ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 599/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 599 din 31 ianuarie 2006 Petiționarul-recurent D.C.G., la data de 20 octombrie 2004, s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, cu privire la faptul că în dosarul nr. 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, intimații Ș.L., F.I.V., M.V.Z. și O.N.S., cu ocazia constatării infracțiunii flagrante de luare de mită și ultraj, aceștia au întrebuințat față de el amenințări și violențe pentru a obține declarații necorespunzătoare, fapt pentru care i-au cauzat o vătămare a intereselor sale legale prin modul cum și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, săvârșind infracțiunile de abuz în serviciu și cercetare abuzivă și ca atare se impune tragerea la răspundere penală.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a examinat plângerea petiționarului și în raport de actele premergătoare efectuate în cauză, la data de 10 martie 2005, a adoptat Rezoluția în dosarul 12/P/2005, prin care a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații Ș.L. – comisar de poliție, F.I.V. – inspector principal de poliție, M.V.Z. – sub comisar de poliție și O.N.S. – subinspector de poliție, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 alin. (2) C. pen. S-a arătat că cei patru intimați, prin modul cum au instrumentat și au făcut acte de cercetare penală în dosarul 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, nu și-au depășit în nici un mod atribuțiile de serviciu, astfel încât să-i aducă o vătămare intereselor legale ale petiționarului D.C.G.

Potrivit art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției menționate s-a făcut plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care examinând plângerea petiționarului, în raport de soluția adoptată în cauză, de actele premergătoare existente la dosar, prin Rezoluția din 20 aprilie 2005, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de recurentul D.C., pe considerentul că nici unul dintre ofițerii de poliție nu și-au depășit atribuțiile de serviciu, nu au avut un comportament abuziv în cercetare și nici nu au folosit violențe sau amenințări pentru obținerea de declarații de la petent astfel că, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale în condițiile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a), raportat la art. 228 alin. (4) C. proc.

pen. Împotriva acestor rezoluții, în termen legal și în conformitate cu art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul-recurent a făcut plângere la Curtea de Apel Oradea, pe considerent că soluțiile adoptate în cauză sunt neconforme cu activitatea materială defectuoasă desfășurată de către cei patru ofițeri de poliție și tocmai datorită activității lor, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu a făcut ca el să fie condamnat, astfel că solicită desființarea acestora și trimiterea cauzei la organul de urmărire pentru a se începe urmărirea penală, sub aspectul infracțiunilor arătate. Curtea de Apel Oradea a examinat plângerea petiționarului - recurent în raport de motivele arătate, actele premergătoare de la dosar, soluțiile adoptate de către parchet și prin sentința penală nr. 39/ P din 12 iulie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, în temeiul art. 278 1 pct. 8 lit. a) C. proc.

pen. S-a arătat de către instanță că susținerile petiționarului nu au temei și nici nu sunt indici potrivit cărora vreunul dintre intimații făptuitori, cu ocazia instrumentării dosarului 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare și-ar fi depășit atribuțiile de serviciu sau să fi avut vreun comportament abuziv în cercetare, cu privire la petiționar și ca atare, soluțiile pronunțate de către parchet privind neînceperea urmăririi penale și menținerea acestor soluții sunt legale și temeinice. D.C.G., în conformitate cu art. 278 1 pct. 10 C. proc. pen., a atacat cu recurs sentința instanței de fond pe motiv că, în mod nejustificat aceasta nu a desființat actele procurorului, respectiv cele două rezoluții, și trimiterea cauzei la organul de urmărire penală, întrucât la dosar sunt probe certe din care rezultă că cei patru intimați au acționat împotriva sa în mod abuziv și nelegal cu scopul efectuării unui flagrant privind infracțiunea de luare de mită.

Examinând recursul declarat, în raport de criticile invocate, de actele și lucrările dosarului, de sentința pronunțată în cauză, se constată că recursul de față este nefondat și se va respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurentul, care a îndeplinit funcția de executor judecătoresc, pentru a nu executa o hotărâre judecătorească a pretins numiților L.P. și L.M. suma de 1.000 mărci germane, din care a primit suma de 400 mărci germane în luna octombrie 2001. Ca urmare a poziției adoptate de către recurent, la data de 19 februarie 2002, L.M. a formulat un denunț penal la I.P.J. Satu Mare, pe considerent că i se pretinde sume de bani de către D.C.G.

și în acest context, denunțul a fost prezentat Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare și s-a stabilit ca împreună cu procurorul competent, lucrătorii de poliție să efectueze urmărirea penală în cauză, respectiv procedura prinderii în flagrant, precum și activitățile ce urmau a se efectua în cazul acestei proceduri. A fost desemnată o echipă de polițiști, formată din cei patru intimați Ș.L., F.I.V., M.V.Z. și O.N.S., ofițeri de poliție, ultimul fiind din serviciu de criminalistică, care procedând la marcarea a 300 Euro cu creion galben fluorescent, au înscris mențiunea „MITĂ” întocmind și un proces verbal în acest sens. La data de 20 februarie 2002, plicul cu bani a fost înmânat lui L.M., care s-a deplasat la biroul recurentului, iar acesta a primit suma pretinsă de 300 Euro, pe care i-a acoperit pe biroul său cu un Cod de procedură civilă, fapt confirmat de către martorul B.G., care a văzut când inculpatul a luat banii și i-a așezat la locul arătat.

După ce soții L.P. și L.M. au plecat din biroul recurentului, în cabinetul acestuia au intrat lucrătorii de poliție, mai puțin Ș.L., care s-au legitimat și i-au solicitat recurentului dosarul de executare silită nr. 42/2002, și pe baza căruia acesta primise suma de bani, în sensul de a-i favoriza pe soții L., moment în care acesta a devenit nervos, astfel că lucrătorii de poliție au cerut sprijin și comisarului de poliție Ș.L. Datorită manifestărilor violente întreprinse de către recurent acesta a fost imobilizat. Recurentul a fost trimis în judecată și condamnat prin sentința penală nr. 94 din 04 martie 2003 de către Tribunalul Satu Mare, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, prin privare de libertate, pentru comiterea infracțiunilor de luare de mită și ultraj cu violență, sentință ce a rămas definitivă prin respingerea căilor de atac, apel și recurs.

Prin urmare, față de susținerile recurentului că cei patru ofițeri de poliție, cu ocazia instrumentării dosarului nr. 63/2002 și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, folosind amenințări și violențe pentru a obține declarații care îl încriminau și de actele existente la dosar, se confirmă situația inversă, în sensul că el a fost cel care a avut o comportare necorespunzătoare față de cei patru intimați, cu ocazia procedurii de prinderii în flagrant în urma denunțului făcut de L.M. și s-a dispus trimiterea în judecată și condamnat și pentru infracțiunea de ultraj cu violență.

Se mai constată că cei patru ofițeri de poliție au acționat potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală și în cooperare cu procurorul competent care efectua urmărirea penală în cauză, astfel că aceștia nu au întrebuințat față de recurent amenințări sau violențe în vederea obținerii de declarații în efectuarea dosarului de urmărire penală nr. 63/P/2002 și prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată. Așa fiind, se constată că soluțiile adoptate în cauză de către parchet și prima instanță, sunt legale și temeinice deoarece, din actele de la dosar nu sunt indici potrivit cărora ar rezulta că vreunul dintre intimați ar fi comis vreo infracțiunea din cele pe care le pretinde recurentul, respectiv art. 246 și 266 alin. (2) C. pen., situație față de care, recursul declarat urmează să fie respins în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. Referitor la cererea apărătorului ales al intimaților, avocat A.I., privind obligarea la cheltuieli judiciare a petiționarului privind cheltuielile cu plata onorariului de avocat, se constată că nu pot fi acordate, întrucât nu a depus la dosar vreo chitanță din care să rezulte suma de bani suportată de intimați în plata onorariului de avocat, astfel că se va respinge, potrivit art. 193 C. proc. civ. Au fost văzute și dispozițiile art. 189 și urm. C. proc. pen.