ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1371/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1371 din 2 martie

2006

Prin cererea formulată la 24 septembrie 2004 M.G.D. a

adresat Judecătoriei sectorului 4 București o cerere de întrerupere a

executării unei pedepse de 7 ani închisoare care i-a fost aplicată prin decizia

penală nr. 1808 pronunțată la 1 aprilie 2004 de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

În motivarea cererii s-a susținut că starea de boală

de care suferă condamnatul, „hepatită cronică persistentă cu virus hepatic C

injectabil” nu poate fi ameliorată decât prin aplicarea, timp de un an, a unui

tratament constând în injecții cu Raferon, vaccin preparat pe bază de

interferon, de câte trei ori pe săptămână.

S-a mai afirmat că un astfel de tratament nu poate fi

aplicat în condițiile în care M.G.D. se află în detenție.

Prin sentința penală nr. 3057 pronunțată la 15

noiembrie 2004, în dosarul nr. 9382/2004, Judecătoria sectorului 4 a declinat

competența de soluționare a cererii la Tribunalul București, unde cauza a fost

înregistrată apoi pe rolul secției I penale cu numărul de dosar 6837/2004.

Prin sentința penală nr. 1219 pronunțată la 6

octombrie 2005 instanța astfel sesizată a respins cererea, ca nefondată,

reținând că în speță nu sunt întrunite condițiile care permit, potrivit legii,

întreruperea executării pedepsei cu închisoarea pentru considerente de ordin

medical.

În acest sens s-a relevat că, potrivit concluziilor

rezultate în urma expertizării sale medico legale, M.G.D. este, într-adevăr, „purtător

de virus hepatic C”, dar că asistența medicală adecvată respectivei afecțiuni,

inclusiv testarea condamnatului pentru stabilirea oportunității tratamentului

cu interferon se pot asigura în rețeaua sanitară a A.N.P.

Apelul făcut ulterior de către condamnat împotriva

acestei sentințe a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin decizia penală

nr. 1021/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, la 22 decembrie 2005, în dosarul numărul

3923/2005. În motivarea deciziei au fost reiterate argumentele avute în vedere

de instanța de fond referitoare la neîntrunirea în cauză a condițiilor

restrictive în care legea permite întreruperea executării pedepsei pentru

considerente de ordin medical.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen

legal condamnatul M.G.D., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 37942/2/2005.

Recursul nu a fost motivat în scris dar, cu ocazia

dezbaterilor desfășurate în ședința publică de la 2 martie 2005, în apărarea

recurentului condamnat au fost evocate din nou „gravele afecțiuni de care

acesta suferă” solicitându-se casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și

admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei.

Recursul este nefondat.

Așa cum s-a subliniat în considerentele sentinței și

apoi în motivarea deciziei instanței de apel, starea de boală care îl pune pe

cel condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa poate constitui un motiv

de amânare a acelei executări numai în măsura în care respectiva imposibilitate

este atestată printr-o expertiză medico legală.

Această cerință, instituită prin art. 453 alin. (1) C.

proc. pen., cu privire la amânarea executării pedepsei, operează în mod

similar, conform prevederilor exprese ale art. 455 C. proc. pen., și în

situația în care se cere întreruperea executării.

În considerarea acestor reglementări instanța de fond

a dispus efectuarea unei expertize medico-legale ale cărei concluzii atestă că M.G.D.

poate executa pedeapsa privativă de libertate care i-a fost aplicată, rețeaua

medicală a A.N.P. fiind în măsură să îi asigure asistența medicală adecvată

bolii de care suferă.

Așa fiind, respingerea de către instanța de fond a

cererii de întrerupere a executări pedepsei precum și menținerea acestei

soluții cu ocazia judecării apelului sunt pe deplin întemeiate.

În același timp, Curtea constată că în speță nu își

găsesc incidența nici unul dintre motivele de recurs care, potrivit art. 385

9

alin. (2) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din

oficiu.

Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 385

15

pct.

1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare

prilejuite de judecarea cauzei în recurs, cu precizarea că suma a reprezentat

onorariul pentru avocatul desemnat din oficiu în vederea asigurării asistenței

juridice a recurentului a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.

006.