ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 599/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr.

599 din 31 ianuarie 2006

Petiționarul-recurent D.C.G., la

data de 20 octombrie 2004, s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, cu privire la faptul că în dosarul nr. 63/P/2002 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, intimații Ș.L., F.I.V., M.V.Z. și

O.N.S., cu ocazia constatării infracțiunii flagrante de luare de mită și

ultraj, aceștia au întrebuințat față de el amenințări și violențe pentru a

obține declarații necorespunzătoare, fapt pentru care i-au cauzat o vătămare a

intereselor sale legale prin modul cum și-au îndeplinit atribuțiile de

serviciu, săvârșind infracțiunile de abuz în serviciu și cercetare abuzivă și

ca atare se impune tragerea la răspundere penală.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea a examinat plângerea petiționarului și în raport de actele premergătoare

efectuate în cauză, la data de 10 martie 2005, a adoptat Rezoluția în dosarul

12/P/2005, prin care a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații Ș.L.

– comisar de poliție, F.I.V. – inspector principal de poliție, M.V.Z. – sub

comisar de poliție și O.N.S. – subinspector de poliție, sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 alin. (2) C. pen.

S-a arătat că cei patru intimați,

prin modul cum au instrumentat și au făcut acte de cercetare penală în dosarul

63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, nu și-au depășit în

nici un mod atribuțiile de serviciu, astfel încât să-i aducă o vătămare

intereselor legale ale petiționarului D.C.G.

Potrivit art. 278 C. proc. pen.,

împotriva rezoluției menționate s-a făcut plângere la Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care examinând plângerea

petiționarului, în raport de soluția adoptată în cauză, de actele premergătoare

existente la dosar, prin Rezoluția din 20 aprilie 2005, a respins, ca

neîntemeiată, plângerea formulată de recurentul D.C., pe considerentul că nici

unul dintre ofițerii de poliție nu și-au depășit atribuțiile de serviciu, nu au

avut un comportament abuziv în cercetare și nici nu au folosit violențe sau

amenințări pentru obținerea de declarații de la petent astfel că, în mod corect

s-a dispus neînceperea urmăririi penale în condițiile prevăzute de art. 10 alin.

(1) lit. a), raportat la art. 228 alin. (4) C. proc. pen.

Împotriva acestor rezoluții, în

termen legal și în conformitate cu art. 278

1

C. proc. pen.,

petiționarul-recurent a făcut plângere la Curtea de Apel Oradea, pe considerent

că soluțiile adoptate în cauză sunt neconforme cu activitatea materială

defectuoasă desfășurată de către cei patru ofițeri de poliție și tocmai

datorită activității lor, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu a făcut ca

el să fie condamnat, astfel că solicită desființarea acestora și trimiterea

cauzei la organul de urmărire pentru a se începe urmărirea penală, sub aspectul

infracțiunilor arătate.

Curtea de Apel Oradea a examinat

plângerea petiționarului - recurent în raport de motivele arătate, actele

premergătoare de la dosar, soluțiile adoptate de către parchet și prin sentința

penală nr. 39/ P din 12 iulie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, în

temeiul art. 278

1

pct. 8 lit. a) C. proc. pen.

S-a arătat

de către instanță că susținerile petiționarului nu au temei și nici nu sunt

indici potrivit cărora vreunul dintre intimații făptuitori, cu ocazia

instrumentării dosarului 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu

Mare și-ar fi depășit atribuțiile de serviciu sau să fi avut vreun comportament

abuziv în cercetare, cu privire la petiționar și ca atare, soluțiile pronunțate

de către parchet privind neînceperea urmăririi penale și menținerea acestor

soluții sunt legale și temeinice.

D.C.G., în

conformitate cu art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., a atacat cu recurs sentința

instanței de fond pe motiv că, în mod nejustificat aceasta nu a desființat

actele procurorului, respectiv cele două rezoluții, și trimiterea cauzei la

organul de urmărire penală, întrucât la dosar sunt probe certe din care rezultă

că cei patru intimați au acționat împotriva sa în mod abuziv și nelegal cu

scopul efectuării unui flagrant privind infracțiunea de luare de mită.

Examinând recursul declarat, în

raport de criticile invocate, de actele și lucrările dosarului, de sentința

pronunțată în cauză, se constată că recursul de față este nefondat și se va

respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul, care a îndeplinit

funcția de executor judecătoresc, pentru a nu executa o hotărâre judecătorească

a pretins numiților L.P. și L.M. suma de 1.000 mărci germane, din care a primit

suma de 400 mărci germane în luna octombrie 2001.

Ca urmare a poziției adoptate de

către recurent, la data de 19 februarie 2002, L.M. a formulat un denunț penal

la I.P.J. Satu Mare, pe considerent că i se pretinde sume de bani de către D.C.G.

și în acest context, denunțul a fost prezentat Parchetului de pe lângă

Tribunalul Satu Mare și s-a stabilit ca împreună cu procurorul competent,

lucrătorii de poliție să efectueze urmărirea penală în cauză, respectiv

procedura prinderii în flagrant, precum și activitățile ce urmau a se efectua

în cazul acestei proceduri.

A fost desemnată o echipă de

polițiști, formată din cei patru intimați Ș.L., F.I.V., M.V.Z. și O.N.S.,

ofițeri de poliție, ultimul fiind din serviciu de criminalistică, care

procedând la marcarea a 300 Euro cu creion galben fluorescent, au înscris

mențiunea „MITĂ” întocmind și un proces verbal în acest sens.

La data de 20 februarie 2002, plicul

cu bani a fost înmânat lui L.M., care s-a deplasat la biroul recurentului, iar

acesta a primit suma pretinsă de 300 Euro, pe care i-a acoperit pe biroul său

cu un Cod de procedură civilă, fapt confirmat de către martorul B.G., care a

văzut când inculpatul a luat banii și i-a așezat la locul arătat.

După ce soții L.P. și L.M. au plecat

din biroul recurentului, în cabinetul acestuia au intrat lucrătorii de poliție,

mai puțin Ș.L., care s-au legitimat și i-au solicitat recurentului dosarul de

executare silită nr. 42/2002, și pe baza căruia acesta primise suma de bani, în

sensul de a-i favoriza pe soții L., moment în care acesta a devenit nervos,

astfel că lucrătorii de poliție au cerut sprijin și comisarului de poliție Ș.L.

Datorită manifestărilor violente

întreprinse de către recurent acesta a fost imobilizat.

Recurentul a fost trimis în judecată

și condamnat prin sentința penală nr. 94 din 04 martie 2003 de către Tribunalul

Satu Mare, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, prin privare de

libertate, pentru comiterea infracțiunilor de luare de mită și ultraj cu

violență, sentință ce a rămas definitivă prin respingerea căilor de atac, apel

și recurs.

Prin urmare, față de susținerile

recurentului că cei patru ofițeri de poliție, cu ocazia instrumentării

dosarului nr. 63/2002 și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de

serviciu, folosind amenințări și violențe pentru a obține declarații care îl

încriminau și de actele existente la dosar, se confirmă situația inversă, în

sensul că el a fost cel care a avut o comportare necorespunzătoare față de cei

patru intimați, cu ocazia procedurii de prinderii în flagrant în urma

denunțului făcut de L.M. și s-a dispus trimiterea în judecată și condamnat și

pentru infracțiunea de ultraj cu violență.

Se mai constată că cei patru ofițeri

de poliție au acționat potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală și

în cooperare cu procurorul competent care efectua urmărirea penală în cauză,

astfel că aceștia nu au întrebuințat față de recurent amenințări sau violențe

în vederea obținerii de declarații în efectuarea dosarului de urmărire penală nr.

63/P/2002 și prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Așa fiind, se constată că soluțiile

adoptate în cauză de către parchet și prima instanță, sunt legale și temeinice

deoarece, din actele de la dosar nu sunt indici potrivit cărora ar rezulta că

vreunul dintre intimați ar fi comis vreo infracțiunea din cele pe care le

pretinde recurentul, respectiv art. 246 și 266 alin. (2) C. pen., situație față

de care, recursul declarat urmează să fie respins în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

Referitor la cererea apărătorului

ales al intimaților, avocat A.I., privind obligarea la cheltuieli judiciare a

petiționarului privind cheltuielile cu plata onorariului de avocat, se constată

că nu pot fi acordate, întrucât nu a depus la dosar vreo chitanță din care să

rezulte suma de bani suportată de intimați în plata onorariului de avocat,

astfel că se va respinge, potrivit art. 193 C. proc. civ.

Au fost văzute și dispozițiile art. 189

și urm. C. proc. pen.