ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3342/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 15.05.2013 a Tribunalului București, secția a IV-a, pronunțată în dosar nr. x/2011, având ca obiect apelul formulat de către apelanții-reclamanți A. și B. în contradictoriu cu intimatele-pârâte Casa de Asigurări a Avocaților din România și Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București, împotriva sentinței civile nr. 5278 din 12 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 în dosar nr. x/2011, având ca obiect acțiune în constatare, s-a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului către Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și art. 222, în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat și art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților.

Prin sentința civilă nr. 3553 din 14 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2013, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanții au arătat, în esență, următoarele:

Excepția de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și a art. 222, în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat

Art. 23 alin. (4) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților:

"Depășirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere în favoarea CA.A. aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut in Statutul profesiei".

Art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților: "Depășirea termenului de plata atrage obligația de plata a majorărilor de întârziere, aplicata la suma datorată, în cuantumul prevăzut în statutul profesiei de avocat".

Art. 222 devenit în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat:" Distinct de măsura suspendării calității de avocat, depășirea termenului de plata a contribuțiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligația de plata a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicat la suma datorată".

Reclamanții consideră că prevederile statutare menționate la pct. 2 sunt contrare legilor în vigoare, întrucât, așa cum se observă din lecturarea prevederilor legale incidente în prezenta cauză, respectiv O.U.G. nr. 221/2000 și Legea nr. 51/1995, singura lege care reglementează obligațiile ce revin avocaților față de Casa de Asigurări a Avocaților este Legea nr. 51/1995, O.U.G. nr. 221/2000 reglementând doar drepturile la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților în raporturile acestora cu Casa de Asigurări a Avocaților.

Art. 92 din Legea profesiei de avocat conferă de drept tuturor avocaților în activitate calitatea de membri ai Casei de Asigurări ai Avocaților și instituie totodată obligația legală a acestora de a contribui la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaților, în cuantumul stabilit de organele competente ale profesiei. Nu există în lege nicio altă mențiune legată de eventuale dobânzi legale sau majorări de întârziere în cazul în care aceasta contribuție nu este achitată conform Statutului ce urma sa fie adoptat ulterior.

Cu toate acestea, atât art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, cât și art. 222 devenit în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat instituie în sarcina avocaților, în cazul neplății in termenul stabilit de Statut a contribuției lunare, o obligație suplimentară de plata, respectiv a majorărilor de întârziere aplicate la suma datorată.

Consideră reclamanții că aceste două norme statutare, prin modalitatea concretă în care au fost aprobate și ulterior modificate, încalcă principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 pentru următoarele considerente logico-juridice:

- Statutul, regulamentul, metodologiile etc., ca acte administrative, au o forță juridică inferioara unei legi întrucât, prin chiar natura lor intrinsecă, sunt emise strict pentru a explicita modalitatea concreta în care trebuiesc îndeplinite anumite prevederi legale, în temeiul cărora au fost emise și fără a putea modifica sau schimba dispozițiile imperative ale legilor;

- Chiar dacă art. 12 din O.U.G. nr. 221/2000 prevede la alin. (6), că jurisdicția sistemului Casei de Asigurări a Avocaților se realizează in condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, aceasta nu conferă Statutului forța juridica a unei legi.

- A interpreta în sens contrar, înseamnă a pune un semn de egalitate între efectele unei legi adoptate de Parlament și efectele unui act administrativ adoptat de un organism privat de interes public, lucru ce contravine legii fundamentale a României, din moment ce unica autoritate legiuitoare a tarii este Parlamentul României;

- Singura situație în care un statut, regulament, etc. pot avea forța juridică a unei legi, ca anexe la lege, este cea reglementata de dispozițiile art. 57 din Legea nr. 24/2000, și doar cu mențiunea expresă inserată la finalul textului-cadru de trimitere din respectiva lege în sensul că anexa (statut, regulament, etc.) face parte integrantă din lege, situație inexistentă în ceea ce privește Statutul Casei de Asigurări a Avocaților;

- Așadar, printr-o dispoziție statutară, emisă pentru aplicarea în concret a unei legi, nu se poate adăuga la respectiva lege și nici nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale acelei legi, așa cum chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 3420 din 31 mai 2005 a secției de contencios administrativ și fiscal;

- Din moment ce Legea nr. 51/1995 și ulterior, O.U.G. nr. 221/2000, nu prevăd decât obligativitatea avocatului de a plăti contribuția lunară, fără să facă nicio precizare despre dobânda legală sau majorări de întârziere în caz de neplată, este evident că Statutul nu poate să prevadă obligații de plată suplimentare pentru avocat, cum este cazul concret al majorărilor de întârziere, întrucât prin aceste dispoziții se adaugă la lege.

În ceea ce privește nelegalitatea dispozițiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, reclamanții au arătat că acestea sunt nelegale, întrucât contravin termenului general de prescripție de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, pentru următoarele considerente logico-juridice:

- Art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților: "Contribuția de asigurări sociale datorată și neplătită se urmărește în cadrul termenului de prescripție de 5 ani".

- În materia prescripției extinctive, dispozițiile Decretului 167/1958 constituie dreptul comun în această materie, având o aplicabilitate generală în orice litigiu judiciar;

- Singura situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului 167/1958 intervine atunci când, într-un anumit domeniu juridic, se aplica o lege sau un alt act normativ cu forța juridică a unei legi care prevede în mod expres, termene de prescripție mai lungi sau mai scurte decât cele prevăzute în Decret;

- în situația concretă a prezentei spețe, Statutul Casei de Asigurări a Avocaților nu este nici lege și nici nu are forța juridică a unei legi, fiind emis și aprobat doar pentru executarea în concret a Legii nr. 51/1995 și a O.U.G. nr. 221/2000;

- Nu exista nicio dispoziție, nici în Legea nr. 51/1995 și nici în O.U.G. nr. 221/2000, care să stabilească, în mod expres, un alt termen de prescripție decât cel general de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958, pentru urmărirea acestor contribuții la bugetul Casei de Asigurări a Avocaților;

- Art. 22 din Decretul nr. 167/1958 consacră prescripții speciale, cum ar fi "impozitele și taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum și primele de asigurare datorate in temeiul asigurărilor prin efectul legii", care "rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale"; fiind o normă expresă și limitativă nu se poate aplica decât în situațiile enunțate de legiuitor, fără a se putea aplica prin analogie și în alte domenii mai mult sau mai puțin similare cu cele enumerate, cum este cazul Casei de Asigurări a Avocaților care gestionează un sistem unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților;

- De altfel, și evoluția în timp a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților este mai mult decât grăitoare pentru nelegalitatea lor din moment ce inițial, la momentul adoptării Statutului în mai 2001, prevedea ca termen de prescripție a plății contribuțiilor termenul general de 3 ani, iar ulterior a fost modificat, într-un termen de 5 ani, de Congresul Avocaților din cadrul U.N.B.R.

Pârâta Casa de Asigurări a Avocaților din România a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității și excepția inadmisibilității.

S-a susținut că actele administrative a căror anulare o solicită reclamanții au fost emise de U.N.B.R. și C.A.A. în temeiul Legii nr. 51/1995 a Statutului profesiei de avocat și Statutului C.A.A. care prevăd o altă procedură de modificare a lor decât cea la care fac referire reclamanții.

A mai arătat pârâta că acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 este tardiv formulată. În conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, reclamanții, dacă apreciau că actele normative la care fac referire le-au vătămat drepturile sau interesele legitime, trebuiau să se adreseze în prealabil CAA și UNBR în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoștință de Statutul CAA intrat în vigoare la 28.05.2001, iar în cazul în care nu primeau răspuns de la entitățile care au emis acele actele normative trebuiau să sesizeze instanța de contencios administrativ în termen de cel mult 6 luni după expirarea termenului în care urmau să primească răspuns de la UNBR și CAA. Având în vedere că reclamanții au formulat acțiunea în temeiul Legii nr. 554/2004 la 15.05.2013 motivând că le-au fost lezate interesele și drepturile patrimoniale în perioada următoare datei de 01.01.2000 datorită aplicării unor prevederi nelegale ale Statutului CAA și Statutului profesiei de avocat, iar efectele produse au fost cunoscute de circa 13 ani în urmă și fără ca în prealabil CAA să dea răspuns demersurilor făcute pentru ca reclamanți să fie exonerați de plata majorărilor de întârziere pentru neachitarea la timp a contribuțiilor datorate pentru formarea fondurilor CAA este evident că acțiunea a fost tardiv formulată și de aceea trebuie respinsă cu această motivare.

Pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

În susținerea excepției inadmisibilității, pârâta a arătat că Statutul C.A.A. ca și Statul profesiei de avocat este un act normativ, deoarece privește nu o anumită persoană, ci are un caracter general, iar ca regulă actele administrative sunt unilaterale, ele exprimând voința autorității administrative care le emite sau adoptă, sens în care invocă excepția inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la legislația aplicabilă în situația de față, a arătat că aceasta este cea fiscală, prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Ca atare, consideră că termenul de prescripție aplicabil în materia recuperării debitelor datorate către sistemul de asigurări sociale al avocaților este de 5 ani.

Hotărârea Curții de Apel București

Prin sentința civilă nr. 3216 din 25 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității.

A respins excepția de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, invocată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Casa de Asigurări a Avocaților din România și Uniunea Națională a Barourilor din România, ca neîntemeiată.

A admis excepția de nelegalitate a art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și a constatat nelegalitatea art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților ("Contribuția de asigurări sociale datorată și neplătită se urmărește în cadrul termenului de prescripție de 5 ani").

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Excepția de nelegalitate a fost invocată la data de 15.05.2013.

La această dată erau în vigoare dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 76/2012 ("Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. (4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege").

Curtea constată că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță.

Legea nr. 76/2012 privește punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Conform art. 1 din legea nr. 76/2012, "Prezenta lege cuprinde dispozițiile pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., denumită în continuare C. proc. civ., având ca principal obiect punerea de acord a legislației procesual civile existente cu prevederile acestuia, precum și soluționarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă".

Având în vedere că dispozițiile Legii nr. 134/2010 se aplică numai în procesele începute după data intrării în vigoare, 15 februarie 2013, Curtea constată că dispozițiile art. 4 din legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 76/2012 se aplică doar excepțiilor de nelegalitate invocate în procesele guvernate de Noul C. proc. civ.

Această soluție a fost adoptată în ședința secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca soluție de principiu, la 20.05.2013.

Ca urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 forma în vigoare anterior modificărilor sus menționate:

"Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze și nici atunci când excepția de nelegalitate a fost invocată în cauze penale".

Dispozițiile alin. (1) al art. 4 sunt interpretate în acord cu principiile de interpretare logică, sistematică și istorico-teleologică, reținute în practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care s-a pronunțat în sensul admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât și ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.

Soluția admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ a fost adoptată în ședința secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca soluție de principiu, la 29.09.2008.

Dispozițiile legale a căror nelegalitate s-a invocat fac parte din Statutul profesiei de avocat, respectiv Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, acte administrative cu caracter normativ adoptate prin Hotărârile Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Chiar dacă actele administrative sus menționate reglementează relații sociale dintr-un domeniu determinat (exercitarea profesiei de avocat, sistemul propriu de asigurări sociale pentru avocați), subiectele de drept cărora se adresează nu sunt individualizate, actele având aplicabilitate generală.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel a constatat că excepția de nelegalitate privind dispoziții din acte administrative cu caracter normativ este admisibilă.

Împrejurarea că printre atribuțiile legale ale Congresului avocaților se numără și modificarea Statutelor (art. 64 lit. d) Legea nr. 51/1995, invocat prin întâmpinare de pârâta CAA) nu înseamnă că persoana îndreptățită nu are deschisă calea procedurală reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În ce privește motivul de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a art. 30 din Statutul CAA, intrat în vigoare în 2010, motiv dedus din prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ, care reglementează condiția ca de actul administrativ să depindă soluționarea litigiului pe fond, Curtea de apel a reținut că analiza îndeplinirii acestei condiții este realizată de instanța investită cu soluționarea litigiului în cadrul căruia s-a invocat excepția de nelegalitate, care sesizează instanța de contencios administrativ competentă printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

Având în vedere că este un aspect stabilit irevocabil de instanța litigiului de fond, prima instanță a apreciat că în fața instanței de contencios administrativ sesizate cu soluționarea excepției de nelegalitate nu se mai poate pune în discuție îndeplinirea condiției ca de actul administrativ respectiv să depindă soluționarea litigiului pe fond.

În ceea ce privește excepția tardivității, curtea de apel a reținut că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu reglementează un termen în care excepția de nelegalitate poate fi invocată și nici obligația formulării unei cereri de revocare, adresate organului emitent, anterior invocării excepției.

Pe fondul excepției de nelegalitate, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția de nelegalitate privește următoarele dispoziții:

Art. 23 alin. (4) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților,

"Depășirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere în favoarea Casei de Asigurări a Avocaților, aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul profesiei de avocat".

Art. 27 alin. (2) Statutul Casei de Asigurări a Avocaților,

"Depășirea termenului de plată atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere, aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul profesiei de avocat".

Art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat,

"Distinct de măsura suspendării calității de avocat, depășirea termenului de plată a contribuțiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicat la suma datorată", și

Art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, astfel cum a fost modificat în 2010:

"Contribuția de asigurări sociale datorată și neplătită se urmărește în cadrul termenului de prescripție de 5 ani".

Curtea de apel a constatat că excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (4) și art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, respectiv a dispozițiilor art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, nu este întemeiată.

Conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, "Sistemul de asigurări sociale al avocaților este reglementat prin lege și se bazează pe contribuția acestora, precum și pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților".

Conform art. 44 alin. (1) din aceeași lege, "Avocatul este obligat să țină evidențele cerute de lege și de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat și să achite cu regularitate și la timp taxele și contribuțiile stabilite pentru formarea bugetului baroului și a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaților din România și ale filialelor. Bugetul U.N.B.R. este format din contribuțiile barourilor, stabilite conform legii și statutului profesiei".

În Legea nr. 51/1995 nu există nicio mențiune expresă referitoare la impunerea majorărilor de întârziere.

Însă potrivit legii, avocatul are obligația să achite "cu regularitate și la timp" contribuțiile la fondurile Casei de Asigurări a Avocaților.

De vreme ce obligația are termene de plată imperative, se înțelege că în cazul depășirii acestora sunt antrenate consecințele depășirii termenului de executare a obligației de a plăti o sumă de bani.

În acest context, Curtea de apel a apreciat că stabilirea unor sume pentru întârziere prin dispozițiile statutare nu completează dispozițiile legale. Majorările de întârziere reprezentând un accesoriu al creanței principale, sunt supuse regulilor prescrise de lege pentru contribuțiile la fondul Casei de Asigurări a Avocaților:

"Avocatul înscris în barou, cu drept de exercitare a profesiei, este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaților. Contribuția nu poate fi mai mică decât suma stabilită de Consiliul U.N.B.R., astfel încât să acopere nevoile curente de plată ale Casei de Asigurări a Avocaților" (art. 91 alin. (2) din Legea nr. 51/1995).

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, prima instanță a constatat că este întemeiată, pentru următoarele argumente:

Aceste dispoziții stabilesc un termen de prescripție de 5 ani pentru exercitarea dreptului la acțiune în vederea recuperării contribuției de asigurări sociale datorate și neplătite.

Termenul general de prescripție reglementat, la data adoptării actului administrativ sus menționat (2010) prin Decretul nr. 167/1958, este de trei ani (termenul general de prescripție este de trei ani și conform C. civ., în vigoare de la 01.10.2011).

Un alt termen nu poate fi stabilit decât prin lege.

Statutul CAA adoptat prin Hotărâre a UNBR are forță juridică inferioară legii, fiind adoptat în executarea acesteia, "în limitele și potrivit normelor care le ordonă" (art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000).

Împrejurarea că legea (Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, respectiv O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților) stabilește că organizarea și funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților se stabilesc de Congresul avocaților prin statutul acesteia nu îndreptățește persoana juridică de interes public, asimilată unei autorități publice, în sensul Legii contenciosului administrativ, să adopte o normă care derogă de la cea generală privind termenul de prescripție, fără ca legea în executarea căreia este adoptat Statutul să stabilească o astfel de normă derogatorie.

Astfel cum rezultă din Decretul nr. 167/1958, termene de prescripție speciale nu pot fi stabilite decât prin legi speciale.

Conform art. 22 din Decretul nr. 167/1958, "Impozitele și taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum și primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale".

În materia contribuțiilor pentru asigurările sociale din sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale gestionat de Casa de Asigurări a Avocaților din România, legea nu reglementează un termen de prescripție de 5 ani.

A mai reținut prima instanță că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 92/2003, conform cărora "dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de cinci ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept".

Codul de procedură fiscală constituie dreptul comun pentru "administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat" (art. 2 alin. (2).

Administrarea contribuțiilor datorate Casei de Asigurări a Avocaților nu se poate realiza în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală fără ca o dispoziție legală care să stabilească acest lucru.

A mai reținut prima instanță că nici dispozițiile art. 181 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice nu au incidență în cauză, acesta fiind aplicabile debitelor provenite din prestații de asigurări sociale din sistemului public de pensii, administrat prin CNPP și prin casele de pensii sectoriale (înființate în subordinea Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații - art. 132 din Legea nr. 263/2010).

A conchis curtea de apel că din faptul recunoașterii reciproce a stagiilor de cotizare, respectiv a vechimii în muncă/serviciu, nu se poate trage concluzia că la recuperarea debitelor, Casa de Asigurări a Avocaților aplică prevederile Codului de procedură fiscală.

Cererile de recurs

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâtele Casa de Asigurări a Avocaților și Uniunea Națională a Barourilor din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul reclamanților A. și B. este întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 304<SUP>1</SUP> din același cod, recurenții solicitând modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii excepției de nelegalitate a art. 23 alin. (4), a art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și a art. 222 alin. (4), devenit art. 235 alin. (5) din Statutul Profesiei de Avocat.

În motivarea cererii de recurs, recurenții-reclamanți susțin că sentința este lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că raționamentul instanței de fond este contradictoriu și eronat. Se arată astfel că, pe de o parte, prima instanță a reținut că legea nu prevede obligația de a plăti majorări de întârziere și că obligația de a plăti majorările de întârziere și cuantumul acestora sunt stabilite prin norme inferioare legii, iar, pe de altă parte, a apreciat că normele statutare nu adaugă la lege.

Mai susțin recurenții-reclamanți că, este greșit considerentul avut în vedere de curtea de apel, potrivit căruia, ne aflăm în situația consecințelor depășirii termenului de executare a obligației de plată, în realitate, consecința nerespectării termenului de plată nu are nicio legătură cu "majorările de întârziere" în condițiile în care legea nu prevede această sancțiune atunci când stabilește termenul imperativ de plată.

În acest sens, susțin recurenții că penalitatea rezultă din lege sau din voința părților și, prin urmare, nu poate rezulta din acte inferioare legii. Arată recurenții-reclamanți că această afirmație este justificată juridic atât prin prisma prevederilor art. 139 din Constituția României, potrivit cărora impozitele, taxele sau alte venituri datorate se stabilesc numai prin lege, cât și prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În contextul juridic menționat, susțin recurenții-reclamanți că faptul că art. 12 din O.U.G. nr. 221/2000 prevede la alin. (6) că jurisdicția sistemului Casei de Asigurări a Avocaților se realizează în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, nu conferă Statutului forța juridică a unei legi și prin urmare, nu poate adăuga la lege prin stabilirea unor obligații suplimentare de plată.

În final, susțin recurenții-reclamanți că penalitatea stabilită prin aceste norme statutare nu echivalează cu dobânda legală, stabilită conform dispozițiilor legale în materie, care se datorează de drept în caz de neîndeplinire a obligațiilor de a plăti sume de bani.

Recursul pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România critică sentința atacată din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material incidente speței atât în ceea ce privește soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, precum și cu privire la soluția de admitere a excepției de nelegalitate a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților.

Recurenta-pârâtă solicită modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii excepției de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă U.N.B.R. susține în esență următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate arată că prima instanță a reținut, în mod greșit, că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum erau în vigoare anterior modificărilor ce i s-au adus prin Legea nr. 76/2012.

În acest sens, arată că excepția de nelegalitate a fost invocată pentru prima dată, în fața Tribunalului București, la data de 15.05.2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 care a modificat conținutul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Prin urmare, curtea de apel trebuia să respingă excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, și nu să procedeze la soluționarea ei, pe fond, prin aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește soluția de admitere a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, recurenta-pârâtă UNBR susține, în combaterea argumentului potrivit căruia dispozițiile art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților au forță juridică inferioară legii, că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și dispozițiile din O.U.G. nr. 221/2000 prevăd că dispozițiile legii cu privire la organizarea și funcționarea profesiei de avocat și cele referitoare la asigurările sociale se completează cu dispozițiile autoreglementative adoptate de respectivele entități autonome.

Mai arată recurenta-pârâtă că prima instanță a reținut greșit că, în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și ale noului C. civ.

Totodată susține că atât timp cât Statutul Casei de Asigurări a Avocaților privește tot pensii și alte drepturi de asigurări sociale ca și Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, este normal ca și pentru asigurările sociale ale avocaților să se aibă în vedere, termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legea menționată anterior.

Se susține de către recurentă că sentința primei instanțe a fost dată cu încălcarea legii privind acordarea pensiilor și alte drepturi de asigurări sociale și chiar cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, atâta vreme această prevedere exprimă intenția Congresului Avocaților de a sigura constituirea unui buget echilibrat care să permită achitarea la timp a drepturilor de pensie și a altor drepturi de asigurări sociale de care beneficiază avocații.

Recurenta-pârâtă susține că punctul de vedere al curții de apel în sensul că Statutul C.A.A. are forță juridică inferioară legii, iar termenul de prescripție de 5 ani nu are temei legal, este greșit și nelegal prin raportare la art. 15 alin. (4) și art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Contrar argumentelor reținute de prima instanță, recurenta-pârâtă arată că dispozițiile art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților care prevăd un termen de prescripție de 5 ani sunt în conformitate atât cu dispozițiile Codul de procedură fiscală, cât și cu cele ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

II. Hotărârea Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând recursurile formulate de reclamanții A. și B. și pârâtele Uniunea Națională a Barourilor din România și Casa de Asigurări a Avocaților, în limitele criticilor dezvoltate, în raport de actele și lucrările dosarului precum și de dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul reclamanților nu este fondat, iar recursul pârâtelor este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Mai înainte de a analiza, în concret, fiecare dintre recursurile promovate în speță, Înalta Curte consideră că este necesar a stabili premisele comune și cadrul juridic în contextul cărora trebuie analizate criticile aduse hotărârii primei instanțe și, implicit, temeinicia excepției de nelegalitate invocată.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat stabilește regula generală potrivit căreia:" Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei".

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților: (1) "Dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condițiile prezentei ordonanțe de urgență prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaților din România.

(2) Organizarea și funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților se stabilesc în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților".

Așadar, profesia de avocat face parte din categoria profesiilor liberale, regimul juridic al exercitării acesteia având dublă natură și anume: un regim juridic cu caracter public, reglementar, care cuprinde normele generale obligatorii de organizare și exercitare prestabilite de Legea nr. 51/1995, în limitele cărora trebuie să se desfășoare profesia de avocat și un regim juridic de natură privată, născut în temeiul manifestării de voință a fiecărui avocat în parte, făcută cu intenția de a se ajunge la un consens privind adoptarea propriilor norme de organizare colectivă, care să servească și satisfacă interesele comune profesionale ale avocaților, intenție concretizată în adoptarea Statutelor.

Dualitatea regimului juridic aplicabil profesiei de avocat a condus la atribuirea de către legiuitor organizațiilor profesionale ale avocaților constituite la nivel local sau național, a statutului de instituții autonome de interes public cu personalitate juridică, în plan procesual, consecința fiind că actele cu caracter normativ sau individual adoptate de acestea să poată fi cenzurate de instanța de contencios administrativ.

În ceea ce privește forța juridică a Statutului profesiei de avocat și a Statutului Casei de Asigurări a Avocaților, relevante sunt următoarele dispoziții ale Legii nr. 51/1995:

Art. 52 alin. (1) "Adunarea generală este formată din toți avocații înscriși în tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei.

(2) Adunarea generală are următoarele competențe:

c) alege delegații baroului la Congresul avocaților"

Art. 64 alin. (1) "Congresul avocaților are următoarele atribuții:

d) adoptă și modifică statutul profesiei și statutul Casei de Asigurări a Avocaților, în conformitate cu prevederile prezentei legi și pe baza proiectelor întocmite de Consiliul U.N.B.R.;

(2) Hotărârile congresului sunt definitive și obligatorii pentru toate organele profesiei."

Din economia textelor precitate, rezultă că Statutul profesiei de avocat ca și cel al Casei de Asigurări a Avocaților sunt adoptate de Congresul Avocaților, organ de conducere reprezentativ al avocaților și, prin urmare, actele adoptate de acesta reprezintă voința majorității avocaților, și nu o manifestare unilaterală de voință discreționară.

Așadar, din momentul adoptării Statutelor, acestea devin obligatorii pentru toți avocații, având practic putere de "lege a părților", destinatarii urmând a se conforma dispozițiilor acestora, în aceiași măsură ca și prevederilor Legii nr. 51/1995.

Chiar dacă pentru terți, pe scara ierarhiei actelor normative, Legea nr. 51/1995 are forță juridică superioară unui Statut adoptat de o organizație profesională, pentru avocați, ca destinatari exclusivi ai normelor statutare, această distincție nu mai are aceiași însemnătate juridică.

În acest sens, Înalta Curte constată că atât în Legea nr. 51/1995, cât și în cuprinsul O.U.G. nr. 221/2000, legiuitorul a menționat constant sintagma " în condițiile prevăzute de lege și de statut", ceea ce denotă caracterul permisiv al reglementării, dar și intenția legiuitorului de a lăsa puterea decizională privind organizarea și exercitarea în concret a profesiei de avocat la îndemâna organelor reprezentative a acestei bresle profesionale, care nu pot adopta acte normative decât prin votul majorității membrilor avocați.

În contextul acestor considerații de ordin interpretativ a cadrului juridic primar în limitele căruia se desfășoară prezentul litigiu, Înalta Curte va proceda la exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii Curții de Apel București.

Analizând criticile formulate de reclamanți în susținerea cererii de recurs, astfel cum acestea au fost prezentate, pe larg, la punctul 1.3. al prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este dată cu aplicarea corectă și interpretarea judicioasă a normelor legale și statutare incidente speței.

Recurenții susțin, în esență, că prevederile art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat sunt nelegale prin aceea că au adăugat obligații suplimentare de plată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 51/1995 și ale O.U.G. nr. 221/2000, legi în executarea cărora au fost emise. În acest sens, arată recurenții că prin dispozițiile statutare menționate au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României, precum și pe cele ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, norme care consacră principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative.

Obligația principală de plată în sarcina avocaților este instituită în primul rând de Legea nr. 51/1995, care în art. 44 alin. (1) și art. 92 alin. (2) stabilește că avocatul este obligat să achite cu regularitate și la timp taxele pentru formarea bugetului Baroului și a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaților.

Legea nr. 51/1995 reprezintă cadrul general al condițiilor de exercitare a profesiei de avocat, iar legiuitorul, prin art. 32 din lege a înțeles să confere posibilitatea autoreglementării pentru organismele reprezentative și de conducere a avocaților, prevăzând la alin. (1) că:

"Avocații au propriul sistem de asigurări sociale", iar prin alin. (2) al aceluiași articol se precizează că "Sistemul de asigurări sociale al avocaților este reglementat prin lege și se bazează pe contribuția acestora, precum și pe alte sume prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților".

Din interpretarea logico-juridică a textului legal menționat, rezultă cu evidență că intenția legiuitorului, în considerarea caracterului liberal al profesiei de avocat, a fost aceea de lăsa la latitudinea Congresului Avocaților, ca organism reprezentativ al acestei bresle profesionale, să stabilească prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaților "și alte sume" care să stea la baza sistemului de asigurări sociale.

Se constată, de asemenea, că legea nu a stabilit nici cuantumul acestei contribuții, pe același considerent, conform căruia, regulile proprii de organizare (care nu se confundă cu condițiile generale de exercitare a profesiei de avocat reglementate de lege) trebuie adoptate în temeiul manifestării comune de voință a avocaților, prin intermediul organului său reprezentativ Congresul Avocaților, abilitat prin lege să adopte Statutul Casei de Asigurări Avocaților.

În acest context, stabilirea prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaților a obligației de a plăti majorări de întârziere, pentru neachitarea la termen a contribuției datorate acestui organism, nu încalcă Legea nr. 51/1995 și nici Legea nr. 24/2000.

Recurenții-reclamanți, prin raționamentul expus în motivele de recurs, fac o confuzie atunci când susțin că Statutul CAA are forță juridică inferioară Legii nr. 51/1995, neînțelegând faptul că acest Statut nu reprezintă Norme metodologice de aplicare a legii adoptate de o autoritate publică din sfera executivului, situație în care se poate vorbi de o forță juridică inferioară actului emis secundum lege.

Așadar, după cum s-a mai precizat în cuprinsul acestei hotărâri, Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și implicit, măsura de a stabili majorări de întârziere, reprezintă actul de voință al avocaților, în calitate de liber profesioniști, exprimat în cadrul Congresului Avocaților, organism care nu poate fi asimilat unei autorități din sfera executivului, caz în care actele se emit prin manifestarea unilaterală de voință, în regim de putere publică.

Din această perspectivă, chiar dacă reclamanții nu au fost și nu sunt de acord cu stabilirea majorărilor de întârziere, în calitatea lor de avocați, membrii în Baroul București sunt obligați să se supună regulilor stabilite prin votul majoritar al colegilor lor.

Pe de altă parte, referirea recurenților - reclamanți la încălcarea prevederilor art. 139 din Constituția României, nu poate duce la schimbarea raționamentului juridic elaborat mai sus, având în vedere că, obligația de a plăti contribuția la Casa de Asigurări a Avocaților este stabilită prin Legea nr. 51/1995, doar modalitatea concretă de îndeplinire a acestei obligații fiind lăsată de legiuitor la voința avocaților, prin intermediul Congresului Avocaților. Art. 139 face parte din Titlul VI din Constituția României intitulat "Economia și finanțele publice", iar acest text constituțional se referă la "impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat".

Or, astfel cum a reținut și instanța de fond, potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 221/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 452/2001, Casa de Asigurări a Avocaților este o instituție autonomă de interes public, cu sistem unic, propriu și autonom de pensii, ale cărei venituri realizate prin contribuția avocaților, nu fac parte din categoria veniturilor publice ca și componentă a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Referitor la critica vizând încălcarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Înalta Curte, constată că din economia dispozițiilor acestui act normativ, rezultă că acesta se aplică numai actelor prevăzute expres în titlul Capitolului VIII din lege respectiv "Norme cu privire la ordinele, instrucțiunile și celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor și ai altor organe ale administrației publice centrale de specialitate sau de autoritățile administrative autonome".

Or, astfel cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 221/2000, modificată prin Legea nr. 452/2001, Casa de Asigurări a Avocaților nu are statut de autoritate administrativă și, după cum am menționat anterior, Statutul Casei de Asigurări a Avocaților nu este un act normativ adoptat de conducătorul CAA, prin voința sa unilaterală, manifestată în regim de putere publică, ci este adoptat de Congresul Avocaților, ca organ reprezentativ ales de Adunarea Generală a Avocaților, prin votul consensual al membrilor avocați.

De altfel, chiar recurenții-reclamanți în cererea de recurs) afirmă că "Penalitatea rezultă din lege sau din voința părților". În mod evident, contrar susținerilor recurenților, majorările de întârziere au fost stabilite prin voința părților, respectiv a tuturor avocaților înscriși în Tabloul avocaților, prin exercitarea dreptului de a vota regulile de ordine internă aplicabile lor, posibilitate prevăzută de Legea nr. 51/1995 și de O.U.G. nr. 221/2000, modificată prin Legea nr. 452/2001.

Prin urmare, dincolo de principiul general reținut de instanța de fond, în sensul că neîndeplinirea unei obligații de plată pentru care s-au stabilit termene imperative, atrage consecințe de ordin pecuniar, Înalta Curte reține că raportat la motivarea excepției de nelegalitate pe aspectul stabilirii majorărilor de întârziere, prevederile art. 23 alin. (4), a art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și a art. 222 alin. (4), devenit art. 235 alin. (5) din Statutul Profesiei de Avocat, nu încalcă, niciuna dintre dispozițiile constituționale și legale invocate de reclamanți.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

Recursurile formulate de pârâtele Uniunea Națională a Barourilor din România și Casa de Asigurări a Avocaților, vizează soluția primei instanțe de admitere a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, prin raportare la prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit cărora "Termenul de prescripție este de 3 ani".

Analizând cererile de recurs formulate, Înalta Curte constată că, în esență, recurenții-pârâți dezvoltă aceleași critici de nelegalitate și netemeinicie asupra soluției pronunțate pe fondul excepției de nelegalitate a art. 30 din Statutul C.A.A., motiv pentru care cele două recursuri vor fi analizate împreună și pentru a mai bună sistematizare a considerentelor prezentei hotărâri.

Recurenta-pârâtă U.N.B.R. a formulat o singură critică, deosebită de cele comune, și anume aceea privind respingerea greșită de către prima instanță a excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate, motiv de recurs, la care Înalta Curte va răspunde cu prioritate.

Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă UNBR reia susținerile formulate în fața primei instanțe, în sensul că excepția de nelegalitate a fost invocată pentru prima dată, în fața Tribunalului București, la data de 15.05.2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 care a modificat conținutul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Prin urmare, curtea de apel trebuia să respingă excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, și nu să procedeze la soluționarea ei, pe fond, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, soluția de respingere a excepției inadmisibilității, fiind corectă și în acord cu dispozițiile legale și cu soluția de principiu, adoptată în ședința Plenului secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 20.05.2013.

Susținerea recurentei-pârâte U.N.B.R., în sensul că excepția de nelegalitate a fost invocată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, nu poate fi primită, având în vedere că excepția de nelegalitate, potrivit reglementării și doctrinei, reprezintă un mijloc de apărare, o cale indirectă de control a legalității unui act administrativ, care poate fi utilizată doar în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței judecătorești. Prin urmare, excepția de nelegalitate nu are natura unei cereri de chemare în judecată, de sinestătătoare, fiind o cerere incidentală, căreia nu-i pot fi aplicabile decât dispozițiile legale, astfel cum acestea sunt în vigoare la momentul învestirii instanței de judecată cu acțiunea principală, respectiv la data de 30.09.2011.

În concluzie, argumentele recurentei-pârâte în susținerea acestei critici cu referire la aplicabilitatea Legii nr. 76/2012 de aplicare a C. proc. civ., intrată în vigoare la data de 15.02.3013, nu pot fi primite, soluția de respingere a excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate fiind legală și temeinică.

Examinând criticile aduse de recurentele-pârâte asupra soluției