ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3573/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus sesizarea Curții de Apel București cu excepția de nelegalitate prevederilor art. 30 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, dispunând suspendarea litigiului de fond promovat de reclamantul A. în contradictoriu cu Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București, referitor la plata contribuției la fondul Casei de Asigurări a Avocaților în perioada ianuarie 2006-septembrie 2011.

Prin sentința civilă nr. 3507 din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a art. 30 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, invocată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București și cu emitentul actului administrativ normativ atacat pe calea excepției de nelegalitate - Uniunea Națională a Barourilor din România.

Împotriva sentinței civile nr. 3507 din 17 decembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea hotărârii recurate.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, arată că prima instanță a reținut greșit nemotivarea excepției de nelegalitate, apreciind că motivele invocate în fața sa nu pot fi luate în considerare decât în măsura în care dezvoltă aceleași aspecte invocate în fața instanței investite cu litigiul de fond.

În raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu instanța investită cu fondul litigiului era competentă să soluționeze excepția de nelegalitate, ci Curtea de Apel București. Prin urmare, era firesc ca motivarea excepției să se facă în fața instanței competente. Pe cale de consecință, refuzul instanței de a lua în considerare motivarea excepției de nelegalitate depusă în fața sa este vădit nelegală.

Limitele investirii nu sunt stabilite de instanța investită cu litigiul principal, așa cum s-a reținut prin sentința recurată, ci sunt stabilite de reclamant în baza dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 și în virtutea principiului disponibilității.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că, în mod eronat, prima instanță a reținut că actul contestat este Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, adoptat și modificat prin hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, respectiv art. 30 din Statut, ce reglementează termenul de prescripție de 5 ani (fostul art. 29 din varianta inițială a Statului adoptat în 2011), iar actele primare ce au stat la baza emiterii acestuia au fost art. 36 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 și art. 98 lit. a) din O.U.G. nr. 11/1998, o asemenea motivare a reclamantului neexistând. Din contră, reclamantul a evidențiat că atât Legea nr. 19/2000, cât și Legea nr. 263/2010 nu au cum să constituie acte primare în emiterea Statutului CAA.

Susține că prescripția se stabilește numai prin lege, invocând dispozițiile art. 2500, 2513, 2515, 2516 și 2517 ale C. civ., iar în ipoteza în care nu se aplică dispozițiile noului C. civ., aceeași reglementare se regăsește în Decretul nr. 167/1958.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că esența excepției de nelegalitate presupune cenzurarea actului administrativ, în speță, a art. 30 alin. (1) din Statutul CAA, astfel că instanța trebuia să cenzureze actul juridic inferior raportat la lege, respectiv la prevederile O.G. nr. 221/2000 și ale Legii nr. 452/2001, precum și la prevederile art. 16 alin. (2) și art. 108 alin. (2) din Constituție.

Menționează că art. 179 din Statutul CAA modificat, prevede că prin lege, în sensul prevederilor statutare, se înțelege O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, aprobată și modificată prin Legea nr. 452/2001, astfel că acestea este actul primar la care se raportează Statutul CAA. Or, în condițiile în care legea care reglementează sistemul de asigurări sociale al avocaților nu are prevederi referitoare la prescripție, se aplică termenul general de prescripție, prevăzut de legea civilă.

Instanța și-a motivat soluția de respingere a excepției de nelegalitate pe o lege abrogată, respectiv pe art. 36 alin. (4) din Legea nr. 19/2000, abrogat prin art. 196 din Legea nr. 263/2010, precum și pe dispozițiile Legii nr. 263/2010, care reglementează sistemul integrat de pensii, instanța nefăcând diferența între sistemul integrat de pensii și sistemul de pensii prevăzut de Legea nr. 452/2001, care este un sistem privat de pensii, specific activității avocaților, ce nu este integrat sistemului public de pensii.

Critică motivarea primei instanțe care confirmă legalitatea prevederilor din Statut conform cărora contribuțiile de pensii și asigurări sociale datorate și neachitate ale avocaților se urmăresc în termenul de prescripție de 5 ani, echivalându-le creanțelor bugetare, arătând că nu există nicio reglementare de rang superior celei din Statut, care să stabilească acest termen de prescripție, în condițiile în care art. 2517 C. civ. statuează că termenul general de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen.

Dacă Legea nr. 452/2001 nu prevede un termen de prescripție, se aplică cel stabilit prin Decretul nr. 167/1958 sau prin C. civ., respectiv termenul general de 3 ani, având în vedere că termenul de prescripție se stabilește doar prin lege, iar nu printr-un act juridic inferior.

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Arată că, în cauză, trebuie să se stabilească dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data la care recurentul-reclamant a introdus acțiunea de fond la Tribunalul București (28.03.2012) sau în forma în vigoare la data la care acesta a sesizat instanța cu excepția de nelegalitate (6.01.2014).

Consideră că recursul este nefondat, având în vedere că Statutul C.A.A. este un act administrativ normativ, adoptat de Congresul avocaților, ce reglementează organizarea și funcționarea C.A.A., așa cum prevede din dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Recurentul a susținut, prin primul motiv de recurs, că instanța nu i-a luat în seamă precizările referitoare la motivarea excepției de nelegalitate, care de altfel, nu cuprind diferențe de esență, față de forma inițială a motivării.

Or, instanța a analizat excepția sub toate aspectele invocate. Poziția reclamantului a diferit pe parcursul litigiului, conținând contraziceri sau neclarități, acestea fiind reluate și în motivarea recursului, ca de exemplu indicarea repetată a Legii nr. 544/2004, în loc de Legea nr. 554/2004 ori precizări neconforme realității cu privire la modificarea termenului de prescripție de 3 ani în 5 ani și momentul când s-a produs această modificare, dar și contradicții cu privire la termenul general de prescripție care ar fi fost prevăzut de C. civ., de C. proc. civ. sau de Decretul nr. 167/1958.

Prima instanță a motivat corespunzător hotărârea, fără motive contradictorii sau străine de natura pricinii, reținând că art. 30 alin. (1) din Statutul C.A.A. nu încalcă vreo dispoziție legală, fiind în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 și ale Legii nr. 263/2010, ce au prevăzut că recuperarea debitelor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat se face conform reglementărilor privind executarea creanțelor bugetare, iar când se pune în discuție recuperarea contribuției de asigurări sociale, deși legile invocate reglementează un sistem public, iar Statutul C.A.A. un sistem privat, natura contribuției este aceeași. Consideră că Legile nr. 19/2000 și nr. 263/2010 au incidență în cauză, întrucât modificarea art. 30 alin. (1) din Statutul C.A.A. a avut la bază prevederile corespunzătoare din Legea nr. 19/2000, prevederi menținute și prin Legea nr. 263/2010.

De asemenea, consideră că invocarea de către recurent a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 sau ale noului C. civ. privitoare la prescripția extinctivă de 3 ani, nu pot fi reținute, deoarece, în ceea ce privește recuperarea creanțelor de asigurări sociale, sunt aplicabile prevederile corespunzătoare din Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 263/2010, care fac trimitere la reglementările privind executarea creanțelor bugetare, stabilite prin O.U.G. nr. 11/1996 și care la art. 98 lit. a) prevede că "Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor bugetare se prescrie după cum urmează: a) în termen de 5 ani de la data nașterii dreptului de a cere executarea silită pentru creanțele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuții stabilite potrivit legii, precum și din majorările aferente".

Deși nici Legea nr. 51/1995 și nici O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților nu cuprind dispoziții cu privire la termenele de prescripție, ambele acte normative stabilesc competența U.N.B.R. de a reglementa aspectele ce țin de sistemul propriu de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, astfel fiind adoptat Statutul C.A.A. care stabilește modul de organizare și funcționare a C.A.A.

Este neîntemeiată susținerea recurentului conform căreia instanța de fond ar fi aplicat greșit normele de drept material, când a făcut trimitere la actele normative ce au relevanță în cauză, iar referirea la lipsa unor reglementări de rang superior celei din Statut trebuie înțeleasă în sensul că nu e interzisă de vreo lege stabilirea termenului de prescripție extinctivă de 5 ani, chiar art. 2517 din C. civ. prevăzând posibilitatea existenței și a altor termene de prescripție în afara celui general de 3 ani.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamantul A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Cu titlu prealabil, este de reținut că solicitarea intimatei UNBR de a se statua asupra variantei textului art. 4 din Legea nr. 554/2004 aplicabilă cauzei, respectiv cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012 sau cea ulterioară, are legătură cu respingerea excepției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate. Cum intimata nu a formulat recurs, Înalta Curte nu este investită cu controlul de legalitate al soluției pronunțate asupra finelui de neprimire a excepției de nelegalitate.

De altfel, reglementarea nouă a excepției de nelegalitate cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, este aplicabilă proceselor începute după data de 15.02.2013, când a intrat în vigoare noul C. proc. civ. (soluție de principiu a ÎCCJ-SCAF din 20 mai 2013). Prin urmare, prima instanță a reținut corect aplicarea în cauză, în raport de data declanșării litigiului de fond în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate - 28.03.2012, a formei art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012.

Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat. Reclamantul a adus precizări motivării excepției de nelegalitate a art. 30 alin. (1) din Statutului Casei de Asigurări a Avocaților (excepție invocată în fața Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 6.01.2014) la ultimul termen de judecată în fața instanței investite cu soluționarea excepției de nelegalitate, respectiv la data de 10.12.2014.

Instanța care a pronunțat sentința recurată a constatat, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că nu poate lua în considerare completările aduse motivelor care susțin excepția de nelegalitate, decât în măsura în care dezvoltă aceleași aspecte invocate în fața instanței investită cu judecarea litigiului de fond, aceasta din urmă stabilind limitele investirii instanței de contencios administrativ.

Această soluție este corectă, având în vedere că excepția de nelegalitate constituie un incident procedural dat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, în competența de soluționare a instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, limitele investirii instanței de contencios administrativ sunt trasate în fața instanței investită cu soluționarea litigiului principal care, în considerarea obiectului excepției de nelegalitate și a motivării pe care se sprijină, hotărăște asupra admisibilității excepției, cu consecința sesizării instanței competente să soluționeze incidentul procedural.

Excepția de nelegalitate nu poate fi considerată o cerere de chemare în judecată nouă, în raport de reglementarea ei legală anterior menționată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că nu există o motivare contradictorie a primei instanțe asupra excepției de nelegalitate, respectiv hotărârea recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei. Trimiterile primei instanțe la prevederile art. 36 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 și ale art. 98 lit. a) din O.G. nr. 11/1996, ca acte normative de rang superior, în raport de care a analizat legalitatea prevederilor art. 30 alin. (1) din Statutul CAA, sunt coerente, față de obiectul de reglementare al Statutului - un sistem de asigurări sociale pentru categoria socioprofesională a avocaților.

Pentru aceste considerente, va fi înlăturat, ca nefondat, și acest al doilea motiv de recurs.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondată susținerea recurentului potrivit căreia prima instanță și-ar fi argumentat soluția de respingere a excepției de nelegalitate pe prevederile unei legi abrogate, respectiv pe dispozițiile Legii nr. 19/2000, care a fost abrogată prin Legea nr. 263/2010.

Recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) din Statutul CAA în forma în vigoare în perioada pentru care s-a exercitat controlul asupra plății contribuției de asigurări sociale, și anume ianuarie 2006-septembrie 2011. În acest context, cu respectarea principiului tempus regit actum, prima instanță a analizat excepția invocată raportat la prevederi legale în vigoare în perioada de referință.

De asemenea, recurentul afirmă nefondat că prima instanță nu a distins între sistemul public de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000 și, apoi, de Legea nr. 263/2010 și sistemul de pensii privat, neintegrat sistemului public de pensii, prevăzut de O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, aprobată prin Legea nr. 452/2001.

Distincția între cele două sisteme de asigurări sociale nu este relevantă din perspectiva impusă de analiza excepției de nelegalitate invocată întrucât sistemul propriu de asigurări sociale al avocaților este, la rândul său, reglementat prin lege (art. 33 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu O.U.G. nr. 221/2000).

În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 221/2000, Casa de Asigurări a Avocaților este instituție autonomă cu personalitate juridică, de drept public.

În raport de prevederile coroborate ale art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și (2) și art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 1 alin. (1) și (2) lit. e), art. 2 pct. 30 și art. 42 din Legea nr. 500/2002, contribuțiile datorate de avocați la sistemul autonom de asigurări sociale reglementat prin lege reprezintă surse de finanțare ale bugetului instituției autonome de drept public constituite prin lege, buget care este parte a bugetului general consolidat. Drept urmare, acestor contribuții li se aplică regulile de prescripție din materie fiscală, specifice dreptului public.

Prin urmare, așa cum a arătat emitentul actului atacat pe calea excepției de nelegalitate, prevederile art. 30 alin. (1) din Statutul CAA sunt în acord cu prevederile art. 31 alin. (8) din Legea nr. 19/2000, respectiv cu cele ale art. 43-44 din Legea nr. 263/2010 care a succedat Legii nr. 19/2000, dar și cu prevederile O.U.G. nr. 221/2000 coroborate cu cele ale Codului de procedură fiscală, în materie de prescripție a stabilirii și, respectiv, executării drepturilor de creanță bugetare.

Contribuțiile la sistemul de asigurări sociale (sistem reglementat prin lege și care generează raporturi juridice de drept public), sunt supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legea fiscală, soluție care rezultă explicit din prevederile art. 22 din Decretul nr. 167/1958 și, implicit, și din dispozițiile art. 2516 din noul C. civ.

Pe cale de consecință, în mod legal prima instanță a constatat că dispozițiile art. 30 alin. (1) din Statutul CAA sunt în acord cu reglementările legale de rang superior referitoare la termenul de prescripție.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 253 C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A., ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3507 din 17 decembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.