ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2716/2016

1.1. Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Vaslui – Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 august 2013, reclamanta S.C. „A” Botoșani SRL a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. F-VS 805/29.11.2012, a Deciziei de impunere nr. P-VS 1299/ 29.11.2012 și a Deciziei nr.  11/21.03.2012,  prin care s-au stabilit obligații fiscale de plată în cuantum de 832.737 lei.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 2244 din 9 decembrie 2013, Tribunalul Vaslui a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, reținând că acțiunea privește obligații fiscale de peste 1.000.000 lei.

1.3. Curtea de Apel Iași, prin Sentința  nr.199 din 17 noiembrie 2014, a  respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. „A” Botoșani SRL, întemeiat pe art.488 alin.(1) pct.5 și pct. 8 din Codul de procedură civilă, solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

2.2. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art.493 alin.(2) și (3) din Codul de procedură civilă, republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 14 martie 2016, potrivit art.493 alin.(4) Cod procedură civilă.

2.3. Prin Încheierea de ședință din data de 19 mai 2016, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art.493 alin.(7) din Codul de procedură civilă, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

3.1. Recursul este nefondat, fiind respins ca atare, pentru considerentele care sunt prezentate în continuare.

3.2. În recursul formulat, societatea reclamantă a invocat ca temei prevederile art.488 alin.(1) pct.5 și pct.8 din Codul de procedură civilă și a susținut, în esență, în mod generic următoarele critici:

- instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al societății reclamante, prin aceea că, respingând cererea de amânare formulată de AJFP Vaslui și amânând pronunțarea soluției pentru ca autoritatea fiscală să depună concluzii, a permis acesteia să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză, societatea fiind împiedicată să răspundă obiecțiunilor respective;

- pe fondul cauzei, societatea reclamantă a susținut că instanța de fond a ignorat expertiza contabilă efectuată în cauză, prin care s-a constatat că veniturile obținute de societate în perioada 01.01.2007 – 31.03.2012 puteau fi determinate cu exactitate exclusiv pe baza documentelor existente în contabilitate, respectiv balanțele de verificare, registrul jurnal, registrul de TVA vânzări, declarațiile 300 – decont TVA, registrul de evidență fiscală, declarații 100 – declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat, declarațiile 101 – declarație privind impozitul pe profit, inventarele anuale, situațiile financiare anuale, facturile emise de societate, raporturile zilnice de vânzări, notele de intrare-recepție, avizele de însoțire a mărfurilor pentru transferul din gestiuni, rapoartele de gestiune lunare pentru fiecare gestiune de amănunt în parte, balanțele stocurilor pentru fiecare depozit în parte, registrul carte mare șah al conturilor 371 – mărfuri, 607, cheltuieli cu mărfurile vândute, 707 -venituri din vânzarea mărfurilor, 4428 – TVA, neexigibilă, 378 – diferențe de preț la mărfuri, pe cumulat societate și pe fiecare gestiune;

- instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.67 alin.(1) și alin.(3) din Codul de procedură fiscală;

- instanța de fond a ajuns în mod neîntemeiat la concluzia că baza de impunere trebuie estimată, așa cum în mod greșit au procedat organele de inspecție fiscală.

În concluzie, societatea reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, cu consecința anulării actelor administrative atacate.

3.3. Așa cum s-a menționat la pct.3.1. al prezentei decizii, recursul formulat de S.C. „A” Botoșani SRL este nefondat.

3.3.1. În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art.488 alin.(1)  pct.5 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art.488 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, la termenul din data de 10.11.2014 (al nouălea termen de judecată), instanța de fond a respins cererea, înregistrată la dosar de autoritatea fiscală, pentru amânarea cauzei cu două săptămâni pentru depunerea unor obiecțiuni la raportul de expertiză, acordând părții prezente cuvântul pentru dezbateri și  amânând pronunțarea soluției la data de 17.11.2014, pentru a permite părților să depună concluzii scrise.

La data de 13.11.2014, cererea de concluzii scrise depusă de autoritatea fiscală a fost depusă la dosarul cauzei.

Astfel fiind, rezultă că societatea recurentă a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul concluziilor scrise depuse de autoritatea fiscală și să depună, la rândul său, un răspuns/ note scrise, lucru pe care nu l-a făcut.

În concluzie, instanța de recurs a constatat că, în cauză, prin faptul că judecătorul a amânat pronunțarea la un alt termen, pentru ca părțile să depună concluzii scrise, nu a fost încălcat dreptul la apărare al niciunuia dintre părțile litigiului.

3.3.2. În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă, referitoare la fondul cauzei, instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Prin acțiunea formulată, societatea recurentă a contestat actele administrative fiscale (Raportul de inspecție fiscală nr.F-VS805/ 29.12.2012, Decizia de impunere nr.F-VS 1299/ 29.11.2012 și Decizia de soluționare a contestației fiscale nr.11/ 21.03.2013) în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, în valoare de 832.737 lei reprezentând impozit pe profit și TVA și accesoriile aferente.

Prin decizia de impunere au fost stabilite în sarcina societății obligații suplimentare în sumă totală de 1.532.111 lei, reprezentând:

258.996 lei impozit pe profit;

-  166.785 lei dobânzi/ majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

25.406 lei penalități de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 218.338 lei TVA;

- 128.606 lei dobânzi/ majorări de întârziere aferente TVA;

- 34.606 lei penalități de întârziere aferente TVA;

- 699.374 lei impozit pe venituri din dividende.

Prin Decizia nr.11/ 21.03.2013 contestația fiscală formulată de societate a fost respinsă ca neîntemeiată.

Așa cum s-a arătat la pct.1.3. al prezentei decizii, prin Sentința nr.199/ 17.11.2014, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În ceea ce privește expertiza contabilă efectuată în cauză, instanța de recurs a constatat că aceasta a fost înlăturată în mod legal de la soluționarea cauzei, instanța de fond reținând în mod real că expertul contabil, pentru a ajunge la concluziile avansate în raportul de expertiză, a folosit date/ cifre contabile diferite în raport cu cele constatate/ stabilite de organele de inspecție fiscală și anexate la raportul de inspecție fiscală întocmit.

Pe de lată parte , instanța de fond a reținut în mod corect că inspecția fiscală a fost efectuată în scopul stabilirii obligațiilor fiscale ale societății recurente, fiind vizate operațiunile economice realizate de S.C. „A” Botoașni SRL din Vaslui, având ca asociat majoritar pe Dna B, cu S.C. „A” Impex SRL Bacău, având ca asociat majoritar pe aceeași Dna B.

În raport cu faptul că administratorul societății, la încheierea inspecției fiscale, a dat o declarație pe propria răspundere (v.fila 85 din Dosar nr.3118/89/2013 al Tribunalului Vaslui) prin care a menționat în mod expres că a pus la dispoziția echipei de control toate documentele și informațiile solicitate, instanța de recurs a constatat ca fiind întemeiată concluzia instanței de fond de a stabili situația de fapt exclusiv în funcție de documentele și evidențele contabile pe care reclamanta le deținea la data controlului, înlăturând alte situații întocmite

pro causa

ulterior.

Astfel fiind, susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, în esență, judecătorul fondului a interpretat și aplicat greșit prevederile art.67 alin.(1) și (3) din Codul de procedură fiscală, este neîntemeiată.

Dispozițiile legale incidente în cauză au avut, în perioada supusă inspecției fiscale, următorul conținut:

Codul de procedură fiscală – art.67, după 17.09.2011: „(1) Organul fiscal stabilește baza de impunere și obligația fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă și mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situația fiscală corectă. (2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situații cum ar fi:

a) în situația prevăzută la art. 83 alin. (4);

b) în situațiile în care organele de inspecție fiscală constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale sunt incorecte, incomplete, precum și în situația în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală.

(3) În situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să stabilească prin estimare bazele de impunere, acestea identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale. (4) În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele fiscale pot folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impunere, aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală. (5) Cuantumul obligațiilor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepția celor stabilite în cadrul unei inspecții fiscale”.

Art.67 din Codul de procedură fiscală, până la 17.09.2011: „(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale. (2) În situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere prețul de piață al tranzacției sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal”.

Or, în cauză, este necontestat că la data efectuării/ finalizării inspecției fiscale, societatea nu a fost în măsură să depună documente și evidențe contabile clare și detaliate, situație în care faptul de a se fi recurs la metoda estimării bazei de calcul/ bazei de impunere de către organele de inspecție a fost/ este pe deplin justificată și legală.

În concluzie, pentru considerentele prezentate, instanța de recurs a constatat că soluția instanței de fond este legală și temeinică, recursul fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C. „A” Botoșani SRL împotriva Sentinței nr. 199 din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2016.