ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3139/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. prin Sindicatul Administrației Publice "B." a solicitat; 1)-obligarea pârâtului la majorarea cuantumului brut al salariului de bază al reclamantului, începând cu luna ianuarie 2015 cu suma de 100 RON față de salariul de bază acordat pentru luna decembrie 2014, iar începând cu luna decembrie 2015 cu un procent de 25% din cuantumul brut al salariului de bază acordat pentru luna septemebrie 2015; 2)-acordarea de despăgubiri egale cu diferența dintre salariul majorat potrivit capătului 1 de cerere și cel efectiv încasat, începând cu data de 1 ianuarie 2015 și, respectiv, 1 decembrie 2015, până la data pronunțării sentinței, sume actualizate la data plății, plus dobânda legală și 3)-stabilirea cuantumului brut al salariului de bază ținând seama de majorările stabilite potrivit primului capăt de cerere, începând cu data pronunțării sentinței.

2.1. Hotărârea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 1351/2017 din 21 martie 2017 a Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că aparține competența de soluționare a cauzei privind raportul de serviciu al funcționarului public Tribunalului Vâlcea, fiind aplicabile dispozițiile art. 109, art. 117 din Legea nr. 188/1999 și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Instanța reține că reclamantul, deși domiciliază în comuna Nicolae Bălcescu, județul Vâlcea, și-a ales domiciliul procesual în Craiova, fiind același cu sediul social al sindicatului, iar introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Dolj este doar atributivă de competență, mandatarul neavând posibiliatea de a alege între domiciliul său sau cel al reclamanților ori al pârâților.

Instanța a reținut faptul că nu este negată Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționat un recurs în interesul legii și prin care s-a statuat că instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă este cea de la sediul sindicatului reclamant, însă a reținut că, în cauza de față, nu este o situație similară, întrucât sindicatul nu a acționat în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al reclamantului, care are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Vâlcea.

2.2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 2051/2017 din 21 septembrie 2017 a Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că este adevărat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată organizația sindicală a precizat că este reprezentantul reclamantei, dar în același timp a menționat și faptul că a acționat în justiție în baza dispozițiilor legale prevăzute de art. 28 din Legea nr. 62/2011, care conferă legitimare procesuală activă în calitate de reclamant Sindicatului Administrației Publice "B.", aspect care conduce la concluzia că cererea a fost formulată de către această entitate ca reclamant în apărarea intereselor membrilor săi de sindicat.

Potrivit susținerilor din acțiune, confirmate de înscrisurile anexate acesteia, membrul de sindicat în numele căruia reclamantul Sindicatul Administrației Publice,, B.’’ a formulat acțiunea este funcționar public, iar conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

De asemenea, areținut instanța că potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile legii se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

Din coroborarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că în cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcționarului public, ce sunt de competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor, dispozițiile Legii nr. 188/1999 urmează a fi completate cu prevederile legislației muncii, în măsura în care acestea nu contravin legislației specifice funcției publice.

Cum Legea nr. 188/1999 nu cuprinde niciun fel de prevederi cu privire la competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal, de a soluționa litigiile referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici, în cauză devin aplicabile, în acord cu prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile cuprinse în Codul muncii care reglementează o astfel de competență, dat fiind faptul că litigiile privind drepturile salariale reclamate de către funcționarii publici reprezintă veritabile conflicte de muncă, așa cum sunt acestea definite de art. 231 din C. muncii.

Astfel, conform prevederilor art. 269 din C. muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul’’.

Instanța reține că prin Decizia nr. 1/2013, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, I.C.C.J. a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, iar instanța competentă în soluționarea conflictelor de muncă este instanța de la sediul sindicatului reclamant, competența teritorială fiind exclusivă.

Așadar, a concluzionat instanța că în cazul litigiilor având ca obiect soluționarea conflictelor de muncă, în care sunt implicați membrii de sindicat, indiferent dacă respectivele persoane au raporturi de muncă (prin încheierea unui contract individual de muncă) sau raporturi de serviciu (în baza unui act de numire în funcția publică) cu instituția angajatoare, competența teritorială este exclusivă și ea aparține instanței competente în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului care reclamă drepturi salariale, în numele membrului de sindicat pe care îl reprezintă.

Topica termenilor folosiți la redactarea acțiunii nu schimbă cu nimic esența chestiunii în discuție, fiind evident că sindicatul respectiv are calitate procesuală activă în virtutea legii, acționând nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al membrului de sindicat pe care-l reprezintă, iar instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este cea de la sediul său.

Situația nu este diferită nici pentru ipoteza în care s-ar aprecia că în privința competenței teritoriale sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care stabilește o competență alternativă a instanțelor, cea de la domiciliul reclamantului sau cea de la sediul pârâtului, alegerea unei astfel de instanțe aparține reclamantului, or, în cauză sindicatul reclamant a ales să sesizeze una dintre cele două instanțe, deopotrivă și exclusiv competente, respectiv pe cea de la sediul său, astfel că această instanță a devenit exclusiv competentă să soluționeze cauza, iar aceasta nu mai avea posibilitatea să invoce din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale.

În consecință, competența de soluționare a cauzei fiind dobândită de către Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, ca efect al alegerii de competență efectuate de către reclamant, aceasta nu se mai putea desesiza ulterior în favoarea altei instanțe.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două tribunale îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, cu o acțiune ce are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, fiind vorba de drepturi cu caracter salarial.

Înalta Curte reține că, în cauză, acțiunea în contencios administrativ a fost formulată de reclamant prin Sindicatul Administrației Publice "B.", în calitate de reprezentant al acestuia, funcționar public, și sunt aplicabile, în stabilirea competenței materiale și teritoriale a litigiului, așa cum corect au reținut și instanțele sesizate, dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât membrul de sindicat este funcționar public, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:

"Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale".

În cauză, se reține că cererea dedusă judecății a fost formulată de Sindicatul Administrației Publice "B.", în numele membrului de sindicat menționat în cerere, în temeiul art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003.

Așa fiind, se constată că este obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-au decis următoarele:"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant."

Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamantul Sindicatul Administrației Publice "B." are calitate procesuală activă, iar, în aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sindicatul reclamant a optat pentru instanța de la sediul său, în raza teritorială de competență a Tribunalului Dolj.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Administrației Publice "B." pentru A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Nicolae Bălcescu în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2017.