ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art,256 C. proc. civ., asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată ia data de 18 noiembrie 2010, precizată și

completată succesiv la 6 octombrie 2011 și la 30 martie 2012, reclamanții T.I.,

P.C. și S.D.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul București,

prin primarul general - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, anularea

hotărârii de stabilirea a despăgubirilor din 30 iulie 2010, în sensul majorării

cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul din București, sector 1,

format din construcții de 32,20 mp și teren în suprafață de 42,99 mp, situat

sub construcție.

De asemenea, reclamantul T.I. a solicitat despăgubiri

și pentru construcțiile edificate în curtea imobilului, fără autorizație (două

camere, două bucătării, patru holuri, trei WC cu duș, o magazie, un chioșc

metalic, o pivniță) în suprafață totală de 73,65 mp, a solicitat despăgubiri

pentru dreptul de uzufruct pe care îl avea asupra imobilului ca urmare a

contractelor încheiate cu P.C. și S.D.C. (prin care reclamantul și-a păstrat

dreptul de uzufruct), a solicitat daune morale pentru evacuarea sa pe timp de

iarnă și tară a avea o altă locuință și fără a-i fi asigurat un adăpost, precum

și despăgubiri pentru bunurile mobile pierdute sub dărâmăturile rămase în urma

demolării imobilului.

De asemenea, în cadrul cererii precizatoare, reclamantul a

formulat, în temeiul art. 57 C. proc. civ., o cerere de chemare în judecată a

altor persoane care ar fi putut pretinde aceleași drepturi ca și el, respectiv

a intervenienților P.C., P.D., S.D.C., F.V., G.C., S.C.

Cererea a fost formulată în condițiile în care P.C. și S.D.C.,

coreclamanți în acțiunea inițială, au renunțat la judecata acțiunii lor,

renunțare de care s-a luat act. la 27 aprilie 2012.

Au fost atașate hotărârea atacată și actele care au stat la

baza emiterii acesteia.

Pârâtul a invocat excepția tardivității contestației,

excepție a cărei soluționarea a fost prorogată pentru momentul soluționării

fondului.

Prin sentința civilă nr. 431 din 1 martie 2013, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis excepția tardivității cu privire îa

capetele de cerere vizând majorarea cuantumului despăgubirilor acordate prin Hotărârea

nr. 55/2010 a P.M.B. - Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 și acordarea de

despăgubiri pentru construcțiile ridicate fără autorizație și a respins aceste

capete de cerere, ca tardive.

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

A respins cererea de chemare în judecata a altor persoane și

cererea privind cheltuielile de judecată.

Prin Decizia nr. 33/A din 29 octombrie 2013, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul T.l.;

a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea; a

obligat pârâtul la 7.500 lei către reclamantul T.l., reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a

obligat pârâtul la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantul T.l.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că,

atât ia data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, cât și ia data

comunicării acesteia către beneficiari, dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 198/2004 prevedeau că „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se

poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la

data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului

despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul

dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus

exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de

stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de

proprietate asupra terenului".

Acest termen s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2010,

calculat de la data comunicării (6 octombrie 2010), iar Legea nr. 255/2010,

privită ca lege nouă în această materie, nu numai că a intrat în vigoare

ulterior împlinirii termenului de contestare, respectiv la data de 23 decembrie

2010, ci mai mult, chiar pe parcursul desfășurării prezentului litigiu.

Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr.

255/2010, prin care termenul prescris constării hotărârilor de stabilire a

despăgubirilor a fost mărit de la 30 de zile la 3 ani (art. 22), termenul de 30

de zile prevăzut de legea anterioară (Legea nr. 198/2004) pentru contestarea

hotărârii de stabilire a despăgubirilor era împlinit sub imperiul legii vechi,

în mod corect a apreciat instanța de fond că acesta scapă acțiunii legii noi.

Față de acestea, având în vedere că apelantul reclamant a

introdus prezenta contestație la 18 noiembrie 2010, cu aproape două săptămâni

peste termen, în mod corect că aceasta este tardivă,

Tardivitatea constatată de către instanța de fond afectează

atât cuantumul despăgubirilor acordate pentru imobil (teren și construcțiile

edificate pe acesta), înstrăinat către numiții P.C. și S.D.C., prin contractele

autentificate din 25 septembrie 2009 și din 28,10.2009, cât și valoarea

dreptului de uzufruct viager, păstrat de apelant în urma înstrăinării nudei

proprietăți prin contractele arătate, întrucât, prin hotărârea de stabilire a

despăgubirilor din 30 iulie 2010, suma acordată cu acest titlu a Incorporat și

acest drept.

în ceea ce privește critica referitoare la respingerea

capătului de cerere referitor ia bunurile mobile pretins rămase sub dărâmături,

curtea de apel a constatat că, deși apelantul reclamant a enumerat aceste

bunuri (fila 32 -dosar fond) nu a produs nicio dovadă din care să rezulte

existența acestora în imobil la data demolării, deși sarcina probei îi revenea,

polrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de apelantul

reclamant. instanța de apel a reținut că, deși Primăria municipiului București l-a

notificat pe reclamant că urmează să fie evacuat (filele 127 și 123 - dosar

fond). în cuprinsul acestei notificări nu se comunică data la care trebuie să

aibă loc evacuarea și data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci

doar se comunică faptul că a fost consemnată despăgubirea și, ca urmare a

acestei consemnări „municipiul București a preluat posesia imobilului, începând

de azi, data prezentei".

Instanța a constatat că această dată nu este menționată

nicăieri în cuprinsul comunicării (fila 123 dosar fond ). Nu este menționat câtuși

de puțin ce semnificație are aceasta „preluare în posesie", anume dacă

înseamnă obligația reclamantului de a evacua imobilul. Iar dacă „preluarea în

posesie" semnifică obligația reclamantului de evacuare a imobilului, se

pune problema când era obligat reclamantul să evacueze imobilul, anume chiar de

la data „preluării în posesie", deci concomitent cu primirea

corespondenței sau mai avea la dispoziție un termen în acest sens.

Analizând legislația existentă în materia incidență,

curtea de apel a constatat că în Legea cadru nr. 33/1994 se prevede obligația

„asigurării de către expropriator a spațiului de locuit, potrivit legii",

la cererea persoanelor expropriate. Legea nr. 198/2004, ca lege specială

aplicabilă în cauză nu conține, însă, nîciun fel de prevederi legate de acest

aspect, în normele metodologice menționandu-se doar că luarea în posesie poate

avea loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor.

Legislația nu prevede o procedura concretă de „luare în

posesie", de meunoștiințare a persoanelor implicate despre obligația lor

de a elibera locuința într-un anumit termen și nici despre demolarea efectivă,

Dincolo de aceste lacune legislative semnificative, instanța

de apel a apreciat că procedura efectivă de luare în posesie a unei locuințe

trebuie să implice în mod absolut necesar obligația de a aduce la cunoștința

persoanelor implicate obligația efectivă de a elibera imobilul, data la care

trebuie să aibă loc această eliberare, precum și faptul că va avea ioc, la o

anumită dată preconizată, demolarea efectivă.

Trebuie avut în vedere că este vorba de locuințe, precum și

de faptul că potrivit aceleiași legislații, persoanele expropriate nu au

posibilitatea reală de a încasa despăgubirile anterior evacuării și demolării

în măsura în care înțeleg să își exercite un drept legal de a contesta

despăgubirile acordate.Reclamantul este în această situație, în intervalul de 3

ani scurs de la data exproprierii nefiind în măsură să încaseze suma acordata

drept despăgubiri de către expropriator.

Dată fiind această situație, expropriatorul este

obligat să urmeze o procedură care să ofere persoanelor implicate, pe cât

posibil, posibilitatea de a-și asigura interesele într-un mod minimal, măcar să

fie în măsură să își preconizeze o soluție locativă.

Nu poate fi apreciată ca fiind legală o procedură care

notifică o „luare în posesie

1

' formală, al cărui conținut rămâne

nedeterminat, nespecificat în concret părții, pentru ca aceasta să fie în

măsură să îi înțeleagă semnificația, fără să fie notificată această persoană despre

obligația sa de a elibera efectiv imobilul și că locuința urmează a fi

demolată, fără notificarea unei date estimate a acestei măsuri. Nu se poate

cere unei persoane aflată într-o asemenea situație ca, de îndată ce primește o

înștiințare de natura celei primite de reclamant, de „luare în posesie",

să evacueze de îndată imobilul, atâta timp cât acesta nu cunoaște data

preconizată a demolării și cu atât mai mult, în mod esențial, cât timp nu

dispune de mijloacele financiare pentru a-și asigura de îndată nevoile

locative.

Instanța de apel s-a raportat la modalitatea de

executare a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească

pronunțată într-un proces derulat în fata instanțelor de judecată la care

partea a participat și, deși cunoaște obligația stabilită în favoarea sa în mod

concret prin hotărârea judecătorească, totuși legea prevede o procedură de

executare silită care permite debitorului să ia la cunoștință de iminența

executării și îi lasă acestuia un termen (5 zile de la primirea somației în

cazul unei evacuări) în care să poată să își asigure interesele.

Or, în cazul exproprierii, astfel cum este reglementată prin

legile existente, nicio procedură de punere în executare care să conserve și

drepturile legitime ale persoanelor supuse exproprierii nu este reglementată.

legiferându-se doar o „luare în posesie" formală, care pune pe

proprietarii locuinței expropriate în situații limită, cum a fost expus

apelantul reclamant, De fapt, legislația existentă nu prevede nici măcar obligația

de a notifica „luarea în posesie", căci potrivit textelor legale

menționate aceasta luare în posesie are loc în 10 zile de la data consemnării

despăgubirilor, fie că această consemnare a fost notificată sau nu persoanei în

discuție.

Curtea de apel a apreciat că această modalitate de efectuare

a procedurii a avut un caracter intempestiv și a adus prejudicii reclamantului,

care nu a fost în măsură să preconizeze și să prevadă modul în care procedura

va fi urmată până la evacuarea sa din imobil și demolarea locuinței și, în

consecință nu a fost în măsură să își asigure nevoile locative.

Faptul că legislația specială nu prevede o procedură și

obligații pentru expropriator reprezintă lacune majore și nu trebuie să fie

interpretată ca o cauză de exonerare a expropriatorului de la obligația

generală de a nu săvârși fapte de natură a prejudicia alte persoane.

în cauza, expropriatorul a urmat o procedură legală (raportat

la o legislație profund lacunară), fără însă să se asigure că o face într-o

manieră care să permită celui expropriat să își anticipeze propria situație și

să își conserve interesele, abuzând practic de drepturile sale și puterea

unilaterală. imposibil de combătut de către reclamant, prejudiciindu-i pe

acesta prin modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința sa.

Instanța de apel a considerat că sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul

București, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicită constând în

modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința, modalitate contrară

normelor de conviețuire socială atașate dreptului subiectiv de uzufruct al

reclamantului, prejudiciul provocat acestuia constând în suferința și

neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea sa intempestivă și de demolarea

intempestivă a locuinței, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate

intempestivă de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub

forma culpei.

Curtea de apel a apreciat că suma de 7.500 Iei

reprezintă o justă despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de

reclamant, la stabilirea acestei sume avându-se în vedere natura prejudiciului

încercat și dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate. Ceea ce a

constatat instanța de apel ca fiind ilicit este maniera intempestivă de

realizare a evacuării și demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta

neputând atrage răspunderea delictuală a expropriatorului, atâta timp cât în

sine a fost legală.

Așadar, având în vedere doar prejudiciile cauzate de maniera

intempestivă a evacuării și demolării, care au decurs din aceea că reclamantul

nu au fost în măsură să își asigure în timp util nevoile locative, curtea de

apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile dezvoltate de apelant cu privire

la respingerea cererii de acordare a daunelor morale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul

T.I., cât și pârâtul municipiul București prin primarul general.

Recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârilor

pronunțate în cauză și pe fond, admiterea acțiunii. In subsidiar, a solicitat

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudeeare pentru

administrarea probelor în dovedirea existenței construcțiilor ridicate fără

autorizație.

În motivarea recursului reclamantul a invocat o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. A fost greșit

soluționată excepția tardivității, întrucât pe parcursul judecării pricinii a

fost adoptată Legea nr. 255/2010, care prevede un termen general de prescripție

de 3 ani pentru depunerea contestației de către expropriatul nemulțumit.

Petentul a formulat contestație la hotărârea de expropriere, pe care a depus-o la

Primăria municipiului București, care nu și-a declinat competența de

soluționare către Tribunalul București. Datorită faptului că imobilul a fost

demolat și toate bunurile personale s-au pierdut sub dărâmături, reclamantul nu

mai deține bonul cu numărul de înregistrare a contestației sale.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat că este depusă

în termen contestația în ceea ce privește obligarea pârâtei ia acordarea de

despăgubiri pentru construcțiile demolate, care au fost edificate fără

autorizație. în cauză, s-a făcut dovada că aceste construcții existau și au

fost identificate la adresă. Reclamantul putea obține dreptul de proprietate

asupra acestor construcții, în temeiul dreptului la accesiune prevăzut de art. 482

C. civ. Recurentul a fost nedreptățit și nu i s-au acordat despăgubiri pentru

anexele deținute fără autorizație, dar care erau înscrise pe rolul fiscal. Nici

o măsură luată de stat nu trebuie să încalce dreptul de proprietate al

cetățeanului și nicio expropriere nu trebuie făcută fără o dreaptă și

prealabilă despăgubire. în imobil locuiau trei familii și despăgubirea acordată

de primărie abia ajunge pentru o singură locuință.

Recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de

apel și în ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, arătând că

aceasta este insuficientă și inechitabilă cu prejudiciul produs și a solicitat

majorarea cuantumului daunelor morale astfel cum a cerut prin acțiune. Primăria

l-a expropriat, pe reclamant fără un preaviz, fără să-i asigure o altă

locuință, așa încât nu a avut posibilitatea de a-și muta bunurile din casă, iar

reprezentanții primăriei nu au scos lucrurile, fiind distruse mobilierul,

electrocasnicele, îmbrăcămintea, bunurile de familie, actele. Evacuarea a avut

loc în luna ianuarie, în plină iarnă, pârâta lăsându-i pe locatari fără

locuință și fără bani. Procedura exproprierii a fost abuzivă, nelegală și a

adus grave prejudicii reclamantului, pe plan moral, material și existențial.

Recurenții l-pârât a solicitat modificarea deciziei atacate

în ceea ce privește căpătui de cerere referitor ia acordarea daunelor morale

și, pe fond, respingerea acestui petit, ca netemeinic și nelegal.

În motivarea recursului, pârâtul a criticat decizia instanței

de apel care face ample referiri asupra pretinselor „lacune legislative

semnificative" și a modului In care ar trebui reglementată procedura efectivă

de luare în posesie a unor locuințe. Instanța s-a pronunțat asupra unor

proceduri inexistente și a unor dispoziții nereglementate în materia

exproprierii, ce nu pot fi opuse expropriatorului. Instanța trebuie să aplice

dispozițiile legale în vigoare, iar soluția pronunțată în cauză excede rolului

acesteia și este rodul unei aplicări profund eronate a dispozițiilor legale

incidente,

Procedura adoptată de pârât respectă integral dispozițiile

Legii nr. 198/2004, Hotărârea nr. 55/2010 a fost comunicată personal persoanei

expropriate, acesta semnând de primire la data de 6 decembrie 2010.

Despăgubirea a fost consemnată la data de 4 noiembrie 2010, pe seama și la

dispoziția reclamantului și potrivit art. 15 din Legea nr. 184/2008 privind

modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 transferul imobilelor operează de

drept din proprietatea privată în proprietatea publică a statului la data

consemnării despăgubirilor. La data demolării imobilului, în luna ianuarie

2011, reclamantul nu mai avea nici un drept asupra bunului imobil expropriat,

intrat în proprietatea statului și în administrarea expropriatorului din data

de 4 noiembrie 2010.

Recurentul-pârât a arătat că nu există niciun raționament

pentru care să fie obligat la plata daunelor morale pentru evacuarea reclamantului

din imobilul proprietatea municipiului București, pe care acesta l-a ocupat

abuziv timp de 3 luni de zile. Reclamantul cunoștea faptul că imobilul a fost

expropriat, însă a avut o atitudine pasivă. Nu a fost adus niciun prejudiciu

expropriatului, care a refuzat timp de 3 luni de zile să părăsească imobilul

proprietatea statului.

Totodată, pârâtul a susținut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în cauză nu s-a făcut dovada

întrunirii cerințelor prevăzute de aceste texte de lege, pârâtul nu a săvârșit

nicio faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu și nu poate fi atrasă

răspunderea acestuia.

Vor fi analizate cu prioritate criticile reclamantului

privind greșita soluționare a excepției tardivității formulării contestației,

constatându-se următoarele:

Excepția tardivității vizează petiteie prin care reclamantul

a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul

expropriat și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile edificate fără

autorizație.

La data de 6 octombrie 2010, reclamantul T.I. a primii sub

semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2010, dată de ia care a

început să curgă termenul de 30 de zile de contestare, prevăzut sub sancțiunea

decăderii de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Termenul pentru formularea contestației s-a împlinit la data

de 6 noiembrie 2010, iar reclamantul a depus prezenta acțiune în justiție la 18

noiembrie 2010, cu depășirea termenului legal.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că, pe parcursul

soluționării litigiului a fost adoptată Legea nr. 255/2010 care prevede la art.

22 un termen de prescripție de 3 ani pentru exproprierile efectuate sub

imperiul acestui act normativ.

Însă, pe de o parte, dreptul reclamantul de a formula

contestație împotriva hotărârii de expropriere se împlinise înainte de

ititrarea în vigoare a legii noi, iar pe de altă parte, raportul juridic dedus

judecății este guvernat de prevederile Legii nr. 198/2004, sub imperiul căruia

a luat naștere.

Față de cele ce preced, sub aspectul analizat, criticile

formulate prin motivele de recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

Înalta Curte va supune recursurile unei analize comune în

ceea ce privește criticile referitoare la acordarea despăgubirilor pentru

daunele morale, constatând următoarele:

Reclamantul T.I. a solicitat prin acțiunea ce face

obiectul prezentului litigiu (care are ca obiect principal anularea Hotărârii

nr. 55/2010 privind exproprierea imobilului teren, majorarea cuantumului

despăgubirilor și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile edificate în

curtea imobilului), obligarea pârâtului ia plata daunelor morale pentru

evacuarea sa pe timp de iarnă și fără a avea o alta locuință și tară a-i fi

asigurat un adăpost.

Prin decizia atacată s-a considerat că reclamantului i se

cuvine suma acordată pentru daunele morale, întrucât sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul București,

conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea

intempestivă de a evacua și demola locuința, prejudiciul reclamantului constând

în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea și

demolarea intempestive a locuinței, legătura de cauzalitate dintre aceasta

modalitate intempestivă de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția

pârâtului, sub forma culpei.

Instanța de apel a considerat că reclamantului i se

cuvine acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral,

întrucât din cauza faptului că nu ar fi fost somat cu privire la evacuarea și

demolarea construcției cu un anumit număr de zile înainte, nu i s-a acordat

posibilitatea să se mute, să își scoată bunurile din casă, să își găsească o

altă locuință, ceea ce i-ar fi produs suferințe psihice.

Instanța de apel a reținut că acest lucru s-ar datora printre

altele și faptului că legea nu conține prevederi în sensul obligării

expropriatorului să înștiințeze persoana expropriată cu un interval de timp

înainte să evacueze imobilul, întrucât va fi demolat.

Reclamantul a formulat și un capăt de cerere prin care a

solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare,

care a fost respins de către ambele instanțe, ca nedovedit.

De regula, pentru încălcarea dreptului de proprietate se

acordă daune materiale, iar nu daune morale.

Daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi

personal nepatrimoniale.

în speță, nu se pune problema unei eventuale încălcări

a dreptului de proprietate decât cu privire ia bunurile mobile, întrucât

construcția și terenul expropriat erau proprietatea municipiului București de

la data consemnării despăgubirilor, eveniment care s-a produs la 4 noiembrie 2010.

Comunicarea privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru

exproprierea imobilului în cauză și luarea în posesie a imobilului de către

municipiul București s-a făcut Ia 8 noiembrie 2010 (filele 127-129 dosar fond).

Totodată, la data de 6 octombrie 2010, reclamantul a

primit sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 iulie 2010,

care prevedea la art. 4 că „transferul dreptului de proprietate asupra

imobilului expropriat, din proprietatea privată a expropriaților în

proprietatea publică a municipiului București, operează de drept la data

efectuării consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din

Legea nr. 198/2004, completată și modificată."

Așadar, de la data comunicării hotărârii menționate,

reclamantul, în calitate de persoană expropriată, cunoștea faptul că imobilul a

fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, că această măsură este

definitivă și atrage consecințele prevăzute de lege.

Astfel, de la momentul trecerii imobilului în

proprietatea municipiului și luarea în posesie a imobilului au trecut trei luni

până a intervenit demolarea, timp în care reclamantul a locuit într-un imobil

care nu îi mai aparținea, fără a avea un titlu locativ și fără a face

demersurile necesare pentru completarea dosarului de obținere a unei locuințe

sociale în care să se mute, ceea ce evidențiază o stare de pasivitate din

partea reclamantului, ce îi este imputabilă.

De asemenea, notificarea emisă la data de 27 ianuarie 2011

de către Serviciul desființări construcții legale a reprezentat o nouă

înștiințare punctuală prin care Primăria municipiului București aducea la

cunoștința locatarilor din imobilul expropriat (intrat în proprietatea și

posesia municipiului) despre iminența măsurii de evacuare și demolare, (fila 22

dosar fond).

Drept urmare, timp de aproape trei luni de când imobilul a

trecut în proprietatea municipiului reclamantul nu a făcut demersurile necesare

în vederea mutării, deși cunoștea că va fi demolată construcția. Acesta a avut

la dispoziție suficient timp să își scoată bunurile din casă, cel puțin pe cele

cu valoare sentimentală, a căror distrugere ar fi putut atrage și existența unui

prejudiciu moral.

Concluzionând sub aspectul analizat, nu se poate reține

faptul că reclamantul nu ar fi știut că nu mai este proprietarul imobilului

încă din luna octombrie 2010 și că un comportament diligent îi cerea să își

caute altă locuință în care să~șî mute bunurile.

Cum reclamantul a fost înștiințat cu trei luni înainte

de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a

imobilului de către municipiu, în cauza nu se poate reține existența unei fapte

ilicite.

În ceea ce privește culpa, unul din factorii care înlătură

caracterul vinovat al faptei este fapta victimei înseși.

Or, în speță, bunurile mobile, inclusiv cele reprezentând

amintiri de familie, despre care se pretinde că ar fi fost distruse, nu au fost

scoase din casă, deși reclamantul cunoștea care sunt consecințele legale ale

măsurii exproprierii, printre care și iminenta demolare a construcției.

Așadar, reclamantul a fost înștiințat cu trei luni înainte de

demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a

imobilului de către municipiu, dar acesta nu a depus diligentele necesare

pentru a-și rezolva situația locativă.

Față de cele ce preced, nu este îndeplinită nici

condiția existenței culpei în persoana pârâtului municipiul București.

Este adevărat că mutarea dintr-o locuință poate produce

suferințe de ordin moral și existențial persoanelor aflate într-o astfel de

situație, însă acest aspect nu implică acordarea despăgubirilor pentru daune

morale în cazul în care măsura este consecința unei proceduri legale, cum este

exproprierea din prezenta pricină.

Ca atare, nu sunt întrunite în speță cerințele

prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru a atrage răspunderea civilă

delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de demolarea

construcției expropriate.

Având în vedere toate considerentele reținute, în

temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat îa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.l.; va

admite recursul declarat de pârâtul municipiul București, cu consecința

modificării deciziei atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului

declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 431/2013 pronunțată de Tribunalul

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.l.

împotriva Deciziei nr. 303/A din data de 29 octombrie 2013 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul municipiul București prin

primarul generai împotriva aceleiași decizii.

Modifică decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 431 din data de 1 martie 2013 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2014.