ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 724/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 724/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 524 din 30 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10566/1/2008,

în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește

pe inculpatul B.I., nume anterior B.A., din infracțiunea prevăzută de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în două infracțiuni prevăzute de art. 323 C.

pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat

inculpatul B.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C.

pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. rap la art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc. pen. a achitat același

inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea

art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat

același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 312

alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C.

proc. pen. a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C.,

din infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea

prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat

inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu

aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat

inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu

aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C.

proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul

A.C., din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1),

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea

art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea

art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat

inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1),

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea

art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat

inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr.

39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 350 C.

proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a revocat măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpații A.C. și U.A.C.

S-a respins, ca nefondată,

cererea de confiscare formulată de procuror cu privire la sumele de bani presupus

a fi fost obținute de inculpați din activitatea infracțională.

În baza art. 109 C.

proc. pen. a dispus restituirea către inculpatul U.A.C. a unui aparat marca „P.”,

ridicat cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în data de 26 noiembrie 2002.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 1/PA/2001 emis la data de 17 februarie

2003, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1910/P/2003, s-a dispus trimiterea

în judecată a inculpaților A.C.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., C.T.F., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea

art. 16 din Legea nr. 143/2000, B.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 13 C. pen., A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplicarea art. 41 C. pen., U.A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 312 C. pen. cu aplicarea

art. 41 C. pen. și art. 13 C. pen., și M.D., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului

B.I. s-a reținut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul

D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală

și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor,

cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea

încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a

reținut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare

criminală în vederea traficului internațional de droguri și a introdus în România,

din Ungaria, în luna decembrie 1998 droguri disimulate în sticle de vin. În ceea

ce îi privește pe inculpații A.C., U.A.C., A.C.A. și M.D., s-a reținut că, împreună

și cu inculpatul B.I., au constituit un grup infracțional organizat care a existat

în perioada 1998-2002 și a acționat în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii

de trafic de droguri de mare risc pentru a obține beneficii financiare substanțiale.

Rolurile acestora erau prestabilite, existând o structură bine organizată, astfel:

inculpații B.I. și A.C. achiziționau cocaina de la distribuitorii din America de

Sud și recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România și Europa Occidentală;

inculpatul M.D. asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei și onora comenzile

doar în urma dispoziției exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în

proporție de 90% cocaina depozitată la M.D. și, prin cărăuși, aproviziona consumatorii

din Germania, Italia și Franța; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat

desfacerea în Timișoara a cocainei rămase după transporturile realizate de U.A.C.

și acționa în urma dispozițiilor exprese ale lui A.C. În sarcina inculpatului U.A.C.

s-a mai reținut faptul că a vândut cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M. în

cursul anului 1999 pentru suma de 16.000 dolari SUA, iar în sarcina inculpatului

A.C. că a livrat numiților U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de

aproximativ 6 kg cocaină.

Prin sentința penală

nr. 293 din 30 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1910/P/2003, Tribunalul Timiș

a dispus condamnarea inculpatului A.C.A. la două pedepse de 14 ani închisoare și

5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e)

C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003,

prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

și aplicarea art. 13 C. pen. și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aplicându-se pedeapsa rezultantă de 14 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit.

b), lit. e) C. pen., și condamnarea inculpatului C.T.F. la o pedeapsă de 7 ani închisoare

și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e)

C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000.

Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpații B.I., A.C., U.A.C.,

M.D., formându-se Dosarul nr. 3364/2005.

Prin sentința penală

nr. 100 din 16 februarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 3364/2005, Tribunalul Timiș

a dispus următoarele:

- în ceea ce îl privește

pe inculpatul B.I. condamnarea la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., și la o pedeapsă

de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (2)

C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus achitarea acestuia inculpat, în baza art. 11

pct. 2 lit. a), art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art.

12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- în ceea ce îl privește

pe inculpatul U.A.C. condamnarea la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat același inculpat

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea

de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000;

- în ceea ce îl privește

pe inculpatul A.C. condamnarea la o pedeapsă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică

din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen., și la o pedeapsă

de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.;

- în ceea ce îl privește

pe inculpatul M.D. condamnarea la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., și achitarea,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003,

prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 17 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen. confiscarea de

la inculpatul B.I. a sumei de 12.000 dolari SUA și 5000 DM, de la inculpatul U.A.C.

a sumei de 16.000 dolari SUA, de la inculpatul A.C. a sumei de 180.000 dolari

SUA, iar de la inculpatul M.D. a sumei de 450 dolari SUA.

Împotriva acestei sentințe

penale au declarat apel inculpații și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, iar

prin decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins

ca nefondate apelurile declarate de inculpații B.I., A.C., U.A.C. și M.D., a admis

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a desființat în parte

sentința penală și, în rejudecare, a fost înlocuit temeiul de drept al confiscării

speciale din art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la

art. 118 lit. f) C. pen., în art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată,

raportat la art. 118 lit. e) C. pen.

Celelalte dispoziții ale

sentinței penale au fost menținute.

Atât Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, cât și inculpații B.I., A.C., U.A.C. și M.D. au formulat

recurs împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara,

recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție București

sub nr. 3361/30/2005.

Prin încheierea din data

de 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a disjuns cauza cu privire

la intimatul inculpat M.D., iar prin decizia penală nr. 3983 din 3 decembrie 2008,

a admis recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 48/A

din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a casat în parte decizia penală atacată

și sentința penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș, a redus

pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. și art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., de la 5 ani la 3 ani închisoare,

și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate numai în ceea ce-l privește

pe inculpatul M.D. În ceea ce îi privește pe ceilalți inculpați recurenți, a fost

format Dosarul nr. 10566/1/2008.

Prin decizia penală

nr. 1830 din 5 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 10566/1/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara și de inculpații U.A.C., B.I. și A.C. împotriva deciziei penale

nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a casat decizia

penală atacată și sentința penală nr. 100/PI/16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș

și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Timiș.

A menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpații

U.A.C. și A.C.

Pentru a dispune în acest

sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că judecata celor

trei inculpați în primă instanță s-a realizat fără ca procedura de citare cu aceștia

să fie legal îndeplinită, niciunul dintre aceștia nefiind citați în mod corect pentru

termenul de judecată din 16 februarie 2007, când Tribunalul Timiș a judecat cauza

în fond. Astfel, în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., la dosar nu fusese

returnată confirmarea de primire a citației de la locul de detenție din Italia și

nici nu s-a întocmit procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul local al

municipiului Timișoara, fiind încălcate dispozițiile art. 177 alin. (4) și alin.

(8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen., în ceea ce îl privește pe inculpatul A.,

la dosarul cauzei nu fusese restituită confirmarea îndeplinirii procedurii la adresa

din Canada și nici procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul local al municipiului

Timișoara, deși statutul său de persoană cu dublă cetățenie stabilită definitiv

în Canada, obliga instanța de fond să îndeplinească procedura de citare a acestuia

la adresa cunoscută din străinătate, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I.,

dovada de citare la domiciliu se întorsese cu mențiunea „destinatar plecat din țară”

și nu s-a întocmit proces-verbal de afișare a citației la Consiliul local în a cărei

rază teritorială s-a săvârșit fapta.

În ceea ce privește criticile

formulate de recurentul inculpat B.I., referitoare la modul de efectuare a urmăririi

penale și de sesizare a instanței, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat

că acestea sunt nefondate, reținând că la data emiterii mandatului de arestare preventivă

față de inculpat, 14 martie 2001, nu existau date asupra statutului său juridic

de persoană arestată în Costa Rica, astfel că, în consecință, urmărirea penală desfășurându-se

în lipsa acestuia, prevederile referitoare la obligativitatea asigurării asistenței

juridice, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală nu

erau incidente. Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la începerea urmăririi

penale, actul de sesizare al instanței (art. 264 C. proc. pen.) nu constituie nulități

absolute, în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru a fi luate în discuție

ca nulități relative, ele trebuiau invocate la primul termen cu procedura îndeplinită,

ceea ce nu s-a făcut, fie să împiedice aflarea adevărului și justa soluționare a

cauzei, ceea ce nu este cazul. Instanța de recurs a constatat că acțiunea penală

a fost pusă în mișcare față de inculpat și sesizarea instanței de judecată s-a făcut

cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că în cauză nu sunt temeiuri de restituire

a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș la data de 30 august 2011 sub nr. 10566/1/2008.

În faza cercetării judecătorești,

s-a procedat la audierea inculpaților U.A.C. și A.C., precum și a martorilor propuși

prin rechizitoriu U.M., P.A., B.F., M.M. Totodată, au fost solicitate relații de

la Inspectoratul Național al Poliției de Frontieră referitor la adresa depusă de

inculpatul A.C. cu privire la situația intrărilor-ieșirilor sale din România în

perioada mai-decembrie 2002.

În ceea ce privește ceilalți

martori propuși prin rechizitoriu, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 327 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere imposibilitatea obiectivă de audiere.

Analizând actele și lucrările

dosarului, instanța a reținut următoarele:

În Dosarul nr. 142/P/2000

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au fost efectuate cercetări

față de mai multe persoane, printre care și numitul B.I., sub aspectul comiterii

de infracțiuni privind traficul de droguri. Prin rechizitoriul din data de 5

ianuarie 2001 întocmit în acel dosar, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților

D.E. și I.V. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1),

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 12

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., precum și a inculpaților

C.H.D., O.R. și S.M. sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2

alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. În ceea ce îl privește pe numitul B.I. (nume anterior B.A.), s-a dispus disjungerea

cauzei și cercetarea sa într-un alt dosar. La data de 27 februarie 2011, față de

acesta a fost începută urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 2 alin. (1) și

alin. (2) și art. 12 din Legea nr. 143/2000 și s-a format Dosarul nr. 1/P/2001 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În Dosarul nr. 75/PA/2002

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, au fost efectuate cercetări

față de numiții G.O., B.W., M.M.A., A.C.A. și B.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din

Legea nr. 143/2000, aceștia fiind trimiși în judecată prin rechizitoriul din data

de 2 iulie 2002. Prin ordonanța din data de 1 iulie 2002, s-a dispus disjungerea

cauzei față de M.M. și conexarea la Dosarul nr. 82/PA/2002, în care se făceau cercetări

față de M.M.A sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin.

(1), alin. (2) din Legii nr. 143/2000.

Pe parcursul cercetărilor,

punându-i-se în vedere de către procuror dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000

(respectiv împrejurarea că nu se pedepsește persoana care mai înainte de începerea

urmăririi penale denunță autorităților competente participarea sa la o asociație

sau înțelegere privind traficul de droguri), numitul M.M. a arătat că a început

să comercializeze cocaină din anul 1999, pe care a cumpărat-o în acel an de la numitul

U.A.C. Ulterior, de la începutul anului 2000 și până la începutul lunii noiembrie

2002 a cumpărat cocaină periodic de la numita U.M., precum și de câteva ori de la

concubinul acesteia, C.T.F.

Urmare a acestei declarații,

procurorul a procedat la audierea făptuitoarei U.M. După ce i s-au adus și acesteia

la cunoștință dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, aceasta a precizat că

ea achiziționa cocaina de la numitul A.C. și o revindea ulterior, unul dintre clienți

fiind M.M. A mai arătat că și A.C.A. era implicat în această afacere.

Totodată, la data de 8

noiembrie 2002 procurorul a emis o autorizație privind introducerea în cauză a colaboratorului

sub acoperire V.I. și a procedat la audierea acestuia, acesta arătând că el cunoaște

familia A. din perioada anilor 1990 și că din acea perioadă frații P.A. și R.A.

trimit prin maniera cărăuș din America Latină în România mari cantități de droguri.

Totodată, a mai arătat că A.C. și A.C.A. au livrat cantitatea de 2,5 kg cocaină

în din Timișoara în Europa. Totodată, a mai arătat că B.I. lucrează împreună cu

A.C., în sensul că B.I. îi trimite cocaină lui A.C. din America de Sud, prin cărăuși

trimiși de A. De asemenea, a mai arătat că alături de aceștia în afacerile internaționale

de cocaină este implicat și U.A.C.

Ulterior acestor declarații,

prin ordonanța nr. 82/PA/2002 din data de 21 noiembrie 2002, s-a dispus disjungerea

cauzei față de M.M.A., M.M., A.C.A., U.M. și C.T.F. și conexarea la Dosarul nr.

1/PA/2001 al aceluiași parchet privindu-l pe inculpatul B.I. În acel dosar a fost

începută urmărirea penală față de inculpații U.A.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C.

pen., art. 3 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41

C. pen. și art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 și art. 13 C. pen., A.C.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., A.C.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41

C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41

C. pen., și M.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1),

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

În faza de urmărire penală,

s-a procedat la audierea numiților M.M.A., M.M., U.M., A.C.A., C.T.F., P.A., B.F.,

precum și a colaboratorului acoperit V.I., au fost efectuate percheziții domiciliare

la locuințele făptuitorilor M.M., U.M., C.T.F., M.D., U.A.C., a fost efectuată o

recunoaștere după planșa foto a inculpatului B.I. de către martorul P.A., au fost

efectuate verificări cu privire la intrările/ieșirile din România ale numiților

M.D. și U.A.C. la P.P.F. Stamora-Moravița, Jimbolia, Cenad, Nădlac și Otopeni în

perioada 1 octombrie-21 noiembrie 2002 fiind întocmit procesul-verbal din data de

21 noiembrie 2002, precum și cu privire la localizarea inculpatului A.C. pe teritoriul

Ungariei, fiind întocmit procesul-verbal din data de 20 noiembrie 2002, conform

căruia inculpatul a intrat în Ungaria în data de 5 niembrie 2002 prin aeroportul

internațional Ferihegy-Budapesta și a ieșit din Ungaria în data de 18 noiembrie

2002 prin același aeroport, cu destinația Canada.

După administrarea acestor

probe, a fost întocmit rechizitoriul ce formează obiectul prezentului dosar prin

care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A.C.A., C.T.F., B.I., A.C.,

U.A.C. și M.D., precum și neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 15 din Legea

nr. 143/2000, față de făptuitorii: M.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, M.M. și U.M. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 C. pen.

În fapt, prin actul de

inculpare în sarcina inculpaților U.A.C. și A.C. s-a reținut că în perioada 1998-2002,

împreună cu numiții B.I., M.D. și A.C.A., au constituit o grupare criminală având

ca scop traficul internațional și național de cocaină. În ceea ce privește încadrarea

juridică, procurorul a apreciat că această faptă întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Totodată, în ceea ce îl

privește pe inculpatul U.A.C., în sarcina acestuia s-a mai reținut că a vândut în

anul 1999, în mod repetat, martorului M.M. cantitatea totală de 300-400 gr cocaină,

faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., iar

în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., că a vândut în cursul anilor 1999-2002,

în mod repetat, martorei U.M., cantitatea de 6 kg cocaină, faptă ce întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce îl privește

pe inculpatul B.I., în sarcina acestuia s-a reținut că a organizat în cursul lunii

septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului

de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul

ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea

curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților

și expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reținut că a organizat împreună cu

A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului

internațional de droguri. În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a apreciat

că această situație de fapt întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 12 din Legea nr. 143/2000. Totodată, în sarcina acestui inculpat

s-a reținut că în luna decembrie a anului 1998, a introdus în România, din Ungaria,

droguri-cocaină, disimulate în sticle de vin, această faptă întrunind elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 13 C. pen.

Instanța a apreciat că

primul aspect care se impune a fi reglementat în cauză, înainte de a se proceda

la orice analiză cu privire la existența faptelor imputate și a vinovăției inculpaților,

îl reprezintă încadrarea corectă a situației de fapt reținută în sarcina inculpaților

în normele juridice, încadrarea juridică dată faptelor prin actul de inculpare fiind

în mod evident greșită.

Astfel, în primul rând,

trebuie observat că în privința tuturor celor trei inculpați s-a reținut că se fac

vinovați de aceea de a se fi organizat, în perioada 1998-2002, împreună cu alte

persoane, într-o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național

de cocaină, iar această faptă ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Referitor la acest text

legal, instanța a constatat că, de la apariția Legii nr. 143/2000 (M.O. nr. 362/3.08.2000)

și până la modificarea acesteia prin art. 28 din Legea nr. 39/2003 (M.O. 50/29.01.2003),

art. 12 alin. (1) avea următorul conținut „Se pedepsesc cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi faptele prevăzute

la art. 2, art. 3 și art. 5, dacă persoana care le-a săvârșit face parte dintr-o

organizație sau asociație ori dintr-un grup de cel puțin 3 persoane, cu structuri

determinate și care sunt constituite în scopul comiterii acelor fapte și al obținerii

de beneficii materiale sau de alte foloase ilicite”.

Din analiza acestui text

legal se observă cu claritate că acesta nu prevedea și sancționa ca infracțiune

distinctă infracțiunea de grup infracțional organizat în vederea traficului de droguri,

ci reglementa o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3, art.

5 din Legea nr. 143/2000, respectiv prevedea că faptele de trafic de droguri de

risc și mare risc, de trafic internațional de droguri de risc sau mare risc, ori

de punere la dispoziție a unui local în vederea consumului unor astfel de droguri

sunt mai grave și se pedepsesc mai aspru, dacă persoana care le săvârșea făcea parte

dintr-un grup infracțional organizat în vederea comiterii acestor fapte.

Ca atare, este evident

că în cazul reținerii existenței unei fapte de asociere sau organizare a unor persoane

într-un grup infracțional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea

de infracțiuni de droguri, fără însă a se reține și săvârșirea de către aceste persoane

a unor infracțiuni care constituiau scopul grupului, încadrarea juridică nu putea

fi art. 12 din Legea nr. 143/2000, acest text legal neputând fi reținut singur,

ci doar alături de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000.

În această situație, din

moment ce singurul text legal care prevedea ca fiind infracțiune fapta de a se asocia,

de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor

infracțiuni, de a adera sau sprijini sub orice formă a unei astfel de asocieri,

era art. 323 C. pen., încadrarea juridică corectă nu putea fi decât acest text legal,

respectiv art. 323 C. pen., asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Aceasta este situația

atât în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., cât și în ceea ce îl privește

pe inculpatul B.I., în sarcina acestora nefiind reținută niciuna dintre infracțiunile

prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000.

Totodată, în ceea ce îi

privește pe cei doi inculpați nu se poate vorbi nici de încadrarea juridică a acestei

situații de fapt în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 din moment ce acest

text legal (care sancționează fapta de a iniția sau constitui un grup infracțional

organizat, ori de a adera sau sprijini sub orice formă a unui astfel de grup) nu

exista nici la momentul începerii presupusei activități infracționale (anul 1998)

și nici la momentul epuizării acesteia (2002), iar potrivit principiilor aplicării

legii penale în timp, legea penală incidentă în raport cu o anumită faptă, trebuie

să fie legea în vigoare la acea dată. Totodată, nu se poate vorbi nici de o schimbare

a încadrării juridice în acest text legal prin raportare la dispozițiile art. 13

C. pen., întrucât din analiza dispozițiile art. 323 C. pen. și art. 7 din Legea

nr. 39/2003 este evident că art. 323 C. pen. este legea penală mai favorabilă.

Ca atare, în ceea ce îi

privește pe acești doi inculpați, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanța a

dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiune prevăzută de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin.

(1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În ceea ce îl privește

pe inculpatul A.C., instanța a constatat că în privința acestuia s-a reținut atât

asocierea într-un grup infracțional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta

comiterea de infracțiuni de droguri, cât și săvârșirea în concret de infracțiuni

care intrau în scopul pentru care s-a constituit grupul [respectiv trafic de droguri

de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.]. În această situație, raportat

la considerentele mai sus expuse, instanța a constatat că încadrarea juridică corectă,

conform textelor legale în vigoare la acel moment, ar fi fost cea prevăzută de

art. 2 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În cazul acestui inculpat,

în contextul în care prin art. 7 din Legea nr. 39/2003 a fost incriminată ca infracțiune

distinctă tocmai situația de fapt care determina caracter agravat infracțiunilor

prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000, instanța apreciază

că se impune a se analiza în ce măsură, prin raportare la dispozițiile art. 13

C. pen., se impune menținerea încadrării juridice de art. 2 alin. (1), alin. (2)

raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sau schimbarea acesteia în

două infracțiuni distincte, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr.

143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Or, prin raportare la

natura și limitele de pedeapsă prevăzute pentru respectivele infracțiuni (în prima

situație pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani

și interzicerea unor drepturi, iar în cea de-a doua situație închisoare de la 10

la 20 de ani și interzicerea unor drepturi [art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000] și închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi [art.

7 din Legea nr. 39/2003], instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă o reprezintă

aceasta din urmă, astfel că s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000, în două infracțiuni, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 13 C. pen., și art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea

art. 13 C. pen. Ca atare, în ceea ce îl privește pe acest inculpat, în temeiul

art. 334 C. proc. pen., instanța a procedat la schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de

art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Procedând în continuare

la analiza materialului probatoriu administrat în cauză pentru a stabili dacă faptele

imputate inculpaților există, sunt infracțiuni și au fost săvârșite de către inculpați

cu forma de vinovăție cerută de lege, instanța a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet

a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată

să nu fie trasă la răspundere penală.

Unul dintre principiile

fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispozițiile art. 5

2

C. proc. pen. este cel al prezumției de nevinovăție, în virtutea căreia orice persoană

este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces

public desfășurat cu respectarea dreptului la apărare.

Prin adoptarea prezumției

de nevinovăție ca principiu de bază, s-au produs o serie de restructurări ale procesului

penal și concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale,

întrucât simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăție; sarcina probei revine

organelor judiciare astfel că interpretarea probelor se face în fiecare etapă a

procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive

pentru următoarea fază a procesului; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze

pe probe certe de vinovăție, iar în caz de dubii, acestea vor fi interpretate în

favoarea inculpatului.

Or, în cauză instanța

a constatat că nu există astfel de probe, care să aibă forța necesară de a demonstra

cu certitudine, dincolo de orice îndoială, vinovăția inculpaților cu privire la

faptele imputate.

Astfel, în ceea ce privește

fapta inculpatului U.A.C. de a vinde în cursul anului 1999, în mod repetat, cantitatea

de 400 gr cocaină numitului M.M., faptă care întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. (constituie infracțiune producerea,

deținerea sau orice altă operațiune privind circulația produselor ori substanțelor

toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe

ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, toate acestea fiind săvârșite

fără drept), instanța constată că singurele probe în sensul desfășurării de către

inculpat a unei astfel de activități sunt declarațiile martorului M.M., care a arătat,

atât în declarațiile din faza de urmărire penală, cât și în cele din faza cercetării

judecătorești, că a cumpărat de la acesta cocaină de mai multe ori în cursul anului

respectiv în declarațiile date inițial în cauză martorul a arătat că a fost vorba

de 300-400 gr, însă ulterior a revenit asupra acestor aspecte, arătând că nu poate

preciza cu exactitate cantitatea cumpărată, însă a fost vorba de maxim 4 tranzacții,

iar cantitatea nu depășea 5 gr la fiecare tranzacție.

În afara declarațiilor

acestui martor, nu există nici un alt mijloc de probă care să se coroboreze cu acestea.

Inculpatul nu a recunoscut nici un moment săvârșirea acestei fapte, după cum nu

există nici un alt martor care să confirme aceste aspecte; la domiciliul inculpatului

a fost efectuată de către organele de urmărire penală o percheziție, fără a se găsi

nici un gram de cocaină sau altă substanță toxică.

Instanța nu a contestat

faptul că, prin raportare la dispozițiile legale incidente (art. 69, art. 75, art.

78 C. proc. pen.), declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod

necondiționat, astfel că este posibilă întemeierea unei soluții de condamnare chiar

pe declarația unui singur martor, însă apreciază că, în această situație, este necesar

ca respectiva declarație să producă încredere deplină că reprezintă o relatare a

adevărului.

Or, în cauză, prin raportare

la calitatea respectivului martor (martor denunțător), la contextul în care au fost

făcute respectivele declarații, precum și la urmările generate de acestea cu privire

la situația sa [M.M. era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri

de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în

Dosarul nr. 82/PA/2002, iar ca urmare a acestor declarații a beneficiat de dispozițiile

art. 15 din acea lege, față de el dispunând-se neînceperea urmăririi penale), instanța

a apreciat că declarațiile martorului M.M. nu pot fi considerate ca reflectând adevărul

dincolo de orice îndoială rezonabilă și nu sunt suficiente, prin ele însele, în

măsura în care nu se coroborează cu nicio altă probă, pentru a face dovada dincolo

de orice dubiu a săvârșirii de către inculpat a activității incriminate.

Mai mult, chiar apreciind

că declarația acestui martor ar fi suficientă pentru a dovedi efectuarea unor tranzacții,

trebuie observat că nu există nicio dovadă cu privire la obiectul acestora, respectiv

cu privire la faptul că ceea ce s-a tranzacționat a fost într-adevăr cocaină sau

vreo altă substanță toxică. Nici organele de urmărire penală, după cum nici măcar

martorul nu au efectuat vreo testare cu privire la presupusa substanță, după cum

nici nu există vreo probă materială luată din aceasta care ar putea fi supusă testelor

pentru a se determina natura sa, declarația martorului neputând fi suficientă cu

privire la acest aspect.

Or, în aceste condiții,

având în vedere aceste dubii cu privire la efectuarea respectivelor tranzacții,

precum și cu privire la natura substanțelor ce ar fi făcut obiectul acestora, care

nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, instanța a apreciat că pentru

această infracțiune reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 312

alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., se

impune achitarea acestuia în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale

respectivei infracțiuni.

În ceea ce privește cealaltă

faptă reținută în sarcina inculpatului U.A.C., respectiv constituirea începând cu

anul 1998 împreună cu numiții A.C., M.D. și A.C.A., a unei grupări criminale având

ca scop traficul internațional și național de cocaină, care a funcționat până în

anul 2002, faptă care teoretic întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 323 C. pen. pentru considerentele mai sus arătate, instanța a

constatat că nici în privința acesteia nu există probe care să aibă forța necesară

de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că sunt întrunite elementele

constitutive ale acestei infracțiuni.

Acuzarea și-a întemeiat

susținerile pe declarațiile date în faza de urmărire penală de „colaboratorul sub

acoperire” V.I., în realitate un martor cu identitate protejată, care a arătat că

el cunoaște familia A. din anul 1990 și știe că A.C. și B.I. se ocupă de trafic

internațional de droguri, și că inculpatul U.A.C. este implicat și el în aceste

afaceri. A.C. are cărăuși care aduc cocaină din America de Sud de la B.I., pe care

o introduc în România pe la Aeroportul Otopeni, iar apoi o depozitează la M.D. De

la acesta, marfa este apoi preluată de către cărăușii celor trei (A.C., U.A.C. și

B.I.) și transportată în exterior către Germania. Totodată, U.A.C. comercializează

cocaină și în Italia.

În ceea ce privește acest

martor, trebuie observat în primul rând că a fost audiat doar în faza de urmărire

penală, într-o etapă anterioară începerii urmăririi penale față de inculpații U.A.C.

și A.C., evident fără ca aceștia sau apărătorii lor să poată participa la audiere.

Ulterior, în primul ciclu procesual, procurorul s-a opus în mod constant audierii

acestuia în fața instanței de judecată în condiții de oralitate și contradictorialitate,

și, în ciuda solicitărilor repetate ale instanței, nu a fost niciodată prezentat.

Nu a fost indicat motivul pentru care acest martor nu a fost prezentat în fața instanței

de judecată și nici nu s-a depus vreo dovadă cu privire la existența unei imposibilități

de prezentare a acestui martor. În cel de-al doilea ciclu procesual, s-a comunicat

că acest martor a decedat, fiind înaintată o copie de pe certificatul de deces.

Conform jurisprudenței

constante a C.E.D.O., pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, toate

elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în fața acuzatului, în ședință

publică, în vederea unei dezbateri contradictorii (Guilloury c. Franța, hotărârea

din 22 iunie 2006, Luca c. Italia, hotărârea din 27 februarie 2001, Van Mechelen

și alții c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997). Art. 6 din Convenție nu impune

ca acuzatul sau avocatul său să aibă dreptul de a participa la audierea unui martor

și de a formula întrebări pe parcursul procedurilor desfășurate în faza urmăririi

penale, dacă apărarea are acest drept în fața instanței. Folosirea ca probe a declarațiilor

date în faza urmăririi penale nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din Convenție,

în condițiile în care dreptul la apărare a fost respectat, adică dacă inculpatul

a avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declarații

împotriva sa, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii

(Craxi c. Italia, hotărârea din 5 decembrie 2002, Birutis și alții c. Lituania,

hotărârea din 28 martie 2002). În cauza Dănilă c. România, hotărârea din 8

martie 2007, Curtea Europeană a arătat că în cazul imposibilității de a obține prezența

unui martor în sala de judecată, instanța poate, sub rezerva drepturilor la apărare,

să țină seama de depozițiile luate în faza urmăririi penale, cu atât mai mult cu

cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate cu alte probe administrate.

Or, în prezenta cauză,

nici inculpatul, nici avocatul său nu au putut interoga pe acest martor, nici în

faza urmăririi, nici în faza judecății, astfel că o condamnare a inculpatului fondată

într-o măsură determinantă pe declarațiile acestuia ar fi incompatibilă cu art.

6 din Convenție.

Mai mult, nu trebuie omis

că este vorba de un martor cu identitatea protejată, astfel că, și din acest motiv,

nu poate fi fondată într-o măsură determinantă o condamnare a inculpatului pe depozițiile

sale. În cauza Kostovski c. Olanda, hotărârea din 20 septembrie 1989, C.E.D.O. a

arătat că nu pot fi ignorate dificultățile incontestabile ale luptei contra traficului

de stupefiante, în special în materia descoperirii și administrării probelor, și

nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar a apreciat că

aceste dificultăți nu pot conduce la limitarea în așa măsură a dreptului la apărare

al oricărui acuzat. În jurisprudența sa, (Ferrantelli și Santangelo c. Italia, hotărârea

din 7 august 1996, Guilloury c. Franța, hotărârea din 22 iunie 2006, Zentar c. Franța,

hotărârea din 13 aprilie 2006, Calabro c. Italia, hotărârea din 21 martie 2002),

C.E.D.O. a arătat că art. 6 autorizează instanța să-și întemeieze condamnarea pe

depoziția unui martor al acuzării pe care inculpatul sau avocatul său nu l-au putut

interoga în nici un stadiu al procedurii, numai dacă este imposibilă localizarea

martorului, fiind necesar să se demonstreze că s-au depus toate diligențele și că

martorul a fost căutat activ, iar mărturia să nu fie singurul element pe care se

sprijină condamnarea.

Or, în cauză, trebuie

observat că în primul ciclu procesual au fost făcute mai multe solicitări pentru

prezentarea acestui martor, procurorul inițial opunându-se audierii, apoi comunicând

că nu a fost prezentat, fără însă a se indica motivele pentru care acesta nu a fost

prezentat în fața instanței și fără vreo dovadă că ar fost căutat activ.

Pe de altă parte, trebuie

observat că declarațiile date de acest martor sunt vagi și lapidare, făcute doar

la modul general; nu există niciun fel de detalii cu privire la modul în care acest

martor a luat la cunoștință de aspectele relatate, respectiv dacă aceste împrejurări

au fost percepute de el personal sau i-au fost relatate de alte persoane, niciun

fel de detalii cu privire la activitatea concretă derulată de inculpat în cadrul

respectivei asociații, modul de constituire a asociației, modul de păstrare a legăturii

între inculpați, modul de operare, locul de unde prelua drogurile, unde le transporta,

persoanele prin intermediul cărora efectua aceste transporturi, detalii care să

poată fi verificate de organele de urmărire penală pentru a se vedea în ce măsură

se coroborează cu alte mijloace de probă ce puteau fi administrate în cauză. Totodată,

trebuie observat că unele aspecte relatate de martor sunt chiar contrazise de alte

probe administrate în cauză: de exemplu, martorul a susținut că drogurile erau depozitate

la M.D., însă, cu ocazia percheziției efectuate la locuința acestuia, nu a fost

găsită nici o urmă de drog, după cum nu a fost găsit niciun drog nici la percheziția

efectuată la locuința inculpatului U.A.C.

În al treilea rând, instanța

a apreciat că trebuie avută în vedere și declarația notarială existentă la Dosarul

nr. 10566/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care martorul cu

identitate protejată și-a deconspirat identitatea reală și a precizat că nu menține

declarațiile date în faza de urmărire penală, fiind constrâns să dea acele declarații

de organele de urmărire penală.

În ceea ce privește referirile

existente în declarațiile martorei U.M., instanța a constatat că nici acestea nu

sunt suficiente pentru a face dovada săvârșirii respectivei infracțiuni de către

inculpat, în condițiile în care în declarațiile din faza de urmărire penală aceasta

afirmă la modul general că ar fi avut cunoștință că U.A.C. este implicat în afaceri

cu droguri alături de A.C., fără a indica în concret modul în care era implicat,

legătura existentă între cei doi, fără a face vreo referire concretă la activitatea

derulată de acesta în cadrul asociației, fără a furniza deci niciun amănunt care

să poată fi verificat pe baza altor probe, iar în declarația dată în fața instanței

de judecată aceasta a arătat doar că a auzit, la modul general, fără a putea preciza

de la cine, că inculpatul U.A.C. s-ar ocupa de trafic de droguri, însă nu a discutat

niciodată aceste aspecte cu el, iar, pe de altă parte, există o prezumție puternică

cu privire la lipsa de veridicitate a declarațiilor acesteia având în vedere atât

calitatea sa de martor denunțător și împrejurările în care a dat declarațiile (pentru

a beneficia de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, care presupunea participarea

sa la o asociație infracțională), cât și contrazicerea acestora pe anumite aspecte

esențiale de anumite înscrisuri de la dosar (așa cum se va arăta mai jos).

Ca atare, având în vedere

aceste considerente, în condițiile în care declarațiile celor doi martori nu pot

fi considerate ca relevante și suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo

de orice îndoială, că între inculpatul U.A.C. și inculpatul A.C. nu a fost o simplă

relație amicală, ci că U.A.C. a constituit, împreună cu inculpații A.C., A.C.A.,

B.I., M.D. o asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni privind traficul de droguri,

a inițiat constituirea unei astfel de asocieri, a aderat sau a sprijinit sub orice

formă o astfel de asociere [și cu atât mai puțin că a făcut parte dintr-un grup

infracțional organizat, așa cum este definit de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003],

iar alte probe relevante în acest sens nu există, instanța a constatat că în mod

evident nu se poate reține ca fiind întrunită latura obiectivă a respectivei infracțiuni

prevăzute de art. 323 C. pen. (așa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării

juridice) și se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 lit. a) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce îl privește

pe inculpatul A.C., în privința acestuia s-a reținut că împreună cu inculpații U.A.C.,

A.C.A., M.D. și B.I., au constituit un grup infracțional organizat care a existat

în perioada 1998-2002 și a acționat în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii

de trafic de droguri de mare risc pentru a obține beneficii financiare substanțiale,

precum și că a livrat numiților U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea

de aproximativ 6 kg cocaină.

Referitor la grupul infracțional

organizat, s-a reținut că fiecare dintre participanți avea roluri prestabilite,

existând o structură bine organizată: inculpații B.I. și A.C. achiziționau cocaina

de la distribuitorii din America de Sud și recrutau curierii pentru a introduce

drogurile în România și Europa Occidentală; inculpatul M.D. asigura depozitarea

mărfii, fiind custodele cocainei și onora comenzile doar în urma dispoziției exprese

a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporție de 90% cocaina depozitată

la M.D. și, prin cărăuși, aproviziona consumatorii din Germania, Italia și Franța;

inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timișoara a cocainei

rămase după transporturile realizate de Ulucean și acționa în urma dispozițiilor

exprese ale lui A.C.

În ceea ce privește fapta

de livrare de către inculpat către numiții U.