ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1364/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1364 din 2 martie 2006 Prin sentința penală nr. 710/ PI pronunțată la 9 noiembrie 2005, în dosarul nr. 6406/P/2005, Tribunalul Timiș, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul T.G.N. după cum urmează: - la 13 ani de închisoare, pentru săvârșirea, împotriva părții vătămate minore T.C.L., a infracțiunii de viol prevăzute de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) 1 ) și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - la 4 ani de închisoare, pentru săvârșirea, împotriva aceleiași părți vătămate, a infracțiunii de incest prevăzute de art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și - la 7 ani de închisoare, pentru săvârșirea, împotriva părții vătămate minore C.R.F., a unei tentative la infracțiunea de viol, prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (2) lit. b 1 ) și alin. (3) teza I C. pen.

Prin aceeași sentință s-a făcut aplicarea prevederilor: - art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., în sensul contopirii pedepselor, stabilindu-se că inculpatul urma să execute 13 ani de închisoare precum și un spor de 2 ani, pedeapsa rezultantă fiind de 15 ani de închisoare; - art. 71 C. pen., în sensul interzicerii exercitării de către inculpat a drepturilor prevăzute de art. 63 C. pen., ca pedeapsă accesorie; - art. 64 lit. a), b), c) și d) C. pen., în sensul interzicerii exercitări, pe o perioadă de 10 ani, a drepturilor enumerate de respectivele prevederi legale; - art. 88 C. pen., în sensul deducerii din pedeapsa rezultantă a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare de reținere și apoi de arestare preventivă, de la 8 iunie 2005 și până la pronunțarea sentinței și - art. 350 C. proc.

pen., text de lege conform căruia a fost menținută starea de arest a inculpatului. Totodată instanța a luat act că nici G.S. și C.M., în calitate de reprezentanți ai minorelor-părți vătămate și nici Spitalul Municipal Timișoara - Secția Dermatologie și respectiv C.J.A.S. Timiș nu s-au constituit părți civile. În aceeași cauză s-a făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen., inculpatul fiind obligat la plata către stat a sumei de 10.000.000 lei (vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare. Apelul declarat ulterior de inculpat împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 10/ A pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la 11 ianuarie 2006, în dosarul nr. 12277/P/2005.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de fond și cea de apel au reținut, în esență, că în anul 2003, inculpatul a profitat de absența din domiciliu a altor membri maturi ai familiei sale pentru a o viola pe fiica sa T.C.L., în vârstă de 8 ani, iar ulterior și pentru a o agresa sexual pe nepoata sa C.R.F. în vârstă de 10 ani. S-a mai reținut că încercarea de a o viola pe C.R.F. a rămas în faza de tentativă datorită faptului că minora a reușit să se opună, iar ulterior să fugă, Tot în legătură cu această minoră s-a reținut că expertizarea sa medico legală a evidențiat un „himen complezant ce permite consumarea unui act sexual cu menținerea integrității anatomice a acestuia”. În ceea ce o privește pe fiica inculpatului, T.C.L., s-a reținut însă că a fost victima mai multor raporturi sexuale exercitate de inculpat împotriva voinței ei.

În deslușirea situației de fapt instanțele au avut în vedere declarațiile convergente date de către cele două părți vătămate în cursul urmăririi penale precum și depozițiile unora dintre martori. În același sens s-a luat în considerare și un alt aspect probatoriu evidențiindu-se că la data comiterii infracțiunilor inculpatul era deja bolnav de sifilis și potențial transmițător al germenului acestei boli, iar examinarea ulterioară a minorelor a evidențiat că ambele suferă de aceeași boală. În legătură cu această împrejurare instanțele au analizat și alte împrejurări reținând că: - inculpatul s-a apărat susținând că minorele s-ar fi îmbolnăvit prin atingerea unor obiecte și purtarea unor haine, inclusiv lenjerie intimă, aparținând fostei sale concubine, N.N., care îl contaminase anterior și pe el; - această apărare a fost ulterior dezvoltată susținându-se că N.N.

ar fi exercitat asupra minorelor acte de perversiune sexuală; - în fața instanței de fond partea vătămată C.R.F. a dat o declarație în care confirma nu numai aceste aserțiuni ale inculpatului ci și o altă apărare a lui în sensul că în cursul urmăririi penale minorele au fost manipulate de G.S., mama lui C.R.F., care le-a determinat să facă afirmații nereale care să ducă la inculparea lui T.G.N. Apărările amintite au fost înlăturate de instanțe pornindu-se pe de-o parte, așa cum s-a arătat, de la caracterul convergent al declarațiilor pe care părțile vătămate le-au dat în cursul urmăririi penale și care sunt în concordanță nu numai cu depozițiile martorei G.S. și a actualului concubin al acesteia ci și cu declarațiile mamei inculpatului, I.S.

De asemenea, instanțele au luat în considerare constatările medico legale care atestă că minora T.C.L. prezintă o deflorare veche și că forma și nivelul de evoluție a bolii venerice identificate în cazul părților vătămate exclud contaminarea prin atingerea cu obiecte ale unei persoane bolnave, dar corespund unei infectări produse prin contact sexual, fie și incomplet, ca în cazul minorei C.R.F. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs în termen legal inculpatul T.G.N., cauza fiind înregistrată apoi pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 7387/P/2005. Recursul nu a fost motivat în scris, însă cu ocazia dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 2 martie 2006 apărarea recurentului a solicitat în principal casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și achitarea inculpatului în temeiul art. 385 9 pct. 18 și al art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., deoarece declarațiile celor două minore sunt neconforme realității fiind date ca urmare a instigării lor de către G.S. În același sens s-a susținut că achitarea ar urma să se dispună în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în ceea ce privește faptele săvârșite cu privire la minora T.C.L. și în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în legătură cu fapta comisă împotriva minorei C.R.F. În subsidiar, a fost criticat modul de individualizare a pedepselor solicitându-se aplicarea în cauză a prevederilor art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., în sensul diminuării respectivelor pedepse. Recursul este nefondat. Singura probă care, aparent, confirma apărările inculpatului este declarația dată în fața instanței de fond de partea vătămată C.R.F.

care este fiica fratelui inculpatului și care, dată fiind și vârsta pe care o avea inclusiv la data respectivei audieri putea fi lesne influențată de familia acestuia. Este de observat în aceeași ordine de idei că, dacă o eventuală influențare a minorei T.C.L. de către mama sa, G.S. ar fi putut fi luată eventual în considerare, este totul neverosimil ca aceeași martoră să fi putut să o influențeze în cursul urmăririi penale pe partea vătămată C.R.F., care a confirmat fără ezitare în acea fază procesuală vinovăția inculpatului. De altfel, în cursul urmăririi penale mama inculpatului și fratele acestuia, este vorba de martorii I.S. și C.M., au dat la rândul lor declarații care, în limita aspectelor pe care aceștia le cunoșteau personal, confirmau suspiciunile privind comiterea infracțiunilor reținute în sarcina lui T.G.N.

În mod special este de amintit că, la urmărirea penală, I.S. a indicat că părțile vătămate i-au mărturisit că au fost agresate sexual de inculpat și că această mărturisire a avut loc după primul examen medical făcut în localitatea Deta și prin care au fost diagnosticate cu sifilis. Respectiva susținere a martorei atestă implicit că primă divulgare a vinovăției inculpatului a avut loc în orice caz înainte de internarea minorelor la Spitalul Municipal Timișoara, adică înainte ca asupra lor să se fi putut exercita presupusa influență a martorei G.S., care locuia separat de fiica sa și pe care a vizitat-o numai după internarea în respectivul spital. De altfel, nici în fața instanței de fond, mama inculpatului, I.S., nu a revenit asupra declarațiilor de la urmărirea penală, singura sa nuanțare fiind în sensul că nu poate spune cu certitudine care dintre declarațiile părților vătămate corespund adevărului.

Este de amintit însă că tot la urmărirea penală au fost audiați și C.A., care este frate cu inculpatul și C.N., care este concubinul mamei inculpatului, ambii martori confirmând că în luna mai și apoi în toamna anului 2003 în familie s-a discutat despre agresarea sexuală a părților vătămate de către T.G.N., însă faptele acestuia nu au provocat nici o reacție notabilă în familie. Aceste declarații sunt relevante deoarece: - exclud odată în plus ipoteza că minorele ar fi fost influențate de martora G.S., cu care nu au avut legături în cursul anului 2003; - ilustrează nivelul de promiscuitate din familia, inculpatului, aspect care constituie un indiciu privind condițiile în care partea vătămată C.R.F.

a putut fi determinată să își modifice în favoarea inculpatului declarația dată în fața instanței - nici în fața instanței de fond și nici în apel inculpatul nu a stăruit în audierea respectivilor martori, însușindu-și implicit afirmațiile făcute de ei la urmărirea penală. În egală măsură, Curtea are în vedere că și celelalte elemente ale analizei probelor făcute de instanțele de fond și de apel conformă de o manieră lipsită de echivoc situația de fapt avută în vedere pentru condamnarea inculpatului. De altfel, recurentul-inculpat s-a rezumat la afirmarea propriei nevinovății fără a aduce vreun argument convingător în sensul că respectiva situație de fapt ar fi neconformă realității. Așa fiind, în cauză nu își găsesc incidența prevederile art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. O concluzie similară se impune și în legătură cu motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., dat fiind că instanța de fond a făcut o corectă și echilibrată aplicare a criteriilor legale de individualizare, atât în ceea ce privește pedepsele stabilite corespunzător celor trei infracțiuni concurente cât si în cazul pedepsei rezultante, menținerea lor de către instanța de apel fiind deci pe deplin justificată. Este, de asemenea, de observat că nici sub acest aspect recurentul nu a fost în măsură să își argumenteze critica adusă acestui mod de individualizare a pedepselor pe care s-a rezumat să le califice ca fiind prea severe. În același timp Curtea constată că în speță nu își găsesc incidența nici alte motive de recurs dintre acelea care, potrivit art. 385 9 alin. (2) C. proc.

pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu. Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat. Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără întrerupere, în stare de reținere și apoi de arestare preventivă cu începere de la 9 iunie 2005 și până la judecarea recursului, perioada menționată va fi dedusă din durata pedepsei conform art. 385 16 alin. (2), raportat la art. 381 alin. (1) și la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de soluționarea cauzei în recurs, cu precizarea că suma corespunzătoare onorariului cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru a asigura apărarea inculpatului în această fază procesuală a fost avansată din fondul Ministerului Justiției.