ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2528/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea: Deciziei de impunere nr. x/4.06.2007, Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.05.2007 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui și a Deciziei nr. 87/26.03.2014 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

La prezentul dosar, a fost atașat Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Iași, ca urmare a admiterii excepției de litispendență a celor două cauze, potrivit încheierii din 19.01.2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2954 din 11 noiembrie 2015, a respins excepția inadmisibilității capătului doi de cerere, cât și acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Totodată, recurentul a arătat că atacă cu recurs și încheierea prin care s-au respins probele propuse în susținerea acțiunii, afirmând că nu o cunoaște.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii.

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată, pe de o parte, că deși dezbaterile au avut loc în data de 21.10.2015 și încheierea de ședință face parte integrantă din hotărârea atacată, încheierea nu i-a fost comunicată, iar, pe de altă parte, că sentința primei instanțe este lovită de nulitate deoarece nu este semnată de judecător și grefier.

O altă critică întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la nelegala citare a părților, având în vedere că reclamanta nu a avut termen în cunoștință după momentul deschiderii procedurii insolvenței și repunerii cauzei pe rol, citarea urmând să se facă conform Legii insolvenței.

În privința motivelor de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că decizia de impunere nu a fost emisă de organul fiscal competent, AJFP Vaslui fiind doar delegată să efectueze inspecția fiscală și nu să emită decizia de impunere.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a disp. art. 21 alin. (4) lit. f Codul fiscal.

Pentru deducerea cheltuielilor este necesar doar un document justificativ, fără niciun fel de altă condiție, respectiv "existența facturii fiscale, dovada efectuării operațiunii, dovada intrării în gestiune", cum greșit a reținut prima instanță.

Documentul justificativ, arată recurenta-reclamantă, îl constituie factura fiscală care cuprinde informațiile prevăzute de art. 155 alin. (8) Codul fiscal, așa cum se stabilește în art. 145 alin. (8) lit. a și alin. (9) Codul fiscal, iar legea nu impune alte documente justificative, precum note de recepție sau fișe de magazie.

Dovada efectuării operațiunii se face cu factura fiscală care are și valoarea unui contract de vânzare-cumpărare, prin urmare, nu este necesar a se dovedi intrarea în gestiune a mărfii.

Factura fiscală, document justificativ legal, îndeplinește toate cerințele dispuse de normele fiscale, este în original, cuprinde toate elementele obligatorii, iar în fața instanței de fond este firesc să se depună acte în copie.

Originalul facturilor a fost verificat de organele fiscale care însă le-a înlăturat nu pentru că nu au fost prezentate în original, ci pentru că proveneau de la societăți care nu mai funcționau, neidentificabile după Codul fiscal, nu aparțineau societăților emitente, etc.

Singura obligație a contribuabilului, așa cum reține și organul de urmărire penală, este să depună documentul justificativ care să îndeplinească cerințele legale și nu să verifice situația juridică a emitentului facturii.

Dacă tranzacția este fictivă și nu s-au realizat cheltuieli, atunci nici venituri nu au fost încasate, iar obligațiile fiscale urmau să fie recalculate.

Mai arată recurenta-reclamantă că în faza soluționării contestației nu se poate menține decizia de impunere prin substituirea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza impunerii obligațiilor de plată, cu altele pe care organul emitent al deciziei nu le-a avut în vedere.

Recurenta-reclamantă susține că a fost împiedicată să își probeze apărările în condițiile în care instanța de fond nu s-a pronunțat sau a respins administrarea probelor (audierea unor martori, efectuarea expertizei), deși acestea erau probe utile și pertinente, astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare și principiile după care se desfășoară procesul civil.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 martie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 3 mai 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Recursul este nefondat.

În raport cu susținerile recurentului, în sensul că atacă și încheierea prin care i s-au respins probele, se constată că în cauză au fost acordate două termene, respectiv la data de 11 februarie 2015, când s-a dispus suspendarea judecății cauzei pentru lipsa părților prin încheierea de la acea data, și ulterior la data 21 octombrie 2015, ca urmare a cererii de repunere pe rol, dată la care cauza a fost reținută spre soluționare, întocmindu-se o încheiere de amânare a pronunțării pentru 11 noiembrie 2015, când s-a pronunțat sentința recurată.

Astfel, nu s-a identificat în dosar o încheiere de admitere sau de respingere a probatoriilor solicitate de părți.

Prima critică ce privește necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării hotărârii prevăzute de art. 396 C. proc. civ., este nefondată, avându-se în vedere că în speță, este vorba despre o nulitate relativă, condiționată de producerea unei vătămări părții ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Din cuprinsul motivelor de recurs reiese faptul că recurenta-reclamantă doar a enunțat motivul de nulitate, fără să facă dovada cerută de disp. art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 21.10.2015, s-a constatat lipsa părților, nu au existat dezbateri, iar cauza a fost reținută pentru deliberare, neexistând nicio vătămare a recurentei-reclamante prin necomunicarea actului odată cu hotărârea pronunțată.

Din actele dosarului se observă că hotărârea este semnată de judecător și grefier, iar potrivit art. 426 alin. (6) C. proc. civ., hotărârea se întocmește în două exemplare originale și numai acestea sunt semnate, pentru copiile trimise părților neexistând o asemenea obligație, astfel că, motivul de nulitate este nefondat.

Critica referitoare la nelegala citare a recurentei-reclamante, conform Legii insolvenței prin administrator judiciar B. va fi respinsă întrucât partea nu a indicat în fața instanței de fond împrejurarea intrării în insolvență și numirea unui administrator judiciar și chiar prin cererea de repunere pe rol înregistrată în data de 03.08.2015, aceasta și-a indicat sediul pentru îndeplinirea procedurii de citare, în Vaslui, str. x, sediul său social, astfel că devin incidente dispozițiile art. 172 C. proc. civ.

Cu privire la necompetența organului fiscal ce a emis decizia de impunere, instanța de fond a răspuns chestiunii puse în discuție, iar recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs nu realizează o veritabilă critică, ci reiterează susținerile formulate în cuprinsul acțiunii introductive.

Recurenta-reclamantă nu arată care anume prevedere de drept material a fost încălcată sau aplicată greșit, nu motivează cele susținute, nu arată în concret care îi este opinia și care anume organ fiscal este competent să emită decizia de impunere.

Încălcarea disp. art. 213 Codul de procedură fiscală nu se susține.

Potrivit art. 213 alin. (1) Codul de procedură fiscală, în soluționarea contestației, organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente în dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării, iar conform art. 213 alin. (3) Codul de procedură fiscală, prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac.

Din cuprinsul deciziei de soluționare a contestației se reține că prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, s-a constatat că societatea, în perioada 01.04.2004 - 31.12.2006 a înregistrat cheltuieli și a dedus TVA în baza unor facturi neconforme, respectiv, facturi care nu aparțin societăților emitente/aparțin unor societăți care nu mai funcționau și nu au declarat TVA colectată/aparțin unor societăți neidentificabile după Codul fiscal, Codul fiscal ce identifică alți agenți economici ce nu au achiziționat facturile înregistrate de reclamantă/facturi care identifică agenții economici după Codul fiscal, dar care nu au fost achiziționate și emise de agenți economici respectivi.

În ceea ce privește impozitul pe profit și TVA s-a reținut încălcarea disp. art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f, art. 145 alin. (1) și alin. (8) Codul fiscal și art. 80 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

La rândul său, prin contestația fiscală, recurenta-reclamantă a susținut că bunurile din facturile analizate, anexele 3-17 au reprezentat mărfuri cumpărate în scop de revânzare, că s-a aplicat eronat art. 21 alin. (4) lit. f Codul fiscal, că achizițiile au fost reale, iar facturile fiscale sunt întocmite conform prevederilor legale, sunt documente în original și a fost de bună-credință la cumpărarea mărfurilor.

A mai arătat recurenta-reclamantă că nu avea de unde să cunoască cum că unele facturi personalizate au plaje de numere și serii ce au fost atribuite altor firme decât cele înscrise la rubrica "furnizor" sau nu au fost ridicate de la distribuitor de firma înscrisă la rubrica "furnizor".

Prin decizia de soluționare a contestației au fost analizate facturile în discuție, confirmându-se toate cele reținute în decizia de impunere, în sensul că documentele nu conțin toate informațiile prevăzute de legiuitor.

Trebuie să se țină seama că soluționarea contestației a fost suspendată până la emiterea ordonanței procurorului și, ulterior acesteia, în mod corect s-a solicitat organului de inspecție fiscală, printr-o adresă, clarificarea unor situații punctuale referitoare la facturile în discuție, de unde rezultă că motivul de recurs este nefondat.

Referitor la nepronunțarea instanței de fond asupra probelor solicitate de recurenta-reclamantă, se reține că societatea nu s-a prezentat la niciun termen de judecată pentru a solicita probe în susținerea acțiunii formulate, motiv pentru care nu s-a dovedit încălcarea dreptului la apărare sau alte principii după care se desfășoară procesul civil, conform art. 22 C. proc. civ.

Cu privire la aplicarea greșită a disp. art. 21 alin. (4) lit. f Codul fiscal, se constată că nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor.

Este adevărat că, în principal, calitatea de document justificativ o are factura fiscală care trebuie să conțină elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile legale.

În situația în care există suspiciuni, organul fiscal are dreptul să solicite și celelalte documente în vederea stabilirii cu exactitate a situației fiscale.

Din acest motiv, demersul organului fiscal de a cerceta alături de facturi și alte documente justificative, precum note de recepție, fișe de magazie, în situația în care stocul scriptic nu corespunde cu stocul faptic este în acord cu dispozițiile legale.

În ceea ce privește soluția dată prin Ordonanța din 01.10.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, instanța de fond a reținut corect că aceasta nu se referă la nicio factură prin care reclamanta a achiziționat bunuri, ci la achizițiile altor două societăți, S.C. C. S.R.L. și S.C. C. Prod S.R.L.

În legătură cu menționarea în cuprinsul considerentelor instanței de fond a faptului că reclamanta nu a depus facturile în original, se constată că precizarea este extrasă chiar din conținutul raportului de inspecție fiscală, când societatea, la acea dată nu depusese la dosar originalele actelor.

Față de acestea, Înalta Curte apreciază, în acord cu cele susținute de prima instanță, că recurenta-reclamantă nu a adus niciun argument contrar actelor administrativ-fiscale a căror anulare a cerut-o, nici cu ocazia judecății fondului și nici în calea de atac a recursului.

Din actele dosarului, rezultă că mărfurile cuprinse în facturile analizate nu au intrat în gestiunea societății, pentru anul 2003 nu deține copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de TVA a furnizorului pentru tranzacțiile cu o valoare a TVA mai mare de 5.000 RON (RON).

S-a mai reținut că societatea a înregistrat venituri la sfârșitul unor perioade fiscale, altfel decât cele în care au fost realizate.

Referitor la invocarea Deciziei RIL V/2007 a ICCJ, se constată că nici aceasta nu susține argumentele recurentei-reclamante, avându-se în vedere că, potrivit deciziei, TVA nu poate fi dedusă în cazul în care documentele justificative nu conțin/nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea taxei.

Cu privire la impozitul pe profit, prin motivele de recurs nu s-a invocat niciun motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe sub acest aspect.

În consecință, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinței nr. 2954 din 11 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.