ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1830/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1830/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

În

baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș au fost

condamnați inculpații:

B.I. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de:

- art. 312 alin. (1) C.

pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

- art. 323 alin. (2) C.

pen. (prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000)

la pedeapsa de 8 ani închisoare.

În baza art. 33 lit.

a), art. 34 lit. b) C. pen., pedepsele au fost contopite, inculpatul urmând să

execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare cu interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C.

pen.

S-a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a), art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.I. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin

schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000), cu

aplicarea art. 13 C. pen.

A.C. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de:

- art.7 din Legea nr.

39/2003 (prin schimbare de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000)

cu aplicarea art. 13 C. pen. la pedeapsa de 14 ani închisoare și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.;

- art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. la pedeapsa

de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) C. pen.

În conformitate cu

dispozițiile art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa

pedeapsa de 14 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

S-a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 5 ani.

- U.A.C. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de: art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare cu

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata

prevăzută de art. 71 C. pen.

A fost aplicată

inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

U.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen.

(prin schimbare de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000).

- M.D. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de:

- art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit.

a) și alin. ultim C. pen. la pedeapsa de 5 ani închisoare cu interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata prevăzută de

art. 71 C. pen.

S-a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

M.D. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin schimbarea de încadrare

juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000) cu aplicarea art. 13 C.

pen.

În baza art. 350 C.

proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din

pedeapsa aplicată durata arestării din data de 17 ianuarie 2006 la zi.

În baza art. 17 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus

confiscarea de la inculpatul B.I. a sumei de 12.000 dolari SUA și 5.000 mărci

germane sau contravaloarea în lei, de la inculpatul U.A. a sumei de 16.000

dolari SUA sau echivalentul în lei, de la inculpatul A.C. a sumei de 180.000

dolari SUA sau echivalentul în lei, de la inculpatul M.D. a sumei de 450 dolari

sau echivalentul în lei.

A fost obligat

fiecare inculpat la câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că în perioada 1998 –

2000, inculpații B.I., A.C., U.A., M.D., împreună cu D.E., I.V., A.C., au

organizat o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național

de cocaină.

Inculpatul B.I. a

introdus din Ungaria în România droguri disimulate în sticle de vin preluate de

la martorul B.F.

Inculpatul A.C., în

perioada 1999 – 2002, le-a livrat lui T.M. și C.T. cantitatea de 6 kg. cocaină.

Inculpatul U.A., în

cursul anului 1999, i-a vândut martorului M.M. cantitatea de 400 gr cocaină cu

suma de 16.000 dolari SUA.

Inculpatul M.D. a

depozitat cantitățile de cocaină ce urmau a fi scoase din țară de cărăușii lui U.A.

și a vândut cantitatea de 15 grame de cocaină martorei T.M.

Situația de fapt și

vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza declarațiilor martorilor T.M.,

M.M., B.F., P.A. și ale inculpatului C.T.

Instanța de fond a

dispus achitarea inculpatului B.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 7 din Legea nr. 39/2003 întrucât, pe de-o parte, a considerat că această

infracțiune nu este una de sine-stătătoare, ci numai o agravantă condiționată

de existența infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3 și art. 5 din Legea nr.

143/2000, or, o asemenea infracțiune nu s-a reținut prin rechizitoriu în

sarcina inculpatului; pe de altă parte, s-a apreciat că această faptă nu este

dovedită.

Singura probă arătată

în actul de inculpare prin care s-a încercat a se dovedi asocierea inculpatului

B.I. la gruparea criminală din care mai făceau parte și inculpații A.C., A.C., U.A.

și M.D., respectiv rolul pe care îl avea în această grupare, este declarația

martorului I.V. (f.40 dosar UP).

S-a observat însă, că

acest martor este colaborator sub acoperire al cărui nume este fictiv,

adevăratul său nume nefiind cunoscut de către prima instanță, astfel că el a

fost citat prin Centrul Zonal de Combatere a Crimei Organizate Terorism și

Antidrog Timiș, singura instituție care cunoștea identitatea reală a martorului

și care era în măsură să-l prezinte pentru audiere.

Tribunalul Timiș a

considerat că audierea acestui martor este necesară și importantă, avându-se în

vedere modul lapidar în care declarația acestuia a fost consemnată în cursul

urmării penale, însă deși cauza a fost amânată la mai multe termene, martorul

nu a fost prezentat, fără nici un motiv, de către instituția care avea această

responsabilitate, astfel că s-a considerat că declarația acestuia de la urmărirea

penală este fictivă și a fost înlăturată.

S-a apreciat că,

chiar dacă această declarație ar fi luată în considerare, din conținutul ei nu

poate fi reținută vinovăția inculpatului, avându-se în vedere că acest martor

prezintă doar date de ordin general susținând doar că el cunoaște existența

unei grupări criminale din care făceau parte toți inculpații care au organizat

transportul unor cantități importante de cocaină din America Latină în România,

via Otopeni, și de aici mai departe în alte țări din Europa.

Totodată, s-a reținut

că acest martor nu a dat niciun fel de detalii privind sursa sa de informare, modul

de operare, cantitățile de droguri care au fost transportate, la ce dată au

avut loc, unde au fost distribuite drogurile, aspecte care să poată fi

verificate de organele de urmărire penală pentru a se stabili în ce măsură

declarația martorului se coroborează cu alte probe ce puteau fi administrate.

Instanța de fond, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus

achitarea inculpatului U.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323

alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1)

din Legea nr. 143/2002 întrucât din probatoriul administrat nu s-a putut reține

comiterea de către susnumit a acestei infracțiuni.

Prin actul de

sesizare s-a reținut că inculpatul U., începând cu anul 1998, a făcut parte

dintr-o organizație criminală având ca scop traficul de droguri.

S-a considerat că

singurele dovezi pe care se sprijină actul de acuzare pentru a se dovedi

comiterea acestei infracțiuni sunt declarațiile martorului I.V., de la

urmărirea penală și ale martorei T.M.

Declarația martorului

I.V. a fost înlăturată pentru motivele menționate mai sus, iar în ceea ce

privește martora T.M., s-a considerat, de asemenea, că nu face nicio referire

concretă la activitatea desfășurată de inculpat în cadrul grupului criminal din

care se susține că ar fi făcut parte, astfel că afirmația acesteia nu se

coroborează cu nicio altă probă și nu poate constitui temei în dovedirea

infracțiunii.

Dispunând achitarea

inculpatului M.D. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire de grup

infracțional organizat prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, s-a reținut

că, și în acest caz, singura probă administrată în susținerea acuzației este

declarația martorului I.V., - dată în cursul urmăririi penale - și care a fost

înlăturată pentru considerentele arătate mai sus.

Instanța de fond nu a

dispus confiscarea sumelor de 800.000 dolari SUA și 400.000 mărci germane menționate

în rechizitoriu, întrucât s-a considerat că din probele administrate nu rezultă

că inculpații B.I., A.C., U.A. și M.D. au obținut aceste sume de bani în urma

traficului de droguri.

În dosarul de

urmărire penală a fost identificat un înscris sub semnătură privată (f.147) în

care se fac anumite mențiuni, cu privire la sume de bani în valută, despre care

organele de urmărire penală nu au făcut niciun fel de precizare referitoare la

împrejurările în care au intrat în posesia lui, persoanele de la care a fost

confiscat, pentru a se putea stabili legătura acestui înscris cu activitatea

infracțională a inculpaților privind traficul de droguri, astfel că acest act

nu a fost luat în considerare de prima instanță.

Împotriva acestei

sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș,

inculpații A.C., B.I., U.A. și M.D.

Parchetul a susținut

că hotărârea apelată este nelegală, întrucât există contradicții între

dispozitiv și minută, în sensul că măsura confiscării sumelor de bani de la

inculpați s-a dispus în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr.143/2000,

raportat la art. 118 lit. e) C. pen., iar în minută aceasta este dispusă în

temeiul art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. f) C.

pen. S-a mai arătat că sentința apelată este netemeinică deoarece instanța a

dispus confiscarea unor sume de bani mult mai mici decât cele dobândite de

inculpați prin săvârșirea infracțiunilor; a dispus achitarea inculpatului B.I. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, a inculpatului U.A.C.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen. și a inculpatului M.D.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, bazându-se pe o

interpretare greșită a probelor. Parchetul a mai criticat pentru netemeinicie

hotărârea apelată pentru că s-a reținut în sarcina inculpatului M.D.

circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen.,

aplicându-se acestuia o pedeapsă prea mică.

Inculpatul M.D. a

solicitat achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

condamnarea sa bazându-se pe declarația unui singur martor subiectiv și

consumator de stupefiante, T.M.

Inculpatul B.I. a

invocat aplicarea principiului

„in dubio pro reo

”, arătând neconcordanța

între susținerile parchetului și probele administrate în faza de urmărire

penală și în faza judecății, solicitând achitarea în baza art. 10 lit. a) C.

proc. pen.

Inculpatul A.C. a

solicitat achitarea, întrucât fapta nu există, condamnarea sa întemeindu-se

doar pe declarația martorei T.M., aplicarea principiului „

in dubio pro reo

”,

iar în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate.

Inculpatul U.A.C. a

criticat hotărârea apelată pentru faptul că a fost condamnat pe baza

declarației martorei T.M. care este vagă, iar declarația martorului sub

acoperire nu indică modalitatea de comitere a faptelor sau data comiterii

acestora, invocând aspectul legat de faptul că nu s-au găsit droguri asupra sa.

A solicitat achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar,

reducerea pedepsei spre minimul special prevăzut de lege.

Prin decizia penală

nr. 48/A din 12 martie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate

apelurile declarate de inculpații B.I., A.C., U.A. și M.D.

Apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a fost admis, sentința penală atacată a

fost desființată în parte și, în rejudecare, a fost înlocuit temeiul de drept

al confiscării speciale din art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000,

modificată, raportat la art. 118 lit. f) C. pen., în art. 17 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. e) C. pen.

Celelalte dispoziții

ale sentinței penale au fost menținute

În baza art. 383 C.

proc. pen., starea de arest a inculpatului M.D. a fost menținută, iar în baza

art. 381 C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului

preventiv din data de 16 februarie 2007, la zi.

Inculpații apelanți

au fost obligați la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 100 lei se plătește din fondul Ministerului

Justiției.

Instanța de apel a

înlăturat toate criticile formulate de apelanți, considerând legală și

temeinică hotărârea pronunțată, cu excepția contradicției existente între

conținutul minutei și cel al dispozitivului cu privire la temeiul juridic al

măsurii confiscării speciale, contradicție pe care a înlăturat-o prin inserarea

temeiului legal, în sensul celor arătate mai sus.

În termen legal,

împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara și inculpații B.I., A.C., U.A. și M.D.

Parchetul

a criticat hotărârea

atacată sub trei aspecte:

inculpaților B.I. și M.D. pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr.

39/2003 și a inculpatului U.A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 alin.

(2) C. pen.

în favoarea inculpatului M.D. a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit.

a) C. pen., cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de

lege.

3.

Greșita omisiune a dispunerii confiscării sumelor de 800.000 dolari SUA și

400.000 mărci germane dobândită de cei patru inculpați din comercializarea

drogurilor.

S-a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și, în rejudecare,

pronunțarea unei hotărâri în sensul celor arătate.

Temeiul juridic al

recursului îl constituie dispozițiile art. 385

9

pct. 18, 14 C. proc.

pen.

Inculpatul B.I.

a criticat hotărârea

atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct.

2, 5, 6, 14, 18 C. proc. pen.

instanța nu a fost sesizată legal, actele de urmărire penală fiind efectuate în

lipsa inculpatului care se afla arestat în Republica Costa Rica, ceea ce atrage

nulitatea lor, conform art. 197 alin. (2) C. pen. și restituirea cauzei la

procuror pentru refacerea urmăririi penale.

S-a mai susținut că

față de inculpat nu au fost respectate prevederile legale referitoare la

începerea urmăririi penale, nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, nu i s-a

prezentat materialul de urmărire penală, nu i s-a asigurat asistența juridică

obligatorie.

nulitatea absolută a urmăririi penale și, implicit, a hotărârilor pronunțate,

prin încălcarea prevederilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., art. 250 și urm.

C. proc. pen., întrucât inculpatul a fost arestat în altă cauză, în alt stat.

comiterea unei grave erori de fapt care a avut drept consecință pronunțarea

unei hotărâri greșite de condamnare, motiv pentru care s-a solicitat achitarea

inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile reținute în sarcina sa.

situația inculpatului U.A. care a fost judecat în lipsă și neputându-se

disjunge cauza numai față de acesta, s-a solicitat să se caseze hotărârile

pronunțate și să se trimită cauza spre rejudecare instanței de fond.

solicitat redozarea pedepsei aplicate inculpatului.

Inculpatul A.C.

a invocat cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 5, 18, 21 C. proc. pen.

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță, având în vedere lipsa inculpaților

arestați pe teritoriul altor state și care au fost în imposibilitate de a se

prezenta la judecata în fond și apel, în cauză fiind incidente prevederile art.

197 alin. (2) și art. 314 C. proc. pen.

subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile reținute în

sarcina sa.

Inculpatul U.A.C.

a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de fond întrucât judecata a avut loc fără prezența inculpatului

arestat, invocând în acest sens cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 5 teza a II-a C. proc. pen.

În cazul în care

cauza se restituie la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, nu se

impune disjungerea ei, ci restituirea in integrum, având în vedere natura

infracțiunilor pentru care sunt cercetați inculpații.

Inculpatul M.D. a

criticat hotărârea atacată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 și 14 C. proc. pen.

În principal, a

solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

c) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc.

Prin încheierea din

18 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 3364/30/2005, Înalta Curte de

Casație și Justiție a disjuns cauza, soluționând pricina numai cu privire la

inculpatul M.D.

Prin decizia penală

nr. 3983 din 3 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 3364/30/2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de inculpatul M.D., a

casat decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara și

sentința penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș numai cu

privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., pe

care l-a redus de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Din pedeapsa aplicată

s-a dedus timpul arestării preventive de la 17 ianuarie 2006 la 3 decembrie

2008.

Celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate cu privire la inculpatul M.D. au fost menținute.

Recursul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în ceea ce îl privește pe inculpatul M.D.,

a fost respins ca nefondat.

Cauza formată prin

disjungere a fost înregistrată sub nr. 10566/1/2008 și face obiectul

prezentului dosar având ca obiect recursul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara referitor la inculpații B.I., A.C. și U.A.C., precum și

recursurile declarate de acești inculpați, criticile formulate fiind arătate

mai sus.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit

dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursurile declarate de procuror și de inculpații B.I., A.C. și U.A.C.

sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta:

ianuarie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus, prin

ordonanța nr. 1/PA/2001, punerea în mișcare a acțiunii penale și arestarea

preventivă a inculpatului U.A.C. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (2) și art. 2 alin. (1),

(2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Temeiul juridic al

măsurii preventive a arestării l-au constituit dispozițiile art. 148 lit. h) C.

proc. pen., măsura dispusă pe timp de 30 de zile urmând să fie executată cu

începere de la prinderea inculpatului.

Mandatul de arestare

preventivă nr. 2 din 9 ianuarie 2003 emis de procuror nu a fost pus în

executare.

Începând

cu 11 martie 2003, inculpatul a fost arestat în Italia și aflat în executarea

unei pedepse privative de libertate de 12 ani și 2 luni închisoare și o

pedeapsă pecuniară de 88.400 Euro.

La

data de 30 septembrie 2010, autoritățile judiciare ale Statului Italian au

dispus punerea în libertate provizorie a condamnatului (f.62-63).

Sentințele

în baza cărora inculpatul a fost condamnat de Statul Italian sunt din 20 martie

2004, 31 ianuarie 2005, 10 octombrie 2006, 29 octombrie 2006, iar punerea sa în

libertate s-a datorat liberării anticipate pentru un total de 630 de zile de

care a beneficiat potrivit legii statului de condamnare și executare.

În

acest fel, cererea formulată de inculpat în 2008 pentru a fi transferat în

România în vederea continuării executării pedepsei aplicate în Italia și admisă

prin sentința penală nr. 4/F/2010 a Curții de Apel București, a rămas fără

obiect.

Pe

de altă parte, cererea de extrădare a inculpatului propusă prin sentința penală

nr. 310 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel Timișoara și solicitată

Ministerului de Justiție în calitate de autoritate centrală, a fost transmisă

autorităților italiene cu nr. 27332/II/13/2003 din 19 mai 2003, cu referire la

mandatul de arestare dispus în lipsă nr. 2 din 9 ianuarie 2003 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Cererii

de extrădare nu i s-a dat curs de către autoritățile italiene având în vedere

împrejurarea că inculpatul se afla încarcerat în executarea unor pedepse

privative de libertate dispuse de către instanțele italiene.

Consecință

a punerii sale în libertate provizorie de către autoritățile judiciare

italiene, inculpatul a fost adus în România la data de 14 octombrie 2010.

Prin

încheierea nr. 3603 din 15 octombrie 2010, pronunțată în dosarul nr.

10566/1/2008, Înalta Curte a respins propunerea de arestare preventivă a

inculpatului U.A.C. și a dispus luarea față de acesta a măsurii obligării de a

nu părăsi țara, conform art. 145

1

raportat la art. 145 C. proc. pen.

Din

cele arătate mai sus, rezultă că pe întreaga desfășurare a procesului penal din

prezenta cauză inculpatul s-a aflat arestat în Italia, împrejurare cunoscută de

instanță, judecata desfășurându-se fără legala sa citare.

Astfel,

instanța de fond, pe tot parcursul procesului penal a dispus citarea

inculpatului la două adrese: la locul de detenție, în Italia, cu scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, și prin afișare la Consiliul local al

municipiului Timișoara.

La

termenul din 2 februarie 2007, Tribunalul Timiș a repus cauza pe rol, fixând

termen de judecată la 16 februarie 2007, cu citarea inculpatului la aceste

adrese (fila 100).

Procedura

de citare nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din 16 februarie 2007,

când cauza s-a judecat în fond, întrucât, pe de-o parte, la dosar nu s-a întors

până la acea dată confirmarea de primire a citației de la locul de detenție din

Italia, iar pe de altă parte, nu s-a întocmit procesul-verbal de afișare a

citației la Consiliul local al municipiului Timișoara, fiind încălcate

dispozițiile art. 177 alin. (4) și (8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen.

Întrucât

judecata s-a făcut în condițiile de încălcare a dispozițiilor art. 175 și urm. C.

proc. pen., Înalta Curte constată incidența cazului de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 21 C. proc. pen., impunându-se rejudecarea cauzei de către

instanța de fond.

În

acest fel, se va putea asigura inculpatului, în mod efectiv și deplin, și

exercitarea dreptului său la apărare.

2.

Judecata inculpatului A.C. s-a desfășurat în lipsa acestuia, inculpatul fiind

stabilit în Canada din anul 2002.

La

data de 4 august 2005, autoritățile judiciare române au transmis autorităților

canadiene cererea de arestare provizorie în vederea extrădării și de extrădare

a inculpatului.

La

data de 7 octombrie 2008 în Toronto, inculpatul a fost arestat în vederea

extrădării în România.

La

data de 29 ianuarie 2011, hotărârea de extrădare a fost executată, inculpatul

fiind adus în România.

Prin

încheierea nr. 316 din 30 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr. 10566/1/2008,

Înalta Curte a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului A.C. și

a dispus luarea față de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi țara, conform

art. 145

1

raportat la art. 145 C. proc. pen.

La

data de 16 februarie 2007, Tribunalul Timiș a judecat cauza în fond în

condițiile în care procedura de citare a inculpatului nu a fost legal

îndeplinită.

Astfel,

prin încheierea din 2 februarie 2007, Tribunalul Timiș a repus cauza pe rol,

fixând termen de judecată la 16 februarie 2007, cu citarea inculpatului la

adresele din jud. Iași, din Canada, Ontario și prin afișare la locul săvârșirii

faptei, Consiliul local al municipiului Timișoara.

Pentru

termenul de judecată din 16 februarie 2007, când cauza a fost soluționată, la

dosarul cauzei a fost restituită numai dovada de îndeplinire a procedurii prin

afișare la adresa jud. Iași; la dosar nu s-a întors confirmarea îndeplinirii

procedurii la adresa din Canada și nici procesul-verbal de afișare a citației

la Consiliul local al municipiului Timișoara, conform art. 177 alin. (4) și

(8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta

Curte constată că judecata s-a făcut în condițiile încălcării dispozițiilor

art. 175 și urm. C. proc. pen.. Statutul inculpatului de persoană cu dublă

cetățenie, stabilită definitiv în Canada, stat căruia i se adresase încă din

anul 2005 o cerere de extrădare, obliga instanța de fond să îndeplinească

procedura de citare a acestuia la adresa cunoscută din străinătate, mai înainte

de a purcede la judecarea cauzei.

În

consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

pct. 21 C.

proc. pen., în cauză se impune rejudecarea de către instanța de fond.

În

raport de incidența acestui caz de casare, Înalta Curte constată că nu se mai

impune examinarea celorlalte critici formulate de inculpații U.A.C. și A.C.

prin motivele de recurs, instanța de rejudecare urmând să le aibă în vedere la

soluționarea cauzei.

3.

Judecarea cauzei în fond s-a făcut fără ca procedura de citare să fie

îndeplinită față de inculpatul B.I.

La

termenul din 2 februarie 2007, Tribunalul Timiș a dispus citarea inculpatului

pentru termenul din 16 februarie 2007 la două adrese: la domiciliu, jud. Timiș

și prin afișare la locul săvârșirii faptei, Consiliul local al municipiului

Timișoara.

Dovada

de citare la domiciliu s-a întors cu mențiunea „destinatar plecat din țară”

(f.103, dosar fond), iar procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul

local în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta nu s-a întocmit, nefiind

astfel respectate dispozițiile art. 177 alin. (4) și art. 181 alin. (2) C.

proc. pen.

În

cauză nu există dovezi asupra încunoștințării inculpatului despre judecarea

cauzei în condiții care să asigure deplina respectare a dispozițiilor art. 175

și urm. C. proc. pen.. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că necesitatea

stabilirii complete și corecte a situației de fapt și a adevărului în cauză, în

raport și de felul și natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților,

impune judecarea acesteia în mod unitar, cu privire la toți cei trei inculpați.

Așa

fiind, reținând incidența aceluiași caz de casare, Înalta Curte va dispune

rejudecarea cauzei de către instanța de fond și cu privire la inculpatul B.I.

Cu

privire la criticile formulate de recurentul inculpat referitor la modul de

efectuare a urmăririi penale și de sesizare a instanței, Înalta Curte constată

că acestea nu sunt fondate.

La

data emiterii mandatului de arestare preventivă față de inculpat – 14 martie

2001 – nu existau date asupra statutului său juridic de persoană arestată în

Costa Rica; în consecință, urmărirea penală desfășurându-se în lipsa acestuia,

prevederile referitoare la obligativitatea asigurării asistenței juridice,

ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală nu erau

incidente.

Încălcarea

dispozițiilor legale referitoare la începerea urmăririi penale, actul de

sesizare al instanței (art. 264 C. proc. pen.), nu constituie nulități

absolute, în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru a fi luate în

discuție ca nulități relative, ele trebuiau fie invocate la primul termen de

judecată cu procedura îndeplinită, ceea ce nu s-a făcut, fie să împiedice

aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, ceea ce nu este cazul.

Înalta

Curte constată că acțiunea penală a fost pusă în mișcare față de inculpat și că

sesizarea instanței de judecată s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale,

astfel că în cauză nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror pentru

refacerea urmăririi penale.

Criticile

formulate de inculpat prin motivele de recurs, asupra fondului cauzei, vor fi

avute în vedere la tribunal, în rejudecare.

Având

în considerare cele arătate mai sus, în baza art. 385

15

alin. (2)

lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de inculpați, va

casa hotărârile pronunțate și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul

Timiș.

Măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpații U.A.C. și A.C.

va fi menținută.

Văzând

dispozițiile art.192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de

inculpații U.A.C., B.I. și A.C. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12

martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Casează decizia penală atacată și sentința

penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș și trimite cauza

spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Timiș.

Menține măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara luată față de inculpații U.A.C. și A.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 mai

2011.