ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 724/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 524 din 30 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10566/1/2008, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., nume anterior B.A., din infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în două infracțiuni prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul B.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. rap la art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc. pen. a achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., din infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

cu aplicarea art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpații A.C. și U.A.C. S-a respins, ca nefondată, cererea de confiscare formulată de procuror cu privire la sumele de bani presupus a fi fost obținute de inculpați din activitatea infracțională. În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus restituirea către inculpatul U.A.C.

a unui aparat marca „P.”, ridicat cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în data de 26 noiembrie 2002. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 1/PA/2001 emis la data de 17 februarie 2003, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1910/P/2003, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A.C.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., C.T.F., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, B.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 312 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 13 C. pen., A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., U.A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen. și art. 13 C. pen., și M.D., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen. În fapt, în sarcina inculpatului B.I. s-a reținut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor, cocaină, iar D.E.

ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reținut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internațional de droguri și a introdus în România, din Ungaria, în luna decembrie 1998 droguri disimulate în sticle de vin. În ceea ce îi privește pe inculpații A.C., U.A.C., A.C.A. și M.D., s-a reținut că, împreună și cu inculpatul B.I., au constituit un grup infracțional organizat care a existat în perioada 1998-2002 și a acționat în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc pentru a obține beneficii financiare substanțiale.

Rolurile acestora erau prestabilite, existând o structură bine organizată, astfel: inculpații B.I. și A.C. achiziționau cocaina de la distribuitorii din America de Sud și recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România și Europa Occidentală; inculpatul M.D. asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei și onora comenzile doar în urma dispoziției exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporție de 90% cocaina depozitată la M.D. și, prin cărăuși, aproviziona consumatorii din Germania, Italia și Franța; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timișoara a cocainei rămase după transporturile realizate de U.A.C. și acționa în urma dispozițiilor exprese ale lui A.C.

În sarcina inculpatului U.A.C. s-a mai reținut faptul că a vândut cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M. în cursul anului 1999 pentru suma de 16.000 dolari SUA, iar în sarcina inculpatului A.C. că a livrat numiților U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de aproximativ 6 kg cocaină. Prin sentința penală nr. 293 din 30 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1910/P/2003, Tribunalul Timiș a dispus condamnarea inculpatului A.C.A. la două pedepse de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și aplicarea art. 13 C. pen.

și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aplicându-se pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen., și condamnarea inculpatului C.T.F. la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpații B.I., A.C., U.A.C., M.D., formându-se Dosarul nr. 3364/2005. Prin sentința penală nr. 100 din 16 februarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 3364/2005, Tribunalul Timiș a dispus următoarele: - în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I.

condamnarea la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., și la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus achitarea acestuia inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen.; - în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C.

condamnarea la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; - în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C. condamnarea la o pedeapsă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen., și la o pedeapsă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.; - în ceea ce îl privește pe inculpatul M.D. condamnarea la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., și achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen. confiscarea de la inculpatul B.I. a sumei de 12.000 dolari SUA și 5000 DM, de la inculpatul U.A.C. a sumei de 16.000 dolari SUA, de la inculpatul A.C. a sumei de 180.000 dolari SUA, iar de la inculpatul M.D. a sumei de 450 dolari SUA. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpații și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, iar prin decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații B.I., A.C., U.A.C.

și M.D., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a desființat în parte sentința penală și, în rejudecare, a fost înlocuit temeiul de drept al confiscării speciale din art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. f) C. pen., în art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. e) C. pen. Celelalte dispoziții ale sentinței penale au fost menținute. Atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cât și inculpații B.I., A.C., U.A.C. și M.D. au formulat recurs împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție București sub nr. 3361/30/2005.

Prin încheierea din data de 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a disjuns cauza cu privire la intimatul inculpat M.D., iar prin decizia penală nr. 3983 din 3 decembrie 2008, a admis recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a casat în parte decizia penală atacată și sentința penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș, a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., de la 5 ani la 3 ani închisoare, și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate numai în ceea ce-l privește pe inculpatul M.D.

În ceea ce îi privește pe ceilalți inculpați recurenți, a fost format Dosarul nr. 10566/1/2008. Prin decizia penală nr. 1830 din 5 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 10566/1/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de inculpații U.A.C., B.I. și A.C. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a casat decizia penală atacată și sentința penală nr. 100/PI/16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Timiș. A menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpații U.A.C.

și A.C. Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că judecata celor trei inculpați în primă instanță s-a realizat fără ca procedura de citare cu aceștia să fie legal îndeplinită, niciunul dintre aceștia nefiind citați în mod corect pentru termenul de judecată din 16 februarie 2007, când Tribunalul Timiș a judecat cauza în fond. Astfel, în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., la dosar nu fusese returnată confirmarea de primire a citației de la locul de detenție din Italia și nici nu s-a întocmit procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul local al municipiului Timișoara, fiind încălcate dispozițiile art. 177 alin. (4) și alin. (8), art. 181 alin. (2) C. proc.

pen., în ceea ce îl privește pe inculpatul A., la dosarul cauzei nu fusese restituită confirmarea îndeplinirii procedurii la adresa din Canada și nici procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul local al municipiului Timișoara, deși statutul său de persoană cu dublă cetățenie stabilită definitiv în Canada, obliga instanța de fond să îndeplinească procedura de citare a acestuia la adresa cunoscută din străinătate, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., dovada de citare la domiciliu se întorsese cu mențiunea „destinatar plecat din țară” și nu s-a întocmit proces-verbal de afișare a citației la Consiliul local în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentul inculpat B.I., referitoare la modul de efectuare a urmăririi penale și de sesizare a instanței, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că acestea sunt nefondate, reținând că la data emiterii mandatului de arestare preventivă față de inculpat, 14 martie 2001, nu existau date asupra statutului său juridic de persoană arestată în Costa Rica, astfel că, în consecință, urmărirea penală desfășurându-se în lipsa acestuia, prevederile referitoare la obligativitatea asigurării asistenței juridice, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală nu erau incidente. Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la începerea urmăririi penale, actul de sesizare al instanței (art. 264 C. proc.

pen.) nu constituie nulități absolute, în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru a fi luate în discuție ca nulități relative, ele trebuiau invocate la primul termen cu procedura îndeplinită, ceea ce nu s-a făcut, fie să împiedice aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, ceea ce nu este cazul. Instanța de recurs a constatat că acțiunea penală a fost pusă în mișcare față de inculpat și sesizarea instanței de judecată s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că în cauză nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 30 august 2011 sub nr. 10566/1/2008. În faza cercetării judecătorești, s-a procedat la audierea inculpaților U.A.C.

și A.C., precum și a martorilor propuși prin rechizitoriu U.M., P.A., B.F., M.M. Totodată, au fost solicitate relații de la Inspectoratul Național al Poliției de Frontieră referitor la adresa depusă de inculpatul A.C. cu privire la situația intrărilor-ieșirilor sale din România în perioada mai-decembrie 2002. În ceea ce privește ceilalți martori propuși prin rechizitoriu, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere imposibilitatea obiectivă de audiere. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele: În Dosarul nr. 142/P/2000 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au fost efectuate cercetări față de mai multe persoane, printre care și numitul B.I., sub aspectul comiterii de infracțiuni privind traficul de droguri.

Prin rechizitoriul din data de 5 ianuarie 2001 întocmit în acel dosar, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților D.E. și I.V. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., precum și a inculpaților C.H.D., O.R. și S.M. sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În ceea ce îl privește pe numitul B.I. (nume anterior B.A.), s-a dispus disjungerea cauzei și cercetarea sa într-un alt dosar. La data de 27 februarie 2011, față de acesta a fost începută urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 2 alin. (1) și alin. (2) și art. 12 din Legea nr. 143/2000 și s-a format Dosarul nr. 1/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. În Dosarul nr. 75/PA/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, au fost efectuate cercetări față de numiții G.O., B.W., M.M.A., A.C.A. și B.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, aceștia fiind trimiși în judecată prin rechizitoriul din data de 2 iulie 2002. Prin ordonanța din data de 1 iulie 2002, s-a dispus disjungerea cauzei față de M.M. și conexarea la Dosarul nr. 82/PA/2002, în care se făceau cercetări față de M.M.A sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legii nr. 143/2000.

Pe parcursul cercetărilor, punându-i-se în vedere de către procuror dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 (respectiv împrejurarea că nu se pedepsește persoana care mai înainte de începerea urmăririi penale denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere privind traficul de droguri), numitul M.M. a arătat că a început să comercializeze cocaină din anul 1999, pe care a cumpărat-o în acel an de la numitul U.A.C. Ulterior, de la începutul anului 2000 și până la începutul lunii noiembrie 2002 a cumpărat cocaină periodic de la numita U.M., precum și de câteva ori de la concubinul acesteia, C.T.F. Urmare a acestei declarații, procurorul a procedat la audierea făptuitoarei U.M.

După ce i s-au adus și acesteia la cunoștință dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, aceasta a precizat că ea achiziționa cocaina de la numitul A.C. și o revindea ulterior, unul dintre clienți fiind M.M. A mai arătat că și A.C.A. era implicat în această afacere. Totodată, la data de 8 noiembrie 2002 procurorul a emis o autorizație privind introducerea în cauză a colaboratorului sub acoperire V.I. și a procedat la audierea acestuia, acesta arătând că el cunoaște familia A. din perioada anilor 1990 și că din acea perioadă frații P.A. și R.A. trimit prin maniera cărăuș din America Latină în România mari cantități de droguri. Totodată, a mai arătat că A.C. și A.C.A. au livrat cantitatea de 2,5 kg cocaină în din Timișoara în Europa.

Totodată, a mai arătat că B.I. lucrează împreună cu A.C., în sensul că B.I. îi trimite cocaină lui A.C. din America de Sud, prin cărăuși trimiși de A. De asemenea, a mai arătat că alături de aceștia în afacerile internaționale de cocaină este implicat și U.A.C. Ulterior acestor declarații, prin ordonanța nr. 82/PA/2002 din data de 21 noiembrie 2002, s-a dispus disjungerea cauzei față de M.M.A., M.M., A.C.A., U.M. și C.T.F. și conexarea la Dosarul nr. 1/PA/2001 al aceluiași parchet privindu-l pe inculpatul B.I. În acel dosar a fost începută urmărirea penală față de inculpații U.A.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 3 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

și art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 și art. 13 C. pen., A.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., A.C.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., și M.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

În faza de urmărire penală, s-a procedat la audierea numiților M.M.A., M.M., U.M., A.C.A., C.T.F., P.A., B.F., precum și a colaboratorului acoperit V.I., au fost efectuate percheziții domiciliare la locuințele făptuitorilor M.M., U.M., C.T.F., M.D., U.A.C., a fost efectuată o recunoaștere după planșa foto a inculpatului B.I. de către martorul P.A., au fost efectuate verificări cu privire la intrările/ieșirile din România ale numiților M.D. și U.A.C. la P.P.F. Stamora-Moravița, Jimbolia, Cenad, Nădlac și Otopeni în perioada 1 octombrie-21 noiembrie 2002 fiind întocmit procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2002, precum și cu privire la localizarea inculpatului A.C. pe teritoriul Ungariei, fiind întocmit procesul-verbal din data de 20 noiembrie 2002, conform căruia inculpatul a intrat în Ungaria în data de 5 niembrie 2002 prin aeroportul internațional Ferihegy-Budapesta și a ieșit din Ungaria în data de 18 noiembrie 2002 prin același aeroport, cu destinația Canada.

După administrarea acestor probe, a fost întocmit rechizitoriul ce formează obiectul prezentului dosar prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A.C.A., C.T.F., B.I., A.C., U.A.C. și M.D., precum și neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 15 din Legea nr. 143/2000, față de făptuitorii: M.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, M.M. și U.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen. În fapt, prin actul de inculpare în sarcina inculpaților U.A.C. și A.C. s-a reținut că în perioada 1998-2002, împreună cu numiții B.I., M.D. și A.C.A., au constituit o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național de cocaină.

În ceea ce privește încadrarea juridică, procurorul a apreciat că această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Totodată, în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., în sarcina acestuia s-a mai reținut că a vândut în anul 1999, în mod repetat, martorului M.M. cantitatea totală de 300-400 gr cocaină, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., iar în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., că a vândut în cursul anilor 1999-2002, în mod repetat, martorei U.M., cantitatea de 6 kg cocaină, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., în sarcina acestuia s-a reținut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reținut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internațional de droguri. În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a apreciat că această situație de fapt întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 143/2000.

Totodată, în sarcina acestui inculpat s-a reținut că în luna decembrie a anului 1998, a introdus în România, din Ungaria, droguri-cocaină, disimulate în sticle de vin, această faptă întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. Instanța a apreciat că primul aspect care se impune a fi reglementat în cauză, înainte de a se proceda la orice analiză cu privire la existența faptelor imputate și a vinovăției inculpaților, îl reprezintă încadrarea corectă a situației de fapt reținută în sarcina inculpaților în normele juridice, încadrarea juridică dată faptelor prin actul de inculpare fiind în mod evident greșită.

Astfel, în primul rând, trebuie observat că în privința tuturor celor trei inculpați s-a reținut că se fac vinovați de aceea de a se fi organizat, în perioada 1998-2002, împreună cu alte persoane, într-o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național de cocaină, iar această faptă ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Referitor la acest text legal, instanța a constatat că, de la apariția Legii nr. 143/2000 (M.O. nr. 362/3.08.2000) și până la modificarea acesteia prin art. 28 din Legea nr. 39/2003 (M.O.

50/29.01.2003), art. 12 alin. (1) avea următorul conținut „Se pedepsesc cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi faptele prevăzute la art. 2, art. 3 și art. 5, dacă persoana care le-a săvârșit face parte dintr-o organizație sau asociație ori dintr-un grup de cel puțin 3 persoane, cu structuri determinate și care sunt constituite în scopul comiterii acelor fapte și al obținerii de beneficii materiale sau de alte foloase ilicite”.

Din analiza acestui text legal se observă cu claritate că acesta nu prevedea și sancționa ca infracțiune distinctă infracțiunea de grup infracțional organizat în vederea traficului de droguri, ci reglementa o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 143/2000, respectiv prevedea că faptele de trafic de droguri de risc și mare risc, de trafic internațional de droguri de risc sau mare risc, ori de punere la dispoziție a unui local în vederea consumului unor astfel de droguri sunt mai grave și se pedepsesc mai aspru, dacă persoana care le săvârșea făcea parte dintr-un grup infracțional organizat în vederea comiterii acestor fapte.

Ca atare, este evident că în cazul reținerii existenței unei fapte de asociere sau organizare a unor persoane într-un grup infracțional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea de infracțiuni de droguri, fără însă a se reține și săvârșirea de către aceste persoane a unor infracțiuni care constituiau scopul grupului, încadrarea juridică nu putea fi art. 12 din Legea nr. 143/2000, acest text legal neputând fi reținut singur, ci doar alături de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000. În această situație, din moment ce singurul text legal care prevedea ca fiind infracțiune fapta de a se asocia, de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, de a adera sau sprijini sub orice formă a unei astfel de asocieri, era art. 323 C. pen., încadrarea juridică corectă nu putea fi decât acest text legal, respectiv art. 323 C. pen., asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Aceasta este situația atât în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., cât și în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., în sarcina acestora nefiind reținută niciuna dintre infracțiunile prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000. Totodată, în ceea ce îi privește pe cei doi inculpați nu se poate vorbi nici de încadrarea juridică a acestei situații de fapt în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 din moment ce acest text legal (care sancționează fapta de a iniția sau constitui un grup infracțional organizat, ori de a adera sau sprijini sub orice formă a unui astfel de grup) nu exista nici la momentul începerii presupusei activități infracționale (anul 1998) și nici la momentul epuizării acesteia (2002), iar potrivit principiilor aplicării legii penale în timp, legea penală incidentă în raport cu o anumită faptă, trebuie să fie legea în vigoare la acea dată.

Totodată, nu se poate vorbi nici de o schimbare a încadrării juridice în acest text legal prin raportare la dispozițiile art. 13 C. pen., întrucât din analiza dispozițiile art. 323 C. pen. și art. 7 din Legea nr. 39/2003 este evident că art. 323 C. pen. este legea penală mai favorabilă. Ca atare, în ceea ce îi privește pe acești doi inculpați, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanța a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiune prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., instanța a constatat că în privința acestuia s-a reținut atât asocierea într-un grup infracțional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea de infracțiuni de droguri, cât și săvârșirea în concret de infracțiuni care intrau în scopul pentru care s-a constituit grupul [respectiv trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.]. În această situație, raportat la considerentele mai sus expuse, instanța a constatat că încadrarea juridică corectă, conform textelor legale în vigoare la acel moment, ar fi fost cea prevăzută de art. 2 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În cazul acestui inculpat, în contextul în care prin art. 7 din Legea nr. 39/2003 a fost incriminată ca infracțiune distinctă tocmai situația de fapt care determina caracter agravat infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000, instanța apreciază că se impune a se analiza în ce măsură, prin raportare la dispozițiile art. 13 C. pen., se impune menținerea încadrării juridice de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sau schimbarea acesteia în două infracțiuni distincte, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Or, prin raportare la natura și limitele de pedeapsă prevăzute pentru respectivele infracțiuni (în prima situație pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, iar în cea de-a doua situație închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi [art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000] și închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi [art. 7 din Legea nr. 39/2003], instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă o reprezintă aceasta din urmă, astfel că s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în două infracțiuni, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 13 C. pen., și art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Ca atare, în ceea ce îl privește pe acest inculpat, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanța a procedat la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. Procedând în continuare la analiza materialului probatoriu administrat în cauză pentru a stabili dacă faptele imputate inculpaților există, sunt infracțiuni și au fost săvârșite de către inculpați cu forma de vinovăție cerută de lege, instanța a constatat următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 1 C. proc.

pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispozițiile art. 5 2 C. proc. pen. este cel al prezumției de nevinovăție, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces public desfășurat cu respectarea dreptului la apărare.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, întrucât simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăție; sarcina probei revine organelor judiciare astfel că interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de dubii, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.

Or, în cauză instanța a constatat că nu există astfel de probe, care să aibă forța necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, vinovăția inculpaților cu privire la faptele imputate. Astfel, în ceea ce privește fapta inculpatului U.A.C. de a vinde în cursul anului 1999, în mod repetat, cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M., faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen.

(constituie infracțiune producerea, deținerea sau orice altă operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, toate acestea fiind săvârșite fără drept), instanța constată că singurele probe în sensul desfășurării de către inculpat a unei astfel de activități sunt declarațiile martorului M.M., care a arătat, atât în declarațiile din faza de urmărire penală, cât și în cele din faza cercetării judecătorești, că a cumpărat de la acesta cocaină de mai multe ori în cursul anului 1999. Referitor la cantitatea cumpărată, declarațiile martorului diferă semnificativ, respectiv în declarațiile date inițial în cauză martorul a arătat că a fost vorba de 300-400 gr, însă ulterior a revenit asupra acestor aspecte, arătând că nu poate preciza cu exactitate cantitatea cumpărată, însă a fost vorba de maxim 4 tranzacții, iar cantitatea nu depășea 5 gr la fiecare tranzacție.

În afara declarațiilor acestui martor, nu există nici un alt mijloc de probă care să se coroboreze cu acestea. Inculpatul nu a recunoscut nici un moment săvârșirea acestei fapte, după cum nu există nici un alt martor care să confirme aceste aspecte; la domiciliul inculpatului a fost efectuată de către organele de urmărire penală o percheziție, fără a se găsi nici un gram de cocaină sau altă substanță toxică. Instanța nu a contestat faptul că, prin raportare la dispozițiile legale incidente (art. 69, art. 75, art. 78 C. proc. pen.), declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat, astfel că este posibilă întemeierea unei soluții de condamnare chiar pe declarația unui singur martor, însă apreciază că, în această situație, este necesar ca respectiva declarație să producă încredere deplină că reprezintă o relatare a adevărului.

Or, în cauză, prin raportare la calitatea respectivului martor (martor denunțător), la contextul în care au fost făcute respectivele declarații, precum și la urmările generate de acestea cu privire la situația sa [M.M. era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în Dosarul nr. 82/PA/2002, iar ca urmare a acestor declarații a beneficiat de dispozițiile art. 15 din acea lege, față de el dispunând-se neînceperea urmăririi penale), instanța a apreciat că declarațiile martorului M.M. nu pot fi considerate ca reflectând adevărul dincolo de orice îndoială rezonabilă și nu sunt suficiente, prin ele însele, în măsura în care nu se coroborează cu nicio altă probă, pentru a face dovada dincolo de orice dubiu a săvârșirii de către inculpat a activității incriminate.

Mai mult, chiar apreciind că declarația acestui martor ar fi suficientă pentru a dovedi efectuarea unor tranzacții, trebuie observat că nu există nicio dovadă cu privire la obiectul acestora, respectiv cu privire la faptul că ceea ce s-a tranzacționat a fost într-adevăr cocaină sau vreo altă substanță toxică. Nici organele de urmărire penală, după cum nici măcar martorul nu au efectuat vreo testare cu privire la presupusa substanță, după cum nici nu există vreo probă materială luată din aceasta care ar putea fi supusă testelor pentru a se determina natura sa, declarația martorului neputând fi suficientă cu privire la acest aspect.

Or, în aceste condiții, având în vedere aceste dubii cu privire la efectuarea respectivelor tranzacții, precum și cu privire la natura substanțelor ce ar fi făcut obiectul acestora, care nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, instanța a apreciat că pentru această infracțiune reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., se impune achitarea acestuia în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracțiuni. În ceea ce privește cealaltă faptă reținută în sarcina inculpatului U.A.C., respectiv constituirea începând cu anul 1998 împreună cu numiții A.C., M.D.

și A.C.A., a unei grupări criminale având ca scop traficul internațional și național de cocaină, care a funcționat până în anul 2002, faptă care teoretic întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. pentru considerentele mai sus arătate, instanța a constatat că nici în privința acesteia nu există probe care să aibă forța necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Acuzarea și-a întemeiat susținerile pe declarațiile date în faza de urmărire penală de „colaboratorul sub acoperire” V.I., în realitate un martor cu identitate protejată, care a arătat că el cunoaște familia A. din anul 1990 și știe că A.C.

și B.I. se ocupă de trafic internațional de droguri, și că inculpatul U.A.C. este implicat și el în aceste afaceri. A.C. are cărăuși care aduc cocaină din America de Sud de la B.I., pe care o introduc în România pe la Aeroportul Otopeni, iar apoi o depozitează la M.D. De la acesta, marfa este apoi preluată de către cărăușii celor trei (A.C., U.A.C. și B.I.) și transportată în exterior către Germania. Totodată, U.A.C. comercializează cocaină și în Italia. În ceea ce privește acest martor, trebuie observat în primul rând că a fost audiat doar în faza de urmărire penală, într-o etapă anterioară începerii urmăririi penale față de inculpații U.A.C. și A.C., evident fără ca aceștia sau apărătorii lor să poată participa la audiere.

Ulterior, în primul ciclu procesual, procurorul s-a opus în mod constant audierii acestuia în fața instanței de judecată în condiții de oralitate și contradictorialitate, și, în ciuda solicitărilor repetate ale instanței, nu a fost niciodată prezentat. Nu a fost indicat motivul pentru care acest martor nu a fost prezentat în fața instanței de judecată și nici nu s-a depus vreo dovadă cu privire la existența unei imposibilități de prezentare a acestui martor. În cel de-al doilea ciclu procesual, s-a comunicat că acest martor a decedat, fiind înaintată o copie de pe certificatul de deces.

Conform jurisprudenței constante a C.E.D.O., pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, toate elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în fața acuzatului, în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii (Guilloury c. Franța, hotărârea din 22 iunie 2006, Luca c. Italia, hotărârea din 27 februarie 2001, Van Mechelen și alții c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997). Art. 6 din Convenție nu impune ca acuzatul sau avocatul său să aibă dreptul de a participa la audierea unui martor și de a formula întrebări pe parcursul procedurilor desfășurate în faza urmăririi penale, dacă apărarea are acest drept în fața instanței.

Folosirea ca probe a declarațiilor date în faza urmăririi penale nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din Convenție, în condițiile în care dreptul la apărare a fost respectat, adică dacă inculpatul a avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declarații împotriva sa, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii (Craxi c. Italia, hotărârea din 5 decembrie 2002, Birutis și alții c. Lituania, hotărârea din 28 martie 2002). În cauza Dănilă c. România, hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a arătat că în cazul imposibilității de a obține prezența unui martor în sala de judecată, instanța poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să țină seama de depozițiile luate în faza urmăririi penale, cu atât mai mult cu cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate cu alte probe administrate.

Or, în prezenta cauză, nici inculpatul, nici avocatul său nu au putut interoga pe acest martor, nici în faza urmăririi, nici în faza judecății, astfel că o condamnare a inculpatului fondată într-o măsură determinantă pe declarațiile acestuia ar fi incompatibilă cu art. 6 din Convenție. Mai mult, nu trebuie omis că este vorba de un martor cu identitatea protejată, astfel că, și din acest motiv, nu poate fi fondată într-o măsură determinantă o condamnare a inculpatului pe depozițiile sale. În cauza Kostovski c. Olanda, hotărârea din 20 septembrie 1989, C.E.D.O. a arătat că nu pot fi ignorate dificultățile incontestabile ale luptei contra traficului de stupefiante, în special în materia descoperirii și administrării probelor, și nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar a apreciat că aceste dificultăți nu pot conduce la limitarea în așa măsură a dreptului la apărare al oricărui acuzat.

În jurisprudența sa, (Ferrantelli și Santangelo c. Italia, hotărârea din 7 august 1996, Guilloury c. Franța, hotărârea din 22 iunie 2006, Zentar c. Franța, hotărârea din 13 aprilie 2006, Calabro c. Italia, hotărârea din 21 martie 2002), C.E.D.O. a arătat că art. 6 autorizează instanța să-și întemeieze condamnarea pe depoziția unui martor al acuzării pe care inculpatul sau avocatul său nu l-au putut interoga în nici un stadiu al procedurii, numai dacă este imposibilă localizarea martorului, fiind necesar să se demonstreze că s-au depus toate diligențele și că martorul a fost căutat activ, iar mărturia să nu fie singurul element pe care se sprijină condamnarea.

Or, în cauză, trebuie observat că în primul ciclu procesual au fost făcute mai multe solicitări pentru prezentarea acestui martor, procurorul inițial opunându-se audierii, apoi comunicând că nu a fost prezentat, fără însă a se indica motivele pentru care acesta nu a fost prezentat în fața instanței și fără vreo dovadă că ar fost căutat activ.

Pe de altă parte, trebuie observat că declarațiile date de acest martor sunt vagi și lapidare, făcute doar la modul general; nu există niciun fel de detalii cu privire la modul în care acest martor a luat la cunoștință de aspectele relatate, respectiv dacă aceste împrejurări au fost percepute de el personal sau i-au fost relatate de alte persoane, niciun fel de detalii cu privire la activitatea concretă derulată de inculpat în cadrul respectivei asociații, modul de constituire a asociației, modul de păstrare a legăturii între inculpați, modul de operare, locul de unde prelua drogurile, unde le transporta, persoanele prin intermediul cărora efectua aceste transporturi, detalii care să poată fi verificate de organele de urmărire penală pentru a se vedea în ce măsură se coroborează cu alte mijloace de probă ce puteau fi administrate în cauză.

Totodată, trebuie observat că unele aspecte relatate de martor sunt chiar contrazise de alte probe administrate în cauză: de exemplu, martorul a susținut că drogurile erau depozitate la M.D., însă, cu ocazia percheziției efectuate la locuința acestuia, nu a fost găsită nici o urmă de drog, după cum nu a fost găsit niciun drog nici la percheziția efectuată la locuința inculpatului U.A.C. În al treilea rând, instanța a apreciat că trebuie avută în vedere și declarația notarială existentă la Dosarul nr. 10566/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care martorul cu identitate protejată și-a deconspirat identitatea reală și a precizat că nu menține declarațiile date în faza de urmărire penală, fiind constrâns să dea acele declarații de organele de urmărire penală.

În ceea ce privește referirile existente în declarațiile martorei U.M., instanța a constatat că nici acestea nu sunt suficiente pentru a face dovada săvârșirii respectivei infracțiuni de către inculpat, în condițiile în care în declarațiile din faza de urmărire penală aceasta afirmă la modul general că ar fi avut cunoștință că U.A.C. este implicat în afaceri cu droguri alături de A.C., fără a indica în concret modul în care era implicat, legătura existentă între cei doi, fără a face vreo referire concretă la activitatea derulată de acesta în cadrul asociației, fără a furniza deci niciun amănunt care să poată fi verificat pe baza altor probe, iar în declarația dată în fața instanței de judecată aceasta a arătat doar că a auzit, la modul general, fără a putea preciza de la cine, că inculpatul U.A.C.

s-ar ocupa de trafic de droguri, însă nu a discutat niciodată aceste aspecte cu el, iar, pe de altă parte, există o prezumție puternică cu privire la lipsa de veridicitate a declarațiilor acesteia având în vedere atât calitatea sa de martor denunțător și împrejurările în care a dat declarațiile (pentru a beneficia de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, care presupunea participarea sa la o asociație infracțională), cât și contrazicerea acestora pe anumite aspecte esențiale de anumite înscrisuri de la dosar (așa cum se va arăta mai jos). Ca atare, având în vedere aceste considerente, în condițiile în care declarațiile celor doi martori nu pot fi considerate ca relevante și suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că între inculpatul U.A.C.

și inculpatul A.C. nu a fost o simplă relație amicală, ci că U.A.C. a constituit, împreună cu inculpații A.C., A.C.A., B.I., M.D. o asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni privind traficul de droguri, a inițiat constituirea unei astfel de asocieri, a aderat sau a sprijinit sub orice formă o astfel de asociere [și cu atât mai puțin că a făcut parte dintr-un grup infracțional organizat, așa cum este definit de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003], iar alte probe relevante în acest sens nu există, instanța a constatat că în mod evident nu se poate reține ca fiind întrunită latura obiectivă a respectivei infracțiuni prevăzute de art. 323 C. pen. (așa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice) și se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., în privința acestuia s-a reținut că împreună cu inculpații U.A.C., A.C.A., M.D. și B.I., au constituit un grup infracțional organizat care a existat în perioada 1998-2002 și a acționat în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc pentru a obține beneficii financiare substanțiale, precum și că a livrat numiților U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de aproximativ 6 kg cocaină. Referitor la grupul infracțional organizat, s-a reținut că fiecare dintre participanți avea roluri prestabilite, existând o structură bine organizată: inculpații B.I. și A.C. achiziționau cocaina de la distribuitorii din America de Sud și recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România și Europa Occidentală; inculpatul M.D.

asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei și onora comenzile doar în urma dispoziției exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporție de 90% cocaina depozitată la M.D. și, prin cărăuși, aproviziona consumatorii din Germania, Italia și Franța; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timișoara a cocainei rămase după transporturile realizate de Ulucean și acționa în urma dispozițiilor exprese ale lui A.C. În ceea ce privește fapta de livrare de către inculpat către numiții U.