ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5112/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC ”M.” SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-VS 832 din 30 iulie 2012, emisă de către pârâtă. În motivarea cererii s-a arătat că în perioada 10 martie 2011 - 24 iulie 2012, societatea a făcut obiectul inspecției fiscale privind verificarea stării de fapt fiscale pentru impozite directe și indirecte, în urma căreia a fost stabilită în sarcina societății o obligație fiscală în sumă totală de 554.506 RON, reprezentând diferențe de impozite stabilite în plus și accesorii ale acestora.

Reclamanta a arătat că a formulat contestație împotriva Deciziei în discuție, contestație care nu a fost soluționată de către pârâtă; că executarea silită a Deciziei contestate, prin blocarea conturilor bancare ale societății, ar avea ca efect blocarea financiară a acesteia, cu consecințe inclusiv în planul achitării altor datorii fiscale la bugetul general consolidat; că motivele de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ au fost expuse în contestația formulată la decizia de impunere. Prin Sentința civilă nr. 321 din 19 octombrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta SC ”M.” SA și, în consecință, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-VS 832 din 30 iulie 2012 emisă de pârâtă până la momentul soluționării pe fond a cererii de anulare a acestui act administrativ fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că reclamanta a prezentat instanței motive serioase și pertinente care constau în principal în refuzul nejustificat al organelor fiscale de a aprecia ca fiind nedeductibile anumite cheltuieli cu transportul mărfurilor și cu consumul de materii prime, acestea reprezentând aspecte care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat. Cât privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, argumentele invocate au fost, de asemenea, apreciate ca fondate, dată fiind mărimea creanței fiscale stabilite și impactul pe care plata acestei sume l-ar putea avea asupra desfășurării activității economice a societății reclamante.

Împotriva Sentinței nr. 321 din 19 octombrie 2012 a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantei SC M. SA ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs s-a susținut, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, făcând o referire lapidară și neclară la unele aspecte de nelegalitate, și fără a soluționa excepția nemotivării acțiunii introductive de instanță, ridicată de pârâtă prin întâmpinare. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Argumentele recurentei sunt subsumate, în esență, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile uneia din părți sau ale instanței inferioare.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. Pe de altă parte, se mai constată că intimata-reclamantă a expus, în cererea de chemare în judecată și înscrisurile atașate acesteia, aspectele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea sa, neputând fi reținute abateri la de dispozițiile art. 112 C. proc.

civ. În ceea ce privește fondul cererii de suspendare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. referitoare la suspendarea executării actului administrativ fiscal, raportat la art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

De asemenea, conform art. 15 alin. (1) din același act normativ, „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond”. Rezultă, așadar, că suspendarea executării unui act administrativ este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiții: inițierea procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.

În speță, nu se contestă că intimata-reclamantă s-a adresat autorității fiscale cu cererea de revizuire a actului administrativ a cărui executare solicită să fie suspendată. Celelalte două condiții, astfel cum rezultă din prevederile legale citate, se determină reciproc, logic neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără existența pericolului producerii unei pagube. Astfel, în timp ce condiția existenței unui caz bine justificat se deduce din complexitatea pe care o prezintă fondul cauzei, care presupune verificarea condițiilor legale și a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului administrativ fiscal contestat (verificare ce nu poate fi realizată cu ocazia soluționării cererii de suspendare), condiția referitoare la prejudiciu și la iminența producerii acestuia rezultă din posibilitatea punerii în executare a actului administrativ fiscal contestat, cu consecința imediată și directă a afectării grave a activității intimatei-reclamante.

De asemenea, la o examinare sumară a înscrisurilor depuse în probațiune, pot fi identificate indicii de nelegalitate costând în adoptarea concluziilor și emiterea constatărilor organului fiscal, cu luarea în considerare, selectiv, numai a unor documente și înlăturarea, nejustificată, a altora, fără examinarea înscrisurilor prezentate, atât în cursul inspecției cât și ulterior, în termenul legal, de către intimata-reclamantă, raportat la criticile acesteia. Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate adresa instanței pentru a obține suspendarea executării actului.

În acest sens sunt, de altfel, și prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorității jurisdicționale competente ca - atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate de această decizie - să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără ca, astfel, să influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.

Or, tocmai acestei categorii de măsuri de protecție provizorie îi aparține și măsura suspendării executării Deciziei de impunere nr. F-VS 832 din 30 iulie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, pe care instanța de fond a dispus-o prin încheierea recurată, în mod corect apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Față de considerentele arătate și apreciind că nu sunt întemeiate criticile recurentei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui împotriva Sentinței civile nr. 321 din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - LM