public P.G. nu a observat că în rubrica „autentificarea semnăturii”, din traducerea din limba germană, în limba română a împuternicirii pe care a făcut uz vânzătorul G.I., traducătorul autorizat, a făcut mențiunea expresă, că textul înscrisului în limba germană se prezenta „cu semnături private”.

Ori, mandatul constituind un tot indivizibil, cu actul care se încheie, pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, era obligatoriu ca și împuternicirea de care a făcut uz vânzătorul, să îndeplinească aceleași cerințe de formă. 3. De asemenea, notarul public P.G. nu a respectat cerința procedurii supralegalizării, prevăzută de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, procedură simplificată, dar neînlăturată, abia cu începere de la data de 16 martie 2001, ca urmare a depunerii de către România a instrumentelor de ratificare a Convenției cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga, la 5 octombrie 1961, convenție la care România a aderat în baza O.G.

nr. 66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000. S-a apreciat că fapta inculpatului de a instrumenta actul notarial, încheierea de autentificare nr. 1128 din 16 martie 2000, prin încălcarea din culpă a regulilor profesiei, respectiv prin îndeplinirea lor defectuoasă și care au avut drept urmare vătămarea importantă a intereselor legale ale numitei T.E.K., întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de neglijență în serviciu. În ceea ce privește latura civilă, s-a apreciat, ca nefondată, cererea de despăgubiri formulată de D.E., întrucât nu aceasta e proprietatea imobilului, în privința sumei solicitate nu s-au produs probe, iar infracțiunea reținută în sarcina inculpatului nu e producătoare de prejudiciu, fiind doar o infracțiune de pericol.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs partea civilă D.E., care a criticat-o pentru greșita respingere a cererii de despăgubiri civile pe care a formulat-o. În drept a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17, 17 1 și 18 C. proc. pen. Recursul este neîntemeiat. Din actele și lucrările dosarului, Curtea reține că numita D.E. s-a constituit parte civilă în faza urmăririi penale cu suma de 200 mii mărci germane reprezentând valoarea imobilului casă și teren care a făcut obiectul actului notarial îndeplinit de notarul P.G. În sensul art. 14 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Prin urmare, numai cel care are calitatea de parte vătămată se poate constitui parte civilă.

În speță, D.E. nu este proprietara terenului în litigiu întrucât aceasta a fost expropiată prin Decretul nr. 223/1974. Pentru a se constitui parte civilă în numele sorei sale avea nevoie de un mandat special, pe care în cauză nu a fost dovada că-l are. Mai este de precizat că părțile interesate au pornit o acțiune civilă (dosarul nr. 13398/2003 al Judecătoriei Timișoara) care au ca obiect constatarea nulității împuternicirii și anularea vânzării. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat. Conform art. 192 C. proc. pen., recurenta a fost obligată la cheltuieli judiciare statului.