ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2796/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 15 noiembrie 2002, reclamanta SC P.F. SRL București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Națională a Vămilor), să se constate refuzul pârâtei de a-i restitui suma de 2.174.565.162 lei, reprezentând garanțiile vamale depuse pentru importurile efectuate în perioada 26 februarie 2002 - 18 septembrie 2002, obligarea pârâtei la restituirea acestei garanții, precum și la contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei și estimat la 1.500.000.000 lei. În motivare, reclamanta a susținut că, pentru importul de flori din Olanda, desfășurat în perioada menționată, pârâta i-a impus să achite garanții vamale peste limita legală de 10% din valoare, prevăzută la art. 4 alin. (2) din H.G.

nr. 788/2001, solicitându-i fără nici un temei, pentru restituirea respectivelor sume, documente care aparțin exportatorului. Că, refuzul nejustificat de a-i înapoia garanțiile depuse au prejudiciat-o prin penalitățile de întârziere suportate la plata facturilor mărfurilor importate, pierderi prin devalorizarea monedei naționale, dobânda legală conform O.G. nr. 9/2000, penalități aferente sumelor reținute peste valoarea cuantumului legal al garanțiilor. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1946 din 19 noiembrie 2003, a admis acțiunea și a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea reclamantei.

Totodată, a obligat-o pe pârâtă: - să restituie reclamantei, suma de 2.805.263.241 lei, reprezentând contravaloarea garanțiilor aferente importurilor efectuate în perioada 26 februarie 2002 - 10 februarie 2003; - să plătească reclamantei, suma de 2.260.138.807 lei reprezentând penalități la facturile emise de furnizorul extern și a sumei de 289.385.853 lei, reprezentând diferențe de curs valutar; - să achite reclamantei, suma de 5.333.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin probele administrate, s-a dovedit că, fără nici un temei, autoritatea pârâtă a dispus ca reclamanta să plătească garanții vamale într-un procent mai mare decât impuneau prevederile legale incidente, pe care nu le-a restituit în termen și că acest refuz i-a cauzat reale prejudicii reclamantei, constând în penalitățile pe care aceasta a trebuit să le achite furnizorului, pentru întârzierea în plata facturilor.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, scutit de taxă de timbru, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor. Recurenta a susținut că soluția primei instanțe este nelegală, întrucât, în cauză, autoritatea vamală a respectat prevederile art. 113 din H.G. nr. 1114/2001, privitoare la determinarea valorii în vamă, precum și pe cele ale art. 77 alin. (4) și (5) din Legea nr. 141/1997 care reglementează aceeași materie. Că, în mod corect, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 788/2001, s-au calculat intimatei-reclamante, garanții de 30% din valoarea mărfii, întrucât aceasta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de alin. (2) al aceluiași text, pentru a i se fixa garanții de 10% din valoare.

Criticile formulate sunt neîntemeiate. Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 113 din H.G. nr. 1114/2001, atunci când Biroul vamal are îndoieli privind exactitatea informațiilor sau a documentelor furnizate pentru determinarea valorii în vamă, poate solicita importatorului, să prezinte justificări suplimentare, inclusiv documente sau alte evidențe. Însă, potrivit dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 141/1997, coroborate cu cele ale art. 1 din Acordul G.A.T.T. din 1 noiembrie 1979, valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit, pentru mărfuri. Or, în cauză, din documentația prezentată de intimată, autoritatea vamală putea determina valoarea de tranzacție și implicit, valoarea în vamă, astfel încât, procedând diferit, recurenta a făcut o greșită aplicare a legii.

Nici în ceea ce privește calcularea unei garanții de 30%, susținerea recurentei nu este corectă, deoarece prin actele depuse, intimata-reclamantă a dovedit că îi erau aplicabile prevederile art. 4 din H.G. nr. 788/2001, potrivit cărora, dacă importatorii efectuează operațiuni frecvente cu același fel de marfă, garanția globală nu poate depăși 10% din cuantumul drepturilor de import calculate la valoarea în vamă a mărfurilor. În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 788/2001, garanția poate fi reținută pe o perioadă de maxim 30 de zile de la data efectuării importului, perioadă care poate fi prelungită cu 20 de zile pentru motive justificate. Având în vedere că, în mod abuziv, recurenta a reținut garanțiile fără temei, cu depășirea termenului specificat, pe bună dreptate, prima instanță a reținut că intimatei i s-a creat un prejudiciu, așa cum rezultă și din contractul de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, în mod corect, instanța fondului a omologat concluziile raportului de expertiză, care a stabilit că reținerea garanțiilor peste termen și într-un cuantum mai mare, a produs intimatei un prejudiciu de 2.549.524.660 lei, din care 2.260.138.803 lei penalități și 289.385.853 lei diferență de curs valutar. Având în vedere toate cele expuse, din care rezultă că dezlegarea dată pricinii deduse judecății de către prima instanță, este legală și temeinică, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională Vamală București, împotriva sentinței civile nr. 1946 din 19 noiembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante, suma de 10.000.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2005.