ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3002/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat să se constate că Ordinul nr. M.C. 133 din 04 octombrie 1985 nu a fost semnat de persoanele abilitate și, în consecință, nu produce efecte juridice, propunerea de trecere în rezervă fiind semnată în mod abuziv de către locțiitorul de zbor și secretarul de partid, și nu de Consiliul de Onoare, potrivit regulamentelor militare.

Prin precizarea din 29 decembrie 2014, reclamantul a învederat că a "promovat o nouă acțiune, adică prezenta la Curtea de Apel Timișoara ca, de data aceasta pe cale civilă (secție civilă), să analizeze, să hotărască și să constate dacă M.Ap. N. a respectat legea și Regulamentul disciplinei militare" atunci când a fost trecut în rezervă fără avizul Consiliului de Onoare așa cum prevede legea și regulamentele militare, solicitând instanței să constate dacă M.Ap. N. a respectat legea".

La data de 6 februarie 2015, la solicitarea instanței, reclamantul a formulat precizări privind temeiul de drept al acțiunii sale, ca fiind art. 111 vechiul din C. proc. civ. coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că "actul pretins prejudiciator a fost emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004", arătând că numai printr-o eroare materială s-a consemnat anterior art. 35 din noul C. proc. civ.).

Prin completarea de precizare depusă la data de 9 februarie 2015 reclamantul a arătat că nu se poate reține "incidența" Legii nr. 554/2004, iar "temeiul juridic" asupra căruia trebuie să se aplece instanța este art. 1 și 3 din Legea nr. 1/1967, întrucât aceste norme erau în vigoare" la data trecerii sale în rezervă.

Prin sentința civilă nr. 63 din data de 16.03.2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu precizarea din 06.02.2015, ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 63 din 16.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

La data de 26.06.2015 recurentul-reclamant în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale a invocat excepția de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual - Ordinul de trecere în rezervă nr. M.C. 133 emis la data de 04.10.1985.

În motivarea excepției se susține nelegalitatea Ordinului de trecere în rezervă nr. M.C. 133 din 04 octombrie 1985 deoarece propunerea de trecere în rezervă nu a fost făcută în conformitate cu prevederile capitolului 4 al H.C.M. nr. 927/1964 (Regulamentul Disciplinei Militare), în sensul că nu există lucrări pe care să se întemeieze, așa cum prevăd în mod imperativ dispozițiile art. 43, 48, 51, 77, completat cu Dispoziția A7/101 din 08 iulie 1988, art. 79, art. 80 completat cu Dispoziția A7/101 din 08 iulie 1988, art. 81, 84, 85, 93, 95 din R.D.M. - O.G. nr. 10/1973, valabil în octombrie 1985.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 03.11.2016 având în vedere că în raport s-a propus măsura anulării, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate excepția de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. M.C. 133 emis la data de 04.10.1985, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte constată că recurentul - reclamant A. a invocat excepția de nelegalitate a aceluiași Ordin - Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M.C. 133/1985 cu ocazia judecării recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 63 din 16 martie 2015, astfel că, examinarea actului administrativ pe cale directă a acțiunii în anulare exclude posibilitatea controlului judecătoresc și pe calea indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane interesate.

Deși excepția de nelegalitate este calificată drept excepție procedurală, prin modalitatea de reglementare, raportat la cercetarea analizată de instanță și la efectele pe care admiterea excepției le produce în privința actului individual, această excepție, aparent procedurală, vizează chiar fondul actului întrucât, în urma admiterii sale, produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului respectiv.

În primul rând, de menționat faptul că, potrivit argumentelor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 404 din 10.04.2008, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.

Curtea de Justiție de la Luxemburg a statuat cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, că "este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C - 385/06).

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39).

Instanța de control judiciar mai are în vedere și faptul că, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, CEDO a reținut că posibilitatea de a anula, fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție.

Totodată, jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 și următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, punctul 28 și următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 punctele 30 și următoarele) etc.

Înalta Curte constată că, prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenției.

Totodată, instanța de control judiciar nu poate face abstracție de soluția de principiu adoptată de Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 mai 2008, conform căreia s-a stabilit că "judecătorul va înlătura prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind posibilitatea ca legalitatea unui act administrativ cu caracter individual emis înainte de intrarea în vigoare a legii, să fie cercetat oricând, întrucât contravine reglementărilor și jurisprudenței europene".

Pe cale de consecință, în raport cu argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că dispozițiile în discuție, permițând, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și după împlinirea termenului în care partea putea exercita acțiunea în anulare, cum este și actul ce face obiectul prezentei cauze, Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M.C.133 din data de 04.10.1985, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce poate avea drept consecință crearea unui "climat general de incertitudine și nesiguranță juridică", așa cum a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în parag. (99) al Hotărârii pronunțate în cauza Păduraru contra României.

Totodată, Înalta Curte, studiind actele și lucrările dosarului de față, având în vedere și circuitul parcurs de acesta, apreciază că excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M.C.133 din data de 04.10.1985 este inadmisibilă și în considerarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram, potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei.

Astfel, Înalta Curte apreciază că este inadmisibilă excepția de nelegalitate, având în vedere că aceasta privește un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Cu privire la fondul cauzei, după analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte va anula recursul pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare.

Din conținutul cererii de recurs rezultă că aceasta nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurentul nu aduce sentinței atacate vreo critică, ce ar putea fi încadrată în motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. În realitate, recurentul-reclamant reia situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, aspecte analizate de către prima instanță.

Față de această împrejurare, se constată că motivele formulate de către recurentul-reclamant nu se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă nu combate în vreun fel argumentele de fapt și de drept avute în vedere de instanța de fond atunci când a soluționat pricina și nu face nicio referire la aceste argumente ce sunt redate pe larg în considerentele hotărârii. Autorul căii de atac nu face decât să reia aspectele pe care le-a menționat în motivarea cererii de chemare în judecată, neînțelegând să arate care sunt eventualele greșeli de judecată ale primei instanțe ori elementele de nelegalitate ale sentinței recurate.

De asemenea, se constată că motivele invocate nu pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 488 din Noul C. proc. civ.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"Recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", iar la alin. (3) se menționează în mod expres că:

"Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică".

Or, în cauză nu există motive de ordine publică, ce ar fi putut fi invocate din oficiu de către instanță.

Astfel fiind, față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu faptul că cererea de recurs formulată nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină și nici dezvoltarea acestora, Înalta Curte va anula recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 63 din 16.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 noiembrie 2016.