ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4416/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4416/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

"A." SA Iași a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. a județului

Iași și cu D.G.F.P. a județului Vaslui, anularea Raportului de inspecție

fiscală nr. R1 din 24 februarie 2011, a Deciziei de impunere nr. D1 din 24

februarie 2011 și a Deciziei nr. D2 din 8 februarie 2012, acte ce au fost emise

de pârâta D.G.F.P. Vaslui, referitoare la obligațiile suplimentare de plată în

sumă totală de 1.286.682 RON.

Prin întâmpinare,

pârâta D.G.F.P. Iași a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, întrucât toate actele a căror anulare se solicită au fost emise de

D.G.F.P. Vaslui.

Pârâta D.G.F.P.

Vaslui a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii,

apreciind că obligațiile suplimentare au fost stabilite cu aplicarea corectă a

legii.

Curtea de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 39 din 11

februarie 2013, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

D.G.F.P. Iași și a luat act de renunțarea, de către reclamantă, la judecata

cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale în ceea ce privește

stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă totală de 6.281 RON,

reprezentând taxă pe valoare adăugată și dobânzile aferente acesteia.

Totodată, a respins

acțiunea promovată de reclamantă în ceea ce privește cererea de anulare a

Raportului de inspecție fiscală nr. R1 din 24 februarie 2011, a Deciziei de

impunere nr. D1 din 24 februarie 2011 și a Deciziei nr. D2 din 8 februarie

2012, acte ce au fost emise de către pârâta D.G.F.P. a județului Vaslui, prin

care a fost stabilită obligația de plată a sumei de 74.241 RON, reprezentând

diferență impozit pe profit și accesorii, respectiv obligația de plată a sumei

de 1.206.160 RON, reprezentând diferență impozit pe dividende, plus accesoriile

aferente.

De asemenea, a

respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate în cauză.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu ocazia efectuării

inspecției fiscale în cauză, constând în verificarea evidențelor

financiar-contabile ale SC A. SA, s-a constatat o diferență în plus de 27.692

RON la impozitul pe profit, considerându-se că: "cheltuielile înregistrate

de către agentul economic, în sumă de 180.599 RON, nu reprezintă reparații,

care au ca scop restabilirea stării inițiale prin înlocuirea componentelor

uzate, ci îmbunătățirea parametrilor tehnici inițiali și care conduc la

obținerea de beneficii economice viitoare", "prin înlocuirea celor

două tablouri de distribuție de joasă tensiune existentă cu tablouri de

distribuție noi, sporindu-se puterea de la 95/103,26 (kw/kva), existent, la

493/ 535,86 (kw/kva)".

În ceea ce privește

impozitul pe dividende s-a constatat ca P.D., în calitate de persoană afiliată,

urmare tranzacțiilor efectuate în luna iulie 2008, "vinde terenuri arabile

către SC A. SA Iași, în valoare de 4.438.375 RON (1.250.000 euro)",

"că tranzacțiile nu s-au efectuat în termeni de piață liberă, așa cum s-ar

fi efectuat între persoane independente" și că "suma plătită de

persoana juridică depășește prețul de piață estimat", "diferența în

sumă de 3.902.925 RON fiind tratată drept dividend", motive pentru care

inspecția fiscală a stabilit un impozit pe dividende în suma de 624.468 RON

(3.902.925 x 16%), la care s-au adăugat dobânzi și penalități de întârziere

rezultând că suma totală de 1.206.160 RON, stabilită ca obligație suplimentară

de plată.

Referitor la taxa pe

valoarea adăugată, organul de inspecție a stabilit o diferență la TVA

deductibilă în sumă de 26.185 RON, considerându-se că diferența în minus (în

sumă de 5.762 RON) este rezultatul înregistrării ajustării TVA deductibilă,

fără ca aceasta sa fie declarată în decontul lunii decembrie 2009, în timp ce

diferența în plus (în sumă de 31.947 RON) a rezultat din declararea eronată a

TVA deductibilă; constatări în raport de care a fost stabilită o obligație

suplimentară de plată de 5.762 RON, la care s-au adăugat dobânzi în sumă de 519

RON, rezultând un total de 6.281 RON.

În baza raportului de

inspecție a fost emisă decizia de impunere pentru suma totală de 1.286.682 RON,

fișa privind obligațiile fiscale suplimentare, precum și Decizia nr. D3 din 24

februarie 2011 privind nemodificarea bazei de impunere, iar contestația

formulată împotriva deciziei de impunere a fost respinsă prin Decizia nr. D2

din 8 februarie 2012.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Iași, prima instanță a

apreciat că nu poate fi reținută, întrucât această entitate a emis avizul de

inspecție fiscală, a început și a continuat această inspecție până la delegarea

de competență către D.G.F.P. Vaslui. În plus, însăși reclamanta susține că taxa

pe valoarea adăugată și accesoriile calculate au fost recunoscute de această

direcție.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut, în esență, că actele administrative atacate sunt

legale.

Cu privire la cererea

reclamantei în sensul că renunță la judecată în privința actelor administrative

atacate sub aspectul stabilirii unei obligații de plată suplimentară

reprezentând TVA, în cuantum de 5.762 RON și față de faptul că prin notele

depuse la data de 4 februarie 2013, s-a reiterat faptul că: "reclamanta a

arătat că suma a fost recunoscută de D.G.F.P. Iași și a dezinvestit instanța cu

privire la capătul respectiv de cerere", s-a făcut aplicarea art. 246

alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la cererea

reclamantei de a se anula actele administrativ-fiscale contestate referitoare

la stabilirea unei diferențe de impozit pe profit în sumă de 27.692 RON,

rezultată din înregistrarea în contul 628 a cheltuielilor cu tariful de

racordare privind Complexul Comercial "H.C.", prima instanță a

reținut că respectiva cheltuială a fost urmare a faptului că, prin Adresa nr.

A1 din 9 mai 2005, SC "E.M." SA - Sucursala Iași a comunicat SC A. SA

Iași că: "(...) în condițiile în care nu veți efectua demersurile necesare

suplimentarii puterii maxime simultan absorbite, aprobate prin avizul tehnic de

racordare, începând cu data de 20 mai 2005, vom întrerupe alimentarea cu

energie electrică a unității".

Prima instanță a

reținut că executarea lucrărilor prevăzute în Avizul tehnic de racordare, în

vederea "realizării instalației de racordare la rețeaua electrică de

distribuție ale utilizatorului SC A. SA Iași", s-a făcut în scopul

declarat al creșterii puterii absorbite, de la nivelul avizat, la nivelul

consumului real, care era de 3 - 4 ori mai mare, și că aceste lucrări erau de

natură să crească "gradul de siguranță" al instalației proprii de

care dispunea SC A. SA, permițându-i acesteia să evite "deteriorarea

mărfurilor perisabile și dereglarea procesului firesc de desfășurare a

activității", stare de lucru ce ar fi rezultat din întreruperea temporară

a alimentării cu energie electrică, aspecte ce au fost în mod detaliat

evidențiate în memoriul tehnic întocmit de SC "C.I." SRL Iași,

necontestate de părți.

Prima instanță a

apreciat că organul de control fiscal a fost îndreptățit să considere, prin

raportare la revederile art. 5 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 867/2003, că în

acest caz avut loc o "dezvoltare", din punct de vedere energetic a

consumatorului, în sensul că acestuia i s-au asigurat condițiile tehnice

necesare pentru creșterea puterii absorbite din rețeaua electrică, față de

puterea aprobată anterior pentru punctul de consum respectiv că această

creștere a consumului a fost rezultatul direct a lucrărilor de modernizare a

Complexului Comercial "H.C." din Iași, fiind necontestat faptul că

acest consum este de 3 - 4 ori mai mare decât cel avizat anterior.

Așa fiind, a

considerat că organul de inspecție fiscală a fost în drept să considere suma de

180.599 RON, reprezentând contravaloarea "tarifului de racordare",

respectiv prețul lucrărilor de "realizarea instalației de racordare la

rețeaua electrică de distribuție ale utilizatorului SC A. SA, stabilite prin

avizul tehnic de racordare A2 din 5 iulie 2005, emis de E.O.N. Moldova - Sucursala

Iași, preț ce a fost convenit prin Contractul nr. C1 din 1 martie 2006, ca

fiind o cheltuială destinată îmbunătățirii, clare și substanțiale, a

parametrilor tehnici inițial analizați ai instalației de iluminat și de forță

existente în cadrul Complexului Comercial "H.C." din Iași, în sensul

prevederilor O.M.F. nr. 1752/ 2005.

Din această

perspectivă, prima instanță a reținut ca fiind lipsită de semnificație

concluzia cuprinsă în raportul de expertiză contabilă referitoare la faptul că

"nu a rezultat o scădere a tarifului care să conducă la reducerea

cheltuielilor de întreținere și funcționare a Complexului Comercial

"H.C." Iași".

Prima instanță a

apreciat astfel că în mod justificat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 24

alin. (1) și alin. (2) lit. a) precum și a alin. (3) lit. d) din Legea nr.

571/2003, care stabilesc ca sunt considerate investiții și lucrările efectuate

la mijloacele fixe existente, precum și cheltuielile ulterioare realizate în

scopul îmbunătățirii parametrilor tehnici inițiali, cum ar fi, în cauza de

față, conform prevederilor art. 5 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 867/2003,

cheltuielile de "dezvoltarea unui consumator, prin creșterea puterii

solicitate din rețeaua electrică față de puterea aprobată anterior, creștere

determinată de extinderea activității proprii, dotarea suplimentară sau

racordarea unui subconsumator la rețelele proprii".

Totodată, a apreciat

că în mod corect organul de control fiscal a stabilit că suma de 180.599 RON nu

era deductibilă fiscal la calculul profitului impozabil și că în mod justificat

s-a procedat la reîncadrarea operațiunii, în sensul de a se calcula amortizarea

corespunzătoare creșterii valorii mijlocului fix "dezvoltat", de a se

modifica baza de impunere și de a se stabili un impozit pe profit suplimentar

de plată, în sumă de 27.692 RON.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantei de a se constata că: "(...) inspecția fiscală a

calculat nelegal suma de 13.708 RON (reprezentând accesorii la suma de 27.692

RON), aceasta fiind aferentă perioadei 22 august 2008 - 30 decembrie 2009, când

societatea era creditoare", punct de vedere preluat de expertul contabil,

prima instanță a apreciat că în mod justificat organul de control fiscal a

respins această cerere, nefiind îndeplinită condiția esențială ca "suma

plătită suplimentar să nu fi fost stinsă până la data corectării de către

contribuabil sau până la data stabilirii de către organul fiscal a diferenței

datorate în plus".

Cum însăși reclamanta

recunoaște că suma de 33.230 RON, achitată în plus în anul 2007, în contul

impozitului pe profit, a fost utilizată pentru stingerea altor datorii fiscale,

prin compensare, în anul 2009, în condițiile în care prin acțiune se contestă

că s-ar datora însăși suma de 27.692 RON, stabilită ca obligație suplimentară

de plată prin actele administrativ-fiscale contestate, este evident că la data

emiterii deciziei de impunere nu mai exista nici o sumă creditoare în contul

impozitului pe profit care să permită stingerea, în tot sau în parte, a

obligației fiscale stabilită prin decizia de impunere menționată.

Cât privește cererea

de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate în partea referitoare la

stabilirea obligației suplimentare de plată a sumei de 624.468 RON,

reprezentând impozit pe dividende, a sumei de 488.022 RON reprezentând dobânzi,

și a sumei de 93.670 RON reprezentând penalități de întârziere aferente

obligației principale, obligații totalizând 1.206.160 RON, prima instanță a

reținut că reclamanta are un capital social subscris și vărsat în sumă de

4.903.599 RON, format dintr-un număr de 9.080.740 acțiuni, cu o valoare

nominală de 0,54 RON/acțiune, că ea avea deschise la data controlului un număr

de 5 puncte de lucru, în Municipiul Iași (patru) și în Municipiul Botoșani

(unul), că acționarul majoritar este numitul P.D., că acesta mai deține 71,78%

din capitalul social al SC M.U. SA Iași, în timp ce soția sa (P.M.) deține

integral capitalul SC M.M. & M.C. SRL, și că cel în cauză, împreună cu cele

două societăți comerciale menționate, controlează 89,74% din capitalul social SC

A. SA Iași.

În calitate de

acționar majoritar al SC A. SA Iași, P.D. a încheiat, cu SC A. SA Iași, un

contract de vânzare-cumpărare prin care a vândut societății pe care o controla,

direct sau prin societățile afiliate, un teren situat în satul L.C., comuna C.,

județul Iași, în suprafață de 42.000 mp, teren pe care la rândul său acesta l-a

cumpărat, în anul 2007, de la persoane cărora li se reconstituise dreptul de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991, la un preț neprecizat, contra sumei de

1.250.000 euro, echivalentul sumei de 4.438.375 RON.

În speță, organul

fiscal nu a contestat faptul că SC "K.R." SRL a întocmit și a

prezentat un raport privind prețurile de transfer pentru "tranzacțiile

intra-grup efectuate de SC A. SA cu persoana afiliată rezidentă, în perioada

2005 - 2009", în luna februarie 2011; acesta referindu-se exclusiv la

faptul că respectivul dosar a fost incomplet, prin raportare la prevederile

art. 3 din Ordinul nr. 222/2008, emis de A.N.A.F., în condițiile în care,

potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din C. fisc., la stabilirea sumei unui

impozit, autoritatea fiscală competentă este autorizată să nu ia în considerare

o tranzacție care nu are un scop economic clar determinat sau să reîncadreze

forma tranzacției, pentru a se reflecta conținutul economic real al respectivei

tranzacții.

Chiar dacă C. fisc.

consacră faptul că tranzacțiile între persoanele afiliate pot fi realizate în

conformitate cu principiul prețului pieței libere, respectiv în condiții de

stabilitate sau impuse, acest fapt nu înseamnă că o astfel de tranzacție poate

să fie diferită de relațiile comerciale sau financiare ce se stabilesc între

persoane independente.

Prima instanță a

considerat astfel că operațiunea de vânzare - cumpărare a unui teren,

preponderent agricol, situat într-o altă localitate decât cea în care

achizitorul își are sediul social și cele mai multe puncte de lucru, achiziție

pentru care nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că ea ar avea legătură

nemijlocită cu realizarea obiectului principal de activitate al societății și

că, de la data încheierii contractului, activul ar fi adus vreun profit

reclamantei, bun imobil pentru care s-a plătit un preț aproximativ egal cu

capitalul SC A. SA, către acționarul ce deține, direct sau indirect, cca. 90% din

capitalul social, nu poate fi asimilată unei relații comerciale perfectată

între persoane independente și desfășurată pe o piața liberă, în condițiile în

care nici măcar redactorul raportului privind prețurile de transfer nu relevă

că, în cazul tranzacției menționate, ar fi existat măcar una din cele

"trei tipuri de motivații comune care stau la baza vânzătorilor sau

cumpărărilor de imobile".

Nefiind în mod cert o

tranzacție efectuată în condițiile unei piețe libere, între persoane

independente, în sensul dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr.

571/2003, a apreciat că organul fiscal a fost în drept să considere că

tranzacția pe care SC A. SA Iași a efectuat-o în anul 2008 nu a fost perfectată

în condiții de piață liberă, că ea nu a adus cumpărătorului vreun profit și că

singurul care a beneficiat de pe urma ei a fost acționarul majoritar-vânzător.

Prin urmare,

tranzacția ce a fost perfectată de SC A. SA Iași, cu persoana afiliată, ce

controla 90% din capitalul social al societății cumpărătoare, prin obiectul,

scopul real și mărimea ei, a condus în mod evident și substanțial la

distorsionarea bazei de impozitare și la alterarea obligației de plată a

impozitelor influențate de această cheltuială, ea putând fi asemănată, fără

greș, unei operațiuni de răscumpărare, pe o cale ocolită și netransparentă, a

aportului de care acționarul - vânzător l-a adus la capitalul social al

societății cumpărătoare, la care acesta era afiliat.

Ca atare, prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 31/1990, prima instanță a considerat, concomitent

prezentării raportului solicitat de organul de control fiscal, că reclamantei

ar fi trebuit să i se solicite întreaga documentație ce ar fi trebuit să fie

prezentată adunării generale a acționarilor, pentru ca aceasta să aprobe, în

condiții de legalitate și de publicitate cerute, achiziționarea de la

acționarul majoritar a unui teren agricol, fără legătură directă cu obiectul de

activitate al societății, la un preț aproximativ egal cu valoarea capitalului

social, pentru a se putea trage concluzia că respectiva tranzacția s-a efectuat

în condiții de piață liberă, asemănătoare celor desfășurate între persoane

independente.

Așa fiind, nu se

poate imputa organului de control fiscal modul în care a determinat, în

condiții comparabile, nivelul prețurilor de vânzare a terenurilor agricole

situate într-o localitate limitrofă municipiului Iași, atâta timp cât nici

reclamanta și nici redactorul raportului întocmit în luna februarie 2011 nu au

făcut vreun demers pentru a stabili la ce preț a achiziționat P.D., în anul

2007, terenul în suprafață de 42.000 mp, situat în comuna C., județul Iași,

pentru a se verifica în ce măsură acesta este comparabil cu prețul la care

respectivul teren a fost vândut, după un an, persoanei juridice pe care

acționarul-vânzător o controla în mod absolut; lipsa de transparență a acestei

tranzacții fiind probată și de modul în care reclamanta a înțeles să pună la

dispoziția instanței copia contractului de vânzare - cumpărare, secretizat fără

niciun motiv, în cea mai mare parte, în partea ce privește informațiile ce se

refereau la persoana vânzătorului și la tranzacțiile efectuate de acesta.

Faptul că vânzătorul

ar fi plătit în anul 2008 o sumă de bani, cu titlu de impozit pe venitul

obținut din vânzarea terenului în suprafață de 42.000 mp, corespunzător sumei

de 4.438.375 RON, încasată de la cumpărătorul la care cel în cauză este

afiliat, sumă aproximativ egală cu capitalul social al SC A. SA Iași, nu poate

justifica aplicațiunea prevederilor O.U.G. nr. 109/2009, întrucât, pe de o parte,

conform prevederilor art. 23 din O.G. nr. 92/2003, obligația fiscală s-a născut

și este supusă regimului fiscal de la data perfectării contractului de vânzare

- cumpărare, respectiv în anul 2008; pe de altă parte pentru că răspunderea

celui care a plătit dividendul, pentru faptul de a fi distorsionat în mod vădit

natura tranzacției, nu poate fi anulată de faptele și actele persoanei

considerată terț în prezentul raport fiscal, întrucât în acest mod s-ar ajunge

să se legitimeze o convenție a cărei cauză s-a dovedit că nu a fost licită,

neavând nici o semnificație, în speța de față, faptul că vânzătorul avea statut

de persoană rezidentă.

De altfel, nici art.

79 din O.G. nr. 92/2003 și nici pct. 22 din Normele metodologice aprobate prin

H.G. nr. 44/2004, în forma pe care acestea o aveau la data încheierii

contractului ce a generat venitul supus plații impozitului pe dividende, nu

făceau vreo distincție, sub aspect obligațional, între persoane afiliate,

persoane rezidente sau persoane nerezidente.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 39 din 11 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SA,

susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

În motivarea căii de

atac, recurenta a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- Hotărârea a fost

dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

(art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Se susține că

judecătorul cauzei nu a manifestat rol activ conform art. 129 alin. (4) C.

proc. civ., considerentele hotărârii reprezentând un veritabil supliment al

raportului de inspecție fiscală și al deciziei de soluționare a contestației

administrative.

De asemenea, se arată

că motivarea instanței este lipsită de orice fundament, în condițiile în care

SC A. SA nu comercializează nici un fel de mărfuri perisabile în complexul

comercial pe care îl deține. Singura activitate desfășurată în Complexul

Comercial "H.C." este cea principală, de închiriere a bunurilor

proprii.

- Hotărârea a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), atunci când s-a considerat că în categoria investițiilor supuse

amortizării se includ și "lucrările de creștere a gradului de siguranță a

instalației electrice și pentru reducerea pierderilor înregistrate (cu

deosebire la mărfurile perisabile) ca urmare a întreruperilor în alimentarea cu

energie electrică a complexului comercial respectiv".

Reducerea

cheltuielilor de întreținere și funcționare nu poate fi asimilată, cum în mod

greșit a procedat instanța de fond cu reducerea pierderilor.

- Judecătorul

fondului a înlăturat în mod greșit concluziile raportului de expertiză

contabilă efectuat în cauză.

- Instanța de fond a

respins nemotivat probele solicitate, respectiv o expertiză de evaluare a

proprietății imobiliare cât și solicitarea ca expertul contabil, în raport de

prețul determinat de expertul evaluator, să procedeze la recalcularea

impozitului pe dividende și a accesoriilor aferente.

- În cuprinsul

hotărârii recurate a fost stabilită o stare de fapt neconformă cu realitatea și

împotriva probatoriului administrat.

- Hotărârea cuprinde

motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

- Instanța de fond nu

a analizat critica reclamantei față de înlăturarea de către inspecția fiscală a

concluziilor asupra prețurilor de transfer.

- Instanța de fond a

aplicat prevederile art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003, care nu mai erau în

vigoare la momentul impunerii, depășind atribuțiile puterii judecătorești.

În cauză, s-a

solicitat și dispus introducerea în cauză a SC H.C. SRL care a preluat

obligația fiscală ce face obiectul cauzei dedusă judecății, urmare a divizării

SC A. SA.

Recursul formulat a

fost însușit de SC M.R.L. SRL Iași, în calitate de administrator judiciar al

debitoarei SC H.C. SRL Iași.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul formulat, reține că acesta este fondat pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă

din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta

a solicitat anularea actelor administrative fiscale prin care i-a fost impusă

la plată suma de 1.286.682 RON reprezentând:

- TVA în sumă de

5.762 RON;

- Majorări de

întârziere aferente TVA în sumă de 519 RON;

- Impozit pe profit

în sumă de 27.692 RON;

- Majorări de

întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 46.549 RON;

- Impozit pe

veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice în sumă de 624.468 RON;

- Majorări de întârziere

aferente impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice

în sumă de 581.692 RON.

În ceea ce privește

suma reprezentând TVA și majorări, reclamanta a renunțat la solicitarea privind

anularea actelor contestate cu referire la aceste sume.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentă, este fondat.

Se reține că în ceea

ce privește analiza referitoare la suma impusă de organele fiscale ca impozit

pe profit de 27.692 RON și majorări de întârziere aferente, de 46.549 RON,

hotărârea instanței de fond nu satisface exigențele prevăzute de dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească

se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, "motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților". Constituie motiv de recurs, astfel

cum dispune art. 304 pct. 7 C. proc. civ., situația în care "hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

sau străine de natura pricinii".

În mod necesar, o

hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și

contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la

soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe

de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la

dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz

contrar aceasta fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu

nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Motivarea este un

element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a

imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o

premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a

atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea

motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului

echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6

alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Dreptul la un proces

echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile

părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar

obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor

de probă.

Pe de altă parte,

nemotivarea unei hotărâri judecătorești nu permite exercitarea controlului

judiciar.

Astfel, în cuprinsul

hotărârii recurate nu se regăsesc argumentele de fapt și de drept clare, care

au format convingerea instanței în ceea ce privește menținerea actului

administrativ - fiscal contestat cu privire la suma impusă reclamantei ca

impozit pe profit și majorări aferente, urmare a reconsiderării sumei de

180.598,74 RON exclusiv TVA ca fiind investiție supusă amortizării, efectuată

în vederea îmbunătățirii parametrilor tehnici conform prevederilor Cap.III

7.2.3. pct. 94 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 1752/2005, deși reclamanta a susținut

că aceasta trebuie recunoscută ca o cheltuială deductibilă în perioada în care

a fost efectuată, conform Cap.III 7.2.3. pct. 94 alin. (1) din același act

normativ.

De asemenea,

motivarea instanței de fond este confuză cu privire la această problemă ce se

impunea a fi elucidată în cauză, respectiv dacă suma de 180.599,74 RON este o

cheltuială deductibilă sau reprezintă o investiție efectuată la imobilizările

existente care se recuperează pe seama cheltuielilor ulterioare.

Prima instanță,

analizând această problemă, în considerentele sentinței recurate, la pagina 4,

face referire la "posibilitatea să-și reducă pierderile, cu deosebire la

mărfurile perisabile aflate în stoc".

Or, acest fapt denotă

confuzia instanței privind problema de drept ce se impunea a fi soluționată cu

referire la impozitul pe profit impus reclamantei.

De altfel,

necontestat este faptul că reclamanta desfășoară în Complexul Comercial

"H.C." activitatea de închiriere bunuri proprii și nu de

comercializare mărfuri perisabile, acest aspect nefăcând în nici un fel obiect

al inspecției fiscale sau al contestațiilor acesteia.

Față de considerentele

expuse, instanța de recurs apreciază că se impune casarea sentinței recurate

pentru ca instanța de fond, în raport de dispozițiile legale incidente, de

susținerile și apărările părților, de probele administrate, să analizeze

integral acțiunea formulată de reclamantă în ceea ce privește suma impusă ca

impozit pe profit și accesorii aferente.

În altă ordine, se

reține că în ceea ce privește cererea reclamantei referitoare la anularea sumei

impusă prin actele administrative - fiscale contestate, reprezentând impozit pe

veniturile din dividende și majorări de întârziere aferente acestora, s-a

solicitat ca probă, o expertiză prin care să dovedească valoarea de circulație

a imobilelor terenuri, la momentul tranzacțiilor cu o persoană afiliată, dat fiind

că inspecția fiscală a procedat la estimarea prețurilor de piață pentru

tranzacțiile cu o persoană afiliată reținând suma de 535.450 RON, față de suma

plătită de reclamantă, de 4.438.375 RON.

Instanța de fond,

prin Încheierea din 22 octombrie 2012 a respins această probă motivat de faptul

că "excede verificărilor actelor contestate".

Potrivit art. 65 C.

proc. fisc., republicat: "Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și

faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului

fiscal".

În raport de aceste

dispoziții, cât și de prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și de

faptul că inspecția fiscală a procedat la estimarea prețurilor de piață pentru

tranzacțiile cu o persoană afiliată, instanța de recurs apreciază că în mod

eronat a fost respinsă proba solicitată de reclamantă.

Prin urmare, se va

dispune casarea sentinței recurate întrucât se impune administrarea probei

solicitate pentru aflarea adevărului în cauză și pentru pronunțarea unei

hotărâri temeinice și legale în tot ceea ce privește problema de drept

referitoare la impozitul pe veniturile din dividende și majorările aferente.

În concluzie, în

raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 pct.

7, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va

casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

care va analiza și celelalte critici, ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC A. SA, în prezent SC H.C. SRL Iași, prin administrator judiciar

M.R.L. SPRL, împotriva Sentinței nr. 39 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel

Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI