ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2014

Deliberând, în condițiile art,256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată ia data de 18 noiembrie 2010, precizată și completată succesiv la 6 octombrie 2011 și la 30 martie 2012, reclamanții T.I., P.C. și S.D.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primarul general - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, anularea hotărârii de stabilirea a despăgubirilor din 30 iulie 2010, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul din București, sector 1, format din construcții de 32,20 mp și teren în suprafață de 42,99 mp, situat sub construcție. De asemenea, reclamantul T.I.

a solicitat despăgubiri și pentru construcțiile edificate în curtea imobilului, fără autorizație (două camere, două bucătării, patru holuri, trei WC cu duș, o magazie, un chioșc metalic, o pivniță) în suprafață totală de 73,65 mp, a solicitat despăgubiri pentru dreptul de uzufruct pe care îl avea asupra imobilului ca urmare a contractelor încheiate cu P.C. și S.D.C. (prin care reclamantul și-a păstrat dreptul de uzufruct), a solicitat daune morale pentru evacuarea sa pe timp de iarnă și tară a avea o altă locuință și fără a-i fi asigurat un adăpost, precum și despăgubiri pentru bunurile mobile pierdute sub dărâmăturile rămase în urma demolării imobilului. De asemenea, în cadrul cererii precizatoare, reclamantul a formulat, în temeiul art. 57 C. proc.

civ., o cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar fi putut pretinde aceleași drepturi ca și el, respectiv a intervenienților P.C., P.D., S.D.C., F.V., G.C., S.C. Cererea a fost formulată în condițiile în care P.C. și S.D.C., coreclamanți în acțiunea inițială, au renunțat la judecata acțiunii lor, renunțare de care s-a luat act. la 27 aprilie 2012. Au fost atașate hotărârea atacată și actele care au stat la baza emiterii acesteia. Pârâtul a invocat excepția tardivității contestației, excepție a cărei soluționarea a fost prorogată pentru momentul soluționării fondului. Prin sentința civilă nr. 431 din 1 martie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția tardivității cu privire îa capetele de cerere vizând majorarea cuantumului despăgubirilor acordate prin Hotărârea nr. 55/2010 a P.M.B.

- Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile ridicate fără autorizație și a respins aceste capete de cerere, ca tardive. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A respins cererea de chemare în judecata a altor persoane și cererea privind cheltuielile de judecată. Prin Decizia nr. 33/A din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul T.l.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la 7.500 lei către reclamantul T.l., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâtul la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantul T.l.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, atât ia data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, cât și ia data comunicării acesteia către beneficiari, dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 prevedeau că „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului". Acest termen s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2010, calculat de la data comunicării (6 octombrie 2010), iar Legea nr. 255/2010, privită ca lege nouă în această materie, nu numai că a intrat în vigoare ulterior împlinirii termenului de contestare, respectiv la data de 23 decembrie 2010, ci mai mult, chiar pe parcursul desfășurării prezentului litigiu.

Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, prin care termenul prescris constării hotărârilor de stabilire a despăgubirilor a fost mărit de la 30 de zile la 3 ani (art. 22), termenul de 30 de zile prevăzut de legea anterioară (Legea nr. 198/2004) pentru contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor era împlinit sub imperiul legii vechi, în mod corect a apreciat instanța de fond că acesta scapă acțiunii legii noi. Față de acestea, având în vedere că apelantul reclamant a introdus prezenta contestație la 18 noiembrie 2010, cu aproape două săptămâni peste termen, în mod corect că aceasta este tardivă, Tardivitatea constatată de către instanța de fond afectează atât cuantumul despăgubirilor acordate pentru imobil (teren și construcțiile edificate pe acesta), înstrăinat către numiții P.C.

și S.D.C., prin contractele autentificate din 25 septembrie 2009 și din 28,10.2009, cât și valoarea dreptului de uzufruct viager, păstrat de apelant în urma înstrăinării nudei proprietăți prin contractele arătate, întrucât, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 iulie 2010, suma acordată cu acest titlu a Incorporat și acest drept. în ceea ce privește critica referitoare la respingerea capătului de cerere referitor ia bunurile mobile pretins rămase sub dărâmături, curtea de apel a constatat că, deși apelantul reclamant a enumerat aceste bunuri (fila 32 -dosar fond) nu a produs nicio dovadă din care să rezulte existența acestora în imobil la data demolării, deși sarcina probei îi revenea, polrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de apelantul reclamant. instanța de apel a reținut că, deși Primăria municipiului București l-a notificat pe reclamant că urmează să fie evacuat (filele 127 și 123 - dosar fond). în cuprinsul acestei notificări nu se comunică data la care trebuie să aibă loc evacuarea și data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci doar se comunică faptul că a fost consemnată despăgubirea și, ca urmare a acestei consemnări „municipiul București a preluat posesia imobilului, începând de azi, data prezentei". Instanța a constatat că această dată nu este menționată nicăieri în cuprinsul comunicării (fila 123 dosar fond ). Nu este menționat câtuși de puțin ce semnificație are aceasta „preluare în posesie", anume dacă înseamnă obligația reclamantului de a evacua imobilul.

Iar dacă „preluarea în posesie" semnifică obligația reclamantului de evacuare a imobilului, se pune problema când era obligat reclamantul să evacueze imobilul, anume chiar de la data „preluării în posesie", deci concomitent cu primirea corespondenței sau mai avea la dispoziție un termen în acest sens. Analizând legislația existentă în materia incidență, curtea de apel a constatat că în Legea cadru nr. 33/1994 se prevede obligația „asigurării de către expropriator a spațiului de locuit, potrivit legii", la cererea persoanelor expropriate. Legea nr. 198/2004, ca lege specială aplicabilă în cauză nu conține, însă, nîciun fel de prevederi legate de acest aspect, în normele metodologice menționandu-se doar că luarea în posesie poate avea loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor.

Legislația nu prevede o procedura concretă de „luare în posesie", de meunoștiințare a persoanelor implicate despre obligația lor de a elibera locuința într-un anumit termen și nici despre demolarea efectivă, Dincolo de aceste lacune legislative semnificative, instanța de apel a apreciat că procedura efectivă de luare în posesie a unei locuințe trebuie să implice în mod absolut necesar obligația de a aduce la cunoștința persoanelor implicate obligația efectivă de a elibera imobilul, data la care trebuie să aibă loc această eliberare, precum și faptul că va avea ioc, la o anumită dată preconizată, demolarea efectivă.

Trebuie avut în vedere că este vorba de locuințe, precum și de faptul că potrivit aceleiași legislații, persoanele expropriate nu au posibilitatea reală de a încasa despăgubirile anterior evacuării și demolării în măsura în care înțeleg să își exercite un drept legal de a contesta despăgubirile acordate.Reclamantul este în această situație, în intervalul de 3 ani scurs de la data exproprierii nefiind în măsură să încaseze suma acordata drept despăgubiri de către expropriator. Dată fiind această situație, expropriatorul este obligat să urmeze o procedură care să ofere persoanelor implicate, pe cât posibil, posibilitatea de a-și asigura interesele într-un mod minimal, măcar să fie în măsură să își preconizeze o soluție locativă.

Nu poate fi apreciată ca fiind legală o procedură care notifică o „luare în posesie 1 ' formală, al cărui conținut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret părții, pentru ca aceasta să fie în măsură să îi înțeleagă semnificația, fără să fie notificată această persoană despre obligația sa de a elibera efectiv imobilul și că locuința urmează a fi demolată, fără notificarea unei date estimate a acestei măsuri. Nu se poate cere unei persoane aflată într-o asemenea situație ca, de îndată ce primește o înștiințare de natura celei primite de reclamant, de „luare în posesie", să evacueze de îndată imobilul, atâta timp cât acesta nu cunoaște data preconizată a demolării și cu atât mai mult, în mod esențial, cât timp nu dispune de mijloacele financiare pentru a-și asigura de îndată nevoile locative.

Instanța de apel s-a raportat la modalitatea de executare a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un proces derulat în fata instanțelor de judecată la care partea a participat și, deși cunoaște obligația stabilită în favoarea sa în mod concret prin hotărârea judecătorească, totuși legea prevede o procedură de executare silită care permite debitorului să ia la cunoștință de iminența executării și îi lasă acestuia un termen (5 zile de la primirea somației în cazul unei evacuări) în care să poată să își asigure interesele. Or, în cazul exproprierii, astfel cum este reglementată prin legile existente, nicio procedură de punere în executare care să conserve și drepturile legitime ale persoanelor supuse exproprierii nu este reglementată.

legiferându-se doar o „luare în posesie" formală, care pune pe proprietarii locuinței expropriate în situații limită, cum a fost expus apelantul reclamant, De fapt, legislația existentă nu prevede nici măcar obligația de a notifica „luarea în posesie", căci potrivit textelor legale menționate aceasta luare în posesie are loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor, fie că această consemnare a fost notificată sau nu persoanei în discuție. Curtea de apel a apreciat că această modalitate de efectuare a procedurii a avut un caracter intempestiv și a adus prejudicii reclamantului, care nu a fost în măsură să preconizeze și să prevadă modul în care procedura va fi urmată până la evacuarea sa din imobil și demolarea locuinței și, în consecință nu a fost în măsură să își asigure nevoile locative.

Faptul că legislația specială nu prevede o procedură și obligații pentru expropriator reprezintă lacune majore și nu trebuie să fie interpretată ca o cauză de exonerare a expropriatorului de la obligația generală de a nu săvârși fapte de natură a prejudicia alte persoane. în cauza, expropriatorul a urmat o procedură legală (raportat la o legislație profund lacunară), fără însă să se asigure că o face într-o manieră care să permită celui expropriat să își anticipeze propria situație și să își conserve interesele, abuzând practic de drepturile sale și puterea unilaterală. imposibil de combătut de către reclamant, prejudiciindu-i pe acesta prin modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința sa.

Instanța de apel a considerat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul București, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința, modalitate contrară normelor de conviețuire socială atașate dreptului subiectiv de uzufruct al reclamantului, prejudiciul provocat acestuia constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea sa intempestivă și de demolarea intempestivă a locuinței, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestivă de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei. Curtea de apel a apreciat că suma de 7.500 Iei reprezintă o justă despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamant, la stabilirea acestei sume avându-se în vedere natura prejudiciului încercat și dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate.

Ceea ce a constatat instanța de apel ca fiind ilicit este maniera intempestivă de realizare a evacuării și demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta neputând atrage răspunderea delictuală a expropriatorului, atâta timp cât în sine a fost legală. Așadar, având în vedere doar prejudiciile cauzate de maniera intempestivă a evacuării și demolării, care au decurs din aceea că reclamantul nu au fost în măsură să își asigure în timp util nevoile locative, curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile dezvoltate de apelant cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul T.I., cât și pârâtul municipiul București prin primarul general.

Recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și pe fond, admiterea acțiunii. In subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudeeare pentru administrarea probelor în dovedirea existenței construcțiilor ridicate fără autorizație. În motivarea recursului reclamantul a invocat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. A fost greșit soluționată excepția tardivității, întrucât pe parcursul judecării pricinii a fost adoptată Legea nr. 255/2010, care prevede un termen general de prescripție de 3 ani pentru depunerea contestației de către expropriatul nemulțumit. Petentul a formulat contestație la hotărârea de expropriere, pe care a depus-o la Primăria municipiului București, care nu și-a declinat competența de soluționare către Tribunalul București.

Datorită faptului că imobilul a fost demolat și toate bunurile personale s-au pierdut sub dărâmături, reclamantul nu mai deține bonul cu numărul de înregistrare a contestației sale. Totodată, recurentul-reclamant a arătat că este depusă în termen contestația în ceea ce privește obligarea pârâtei ia acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, care au fost edificate fără autorizație. în cauză, s-a făcut dovada că aceste construcții existau și au fost identificate la adresă. Reclamantul putea obține dreptul de proprietate asupra acestor construcții, în temeiul dreptului la accesiune prevăzut de art. 482 C. civ. Recurentul a fost nedreptățit și nu i s-au acordat despăgubiri pentru anexele deținute fără autorizație, dar care erau înscrise pe rolul fiscal.

Nici o măsură luată de stat nu trebuie să încalce dreptul de proprietate al cetățeanului și nicio expropriere nu trebuie făcută fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. în imobil locuiau trei familii și despăgubirea acordată de primărie abia ajunge pentru o singură locuință. Recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel și în ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, arătând că aceasta este insuficientă și inechitabilă cu prejudiciul produs și a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale astfel cum a cerut prin acțiune. Primăria l-a expropriat, pe reclamant fără un preaviz, fără să-i asigure o altă locuință, așa încât nu a avut posibilitatea de a-și muta bunurile din casă, iar reprezentanții primăriei nu au scos lucrurile, fiind distruse mobilierul, electrocasnicele, îmbrăcămintea, bunurile de familie, actele.

Evacuarea a avut loc în luna ianuarie, în plină iarnă, pârâta lăsându-i pe locatari fără locuință și fără bani. Procedura exproprierii a fost abuzivă, nelegală și a adus grave prejudicii reclamantului, pe plan moral, material și existențial. Recurenții l-pârât a solicitat modificarea deciziei atacate în ceea ce privește căpătui de cerere referitor ia acordarea daunelor morale și, pe fond, respingerea acestui petit, ca netemeinic și nelegal. În motivarea recursului, pârâtul a criticat decizia instanței de apel care face ample referiri asupra pretinselor „lacune legislative semnificative" și a modului In care ar trebui reglementată procedura efectivă de luare în posesie a unor locuințe. Instanța s-a pronunțat asupra unor proceduri inexistente și a unor dispoziții nereglementate în materia exproprierii, ce nu pot fi opuse expropriatorului.

Instanța trebuie să aplice dispozițiile legale în vigoare, iar soluția pronunțată în cauză excede rolului acesteia și este rodul unei aplicări profund eronate a dispozițiilor legale incidente, Procedura adoptată de pârât respectă integral dispozițiile Legii nr. 198/2004, Hotărârea nr. 55/2010 a fost comunicată personal persoanei expropriate, acesta semnând de primire la data de 6 decembrie 2010. Despăgubirea a fost consemnată la data de 4 noiembrie 2010, pe seama și la dispoziția reclamantului și potrivit art. 15 din Legea nr. 184/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 transferul imobilelor operează de drept din proprietatea privată în proprietatea publică a statului la data consemnării despăgubirilor.

La data demolării imobilului, în luna ianuarie 2011, reclamantul nu mai avea nici un drept asupra bunului imobil expropriat, intrat în proprietatea statului și în administrarea expropriatorului din data de 4 noiembrie 2010. Recurentul-pârât a arătat că nu există niciun raționament pentru care să fie obligat la plata daunelor morale pentru evacuarea reclamantului din imobilul proprietatea municipiului București, pe care acesta l-a ocupat abuziv timp de 3 luni de zile. Reclamantul cunoștea faptul că imobilul a fost expropriat, însă a avut o atitudine pasivă. Nu a fost adus niciun prejudiciu expropriatului, care a refuzat timp de 3 luni de zile să părăsească imobilul proprietatea statului. Totodată, pârâtul a susținut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cerințelor prevăzute de aceste texte de lege, pârâtul nu a săvârșit nicio faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu și nu poate fi atrasă răspunderea acestuia. Vor fi analizate cu prioritate criticile reclamantului privind greșita soluționare a excepției tardivității formulării contestației, constatându-se următoarele: Excepția tardivității vizează petiteie prin care reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile edificate fără autorizație. La data de 6 octombrie 2010, reclamantul T.I. a primii sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2010, dată de ia care a început să curgă termenul de 30 de zile de contestare, prevăzut sub sancțiunea decăderii de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Termenul pentru formularea contestației s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2010, iar reclamantul a depus prezenta acțiune în justiție la 18 noiembrie 2010, cu depășirea termenului legal. Recurentul-reclamant a invocat faptul că, pe parcursul soluționării litigiului a fost adoptată Legea nr. 255/2010 care prevede la art. 22 un termen de prescripție de 3 ani pentru exproprierile efectuate sub imperiul acestui act normativ. Însă, pe de o parte, dreptul reclamantul de a formula contestație împotriva hotărârii de expropriere se împlinise înainte de ititrarea în vigoare a legii noi, iar pe de altă parte, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Legii nr. 198/2004, sub imperiul căruia a luat naștere.

Față de cele ce preced, sub aspectul analizat, criticile formulate prin motivele de recurs sunt nefondate și vor fi respinse. Înalta Curte va supune recursurile unei analize comune în ceea ce privește criticile referitoare la acordarea despăgubirilor pentru daunele morale, constatând următoarele: Reclamantul T.I. a solicitat prin acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu (care are ca obiect principal anularea Hotărârii nr. 55/2010 privind exproprierea imobilului teren, majorarea cuantumului despăgubirilor și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile edificate în curtea imobilului), obligarea pârâtului ia plata daunelor morale pentru evacuarea sa pe timp de iarnă și fără a avea o alta locuință și tară a-i fi asigurat un adăpost.

Prin decizia atacată s-a considerat că reclamantului i se cuvine suma acordată pentru daunele morale, întrucât sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul București, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința, prejudiciul reclamantului constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea și demolarea intempestive a locuinței, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestivă de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei.

Instanța de apel a considerat că reclamantului i se cuvine acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, întrucât din cauza faptului că nu ar fi fost somat cu privire la evacuarea și demolarea construcției cu un anumit număr de zile înainte, nu i s-a acordat posibilitatea să se mute, să își scoată bunurile din casă, să își găsească o altă locuință, ceea ce i-ar fi produs suferințe psihice. Instanța de apel a reținut că acest lucru s-ar datora printre altele și faptului că legea nu conține prevederi în sensul obligării expropriatorului să înștiințeze persoana expropriată cu un interval de timp înainte să evacueze imobilul, întrucât va fi demolat. Reclamantul a formulat și un capăt de cerere prin care a solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare, care a fost respins de către ambele instanțe, ca nedovedit.

De regula, pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă daune materiale, iar nu daune morale. Daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale. în speță, nu se pune problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate decât cu privire ia bunurile mobile, întrucât construcția și terenul expropriat erau proprietatea municipiului București de la data consemnării despăgubirilor, eveniment care s-a produs la 4 noiembrie 2010. Comunicarea privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză și luarea în posesie a imobilului de către municipiul București s-a făcut Ia 8 noiembrie 2010 (filele 127-129 dosar fond).

Totodată, la data de 6 octombrie 2010, reclamantul a primit sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 iulie 2010, care prevedea la art. 4 că „transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, din proprietatea privată a expropriaților în proprietatea publică a municipiului București, operează de drept la data efectuării consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din Legea nr. 198/2004, completată și modificată." Așadar, de la data comunicării hotărârii menționate, reclamantul, în calitate de persoană expropriată, cunoștea faptul că imobilul a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, că această măsură este definitivă și atrage consecințele prevăzute de lege.

Astfel, de la momentul trecerii imobilului în proprietatea municipiului și luarea în posesie a imobilului au trecut trei luni până a intervenit demolarea, timp în care reclamantul a locuit într-un imobil care nu îi mai aparținea, fără a avea un titlu locativ și fără a face demersurile necesare pentru completarea dosarului de obținere a unei locuințe sociale în care să se mute, ceea ce evidențiază o stare de pasivitate din partea reclamantului, ce îi este imputabilă. De asemenea, notificarea emisă la data de 27 ianuarie 2011 de către Serviciul desființări construcții legale a reprezentat o nouă înștiințare punctuală prin care Primăria municipiului București aducea la cunoștința locatarilor din imobilul expropriat (intrat în proprietatea și posesia municipiului) despre iminența măsurii de evacuare și demolare, (fila 22 dosar fond).

Drept urmare, timp de aproape trei luni de când imobilul a trecut în proprietatea municipiului reclamantul nu a făcut demersurile necesare în vederea mutării, deși cunoștea că va fi demolată construcția. Acesta a avut la dispoziție suficient timp să își scoată bunurile din casă, cel puțin pe cele cu valoare sentimentală, a căror distrugere ar fi putut atrage și existența unui prejudiciu moral. Concluzionând sub aspectul analizat, nu se poate reține faptul că reclamantul nu ar fi știut că nu mai este proprietarul imobilului încă din luna octombrie 2010 și că un comportament diligent îi cerea să își caute altă locuință în care să~șî mute bunurile. Cum reclamantul a fost înștiințat cu trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, în cauza nu se poate reține existența unei fapte ilicite.

În ceea ce privește culpa, unul din factorii care înlătură caracterul vinovat al faptei este fapta victimei înseși. Or, în speță, bunurile mobile, inclusiv cele reprezentând amintiri de familie, despre care se pretinde că ar fi fost distruse, nu au fost scoase din casă, deși reclamantul cunoștea care sunt consecințele legale ale măsurii exproprierii, printre care și iminenta demolare a construcției. Așadar, reclamantul a fost înștiințat cu trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, dar acesta nu a depus diligentele necesare pentru a-și rezolva situația locativă. Față de cele ce preced, nu este îndeplinită nici condiția existenței culpei în persoana pârâtului municipiul București.

Este adevărat că mutarea dintr-o locuință poate produce suferințe de ordin moral și existențial persoanelor aflate într-o astfel de situație, însă acest aspect nu implică acordarea despăgubirilor pentru daune morale în cazul în care măsura este consecința unei proceduri legale, cum este exproprierea din prezenta pricină. Ca atare, nu sunt întrunite în speță cerințele prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru a atrage răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de demolarea construcției expropriate. Având în vedere toate considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat îa art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.l.; va admite recursul declarat de pârâtul municipiul București, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 431/2013 pronunțată de Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.l. împotriva Deciziei nr. 303/A din data de 29 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul generai împotriva aceleiași decizii. Modifică decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 431 din data de 1 martie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2014.