ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 571/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 571 din 30 ianuarie 2006 Prin sentința menționată a fost respinsă, ca nefondată, o cerere de revizuire a sentinței penale nr. 49, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la 14 iulie 2003, în dosarul nr. 1526, cerere de revizuire formulată de S.T. și C.M. Prin aceeași hotărâre fiecare revizuent a fost oblicat să plătească statului cheltuieli judiciare în valoare de câte 500.000 lei. În considerentele sentinței nr. 92 din 30 septembrie 2004 s-a relevat mai întâi că: - S.T. și C.M.

au fost condamnați, la câte 20 de ani de închisoare, pentru comiterea infracțiunii de instigare la omor calificat, prevăzută de art. 25 raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., raportat la art. 78 și art. 13 C. pen., - totodată, instanța a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 din Decretul nr. 11/1998 dispunând reducerea respectivelor pedepse cu ½, astfel încât condamnații să execute câte 10 ani de închisoare; - vinovăția inculpaților rezidă în activitatea prin care cei doi condamnați „l-au determinat pe deținutul C.M. să îl ucidă pe U.G.E. scop în care autorul omorului a fost repartizat în aceeași cameră de arest”; - acea condamnare a fost hotărâtă de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 49 pronunțată la 14 iulie 2003; - un prim motiv de revizuire invocat în cauză viza caracterul neconform cu realitatea al depozițiilor martorilor C.M.

și P.D. ale căror declarații, decisive pentru pronunțarea hotărârii de condamnare, au fost obținute prin constrângere; - un alt motiv de revizuire se referea la existența unui raport medico-legal prin care, în anul 1985, s-a stabilit că G.U. a decedat din cauze naturale, iar nu ca urmare a unor violențe exercitate asupra sa, raport despre care Curtea de Apel București nu a avut cunoștință la data condamnării celor doi revizuenți, iar - temeiul legal al cererii de revizuire a fost reprezentat de prevederile art. 394 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 394 alin. (2) C. proc. pen. De asemenea, instanța investită cu judecarea cererii de revizuire a constatat că: „în speță nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., ca de altfel nici cele de la litera b din același text care se referă la condamnarea pentru mărturie mincinoasă a vreunui martor din cauza a cărei revizuire se cere”. Aceste concluzii au fost argumentate relevându-se în esență că „avizul și constatarea medico-legală din 1985, anul decesului victimei, prin care se concluzionează că decesul nu s-a datorat exercitării de violențe, ci stării toxico-septice consecutive unei peritonite prin perforație ileală” constituie fapte și împrejurări care au fost „cunoscute de instanță la soluționarea cauzei invocându-se atât la judecata în fond, cât și în recursul soluționat de instanța supremă”. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal revizuenții T.S.

și C.M., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, mai întâi cu numărul (vechi) de dosar nr. 5921/2004, iar ulterior cu numărul de dosar nr. 20577/I/2004. Declarațiile inițiale de recurs au fost motivate identic de către revizuenți, aceștia criticând sentința atacată pentru că: - hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost pronunțată pe baza unei expertize medico-legale efectuate ipotetic (dată fiind incinerarea cadavrului victimei), instanța neavând în dosar raportul de expertiză întocmit în anul 1985 și avizul dat acelui raport de către Comisia superioară de avizare medico - legală; - în cauză nu s-a încuviințat audierea, de către instanța sesizată cu judecarea cererii de revizuire, a martorilor R.G.

și C.M., deși acesta din urmă dăduse între timp atât în propriul său proces, cât și în mass media declarații prin care arăta că nu a fost instigat de T.S. și C.M., afirmațiile contrare fiind făcute în scopul obținerii unor recimpense materiale acordate de procurorul anchetator; - există o contradicție între încadrarea juridică dată în cele din urmă faptei autorului uciderii, M.C., care a fost condamnat pentru omor simplu și încadrarea juridică dată presupuselor activități infracționale reținute în sarcina revizuenților ca acte de instigare la săvârșirea infracțiunii de „omor calificat cu premeditare”, calificare corectată de către instanța supremă în „instigare la omor cu premeditare”. Această motivare inițială a fost completată și dezvoltată ulterior prin depunerea în scris, la 27 iulie 2005 a unor „motive de recurs” precum și a unor „concluzii scrise”.

Totuși nici prin aceste înscrisuri și nici cu ocazia dezbaterilor asupra recursului desfășurate, la 19 ianuarie 2006, ori prin concluziile scrise formulate în termenul de amânare a pronunțare, recurenții nu au precizat motivul sau motivele legale de recurs în sensul definit de art. 385 alin. (1) pct. 1 - 21 C. proc. pen. În aceeași ordine de idei, Curtea reține însă că în setul de concluzii scrise formulate de apărarea recurentului C.M., la 7 iulie 2004, a fost menționat un așa numit caz de casare „prevăzut de către art. 385 15 pct. 18, eroarea gravă de fapt”, formulare care pare a fi în realitate o evocare a prevederilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.

De altfel argumentele și criticile expuse de revizuenți în susținerea recursului conduc la concluzia că în speță au fost avute în vedere în special acest motiv legal de recurs, precum și pretinse încălcări ale prevederilor legale imputabile primei instanțe investite cu judecarea cererii de revizuire, critici care sub aspect formal intră sub incidența art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Așa fiind, respectivele temeiuri legale urmează a fi avute în vedere cu precădere în analizarea recursurilor. Este, de asemenea, de menționat că intimații U.H.A., U.S. și U.Șt., succesorii victimei, au solicitat respingerea recursurilor. Recursurile sunt nefondate. În acest sens, Curtea are în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac și că, prin urmare, judecarea și, după caz, admiterea acesteia nu pot avea loc decât în condițiile strict definite de art. 393 și următoarele C. proc.

pen. În speță nu se poate reține însă că revizuenții s-ar fi conformat acestei cerințe în măsura în care au invocat presupusa mărturie mincinoasă a martorilor C.M. sau P.D., împrejurare care, formal, corespunde cazului de revizuire definit de art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Referitor la acest aspect este de observat că, potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., dovedirea cazului de revizuire amintit nu se poate face decât prin hotărârea judecătorească de condamnare penală a prezumtivilor martori mincinoși, cerință probatorie care în speță nu a fost și nici nu putea fi îndeplinită, în condițiile în care o asemenea condamnare nu a avut loc. De asemenea, nu ar putea fi primit motivul suplimentar de revizuire referitor la calificarea juridică diferită dată aceleiași fapte de omor în procesul în care au fost judecați instigatorii și în cel în care a fost judecat autorul M.C.

În acest sens, Curtea reține că respectivul motiv, care formal corespunde cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., excede cadrului procesual întrucât nu a făcut obiectul cererii formulate de revizuenți în condițiile art. 397 C. proc. pen. și nici nu a parcurs procedura prevăzută de acel text de lege. În legătură cu cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., asupra căruia recurenții-revizuenți au insistat în mod special, Curtea consideră necesară o enumerare a consemnărilor relevante din punct de vedere medico-legal efectuate în legătură cu victima: În acest sens sunt de amintit în ordine cronologică: a) mențiunile de ordin medical făcute în perioada în care U.G.E.

se afla în custodia organelor de miliție și care atestă că, începând de la 7 noiembrie 1985, victima a prezentat o alterare semnificativă a sănătății; b) foaia de observație nr. 5047, întocmită la preluarea victimei în custodia Spitalului Penitenciar Jilava, intervenită la 17 noiembrie 1985, orele 6.30, document care, pe lângă diagnosticul „abdomen acut” stabilit ca urmare a gravelor dureri abdominale însoțite de stări de vomă, atesta că U.G.E.

prezenta echimoze de diferite mărimi în hipogastru și pe flancuri; c) completarea aceleiași foi de observație cu aspecte constatate în urma intervenției chirurgicale, efectuate tot la 17 noiembrie 1985, după ora 13.00, care conțin diagnosticul „peritonită generalizată” și „septicemie” instalate ca o consecință a unei perforări a intestinului subțire; d) raportul de autopsiere B/2507 din 12 decembrie 1985, document întocmit în urma autopsierii, la 20 noiembrie 1985, a cadavrului victimei care cita toate mențiunile făcut în foaia de observație de către medicii Spitalului Penitenciar Jilava, menționând concomitent existența unor „semne de exteriorizare a putrefacției, pată verde pe întregul abdomen” și faptul că „semne de violență nu se constată”; e) concluziile aceluiași raport conform cărora „moartea lui U.G.E.

s-a datorat stării toxico-septice, consecutive unei peritonite purulente prin perforație ileală”; f) Avizul emis sub nr. E2/3235/ de Comisia de Avizare și Control din cadrul I.M.L.

întrunită la 16 martie 1990 și care preciza că: - „examinând documentația medico-legală privind pe U.E.G.” Comisia a apreciat că moartea acestuia „a fost violentă și s-a datorat peritonitei purulente, generalizată prin perforație post-traumatică de ansă ileală” și că - „din coroborarea leziunilor traumatice consemnate în F.O., cu constatările făcute intra-operator și la autopsie, rezultă că leziunile externe și interne s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală, cu circa 3-4 zile anterior”; g) Completarea adusă în anul 1993 raportului de autopsie din anul 1985 și care a constat în mai multe considerații de ordin științific relevându-se printre altele că: - „autopsia s-a efectuat după 3 zile de la deces, la 20 noiembrie 1985, perioadă în care au survenit modificările de putrefacție notate în raport”; - „procesul de putrefacție a fost grăbit de procesul infecțios peritoneal”; - „semnele de violență descrise la spital nu au mai fost vizibile, fiind estompate de putrefacție cât și de efectul traumatizant al manevrelor chirurgicale efectuate”; - „natura leziunii intestinale apare, în absența unui proces patologic, ca efect al unei determinante traumatice abdominale” și - „fiind vorba de un traumatism, moartea a fost violentă,

consecutivă unor leziuni abdominale cu implicațiile lor asupra peretelui intestinal” h) Avizul dat de Comisia Superioară medico-legală sub nr. E1/879/1994 din 8 februarie 1994, și prin care a fost aprobat „în totalitate raportul de autopsie medico-legală nr. A3/2507/1985 și completarea cu același număr din 24 noiembrie 1993”. În acest context, Curtea constată că, în formulări lipsite de echivoc, conținutul celor mai multe dintre înscrisurile enumerate mai sus este reflectat, atât în considerentele sentinței penale nr. 49 din 14 iulie 2003 a Curții de Apel București prin care revizuenții au fost condamnați în primă instanță, cât și în cele ale deciziei penale nr. 4404 din 10 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție prin care acea cauză a fost soluționată definitiv.

Este de observat astfel că, în motivarea celor două hotărâri: - s-a procedat la o analiză cronologică mențiunilor a de ordin medical făcute în perioada în care U.G.E. se afla în custodia organelor de miliție (preluate ad-literam din documentația menționată mai sus la pct. a) în paralel cu o evocare a pașilor parcurși în anchetarea acestuia; - au fost citate mențiuni din foaia de observație întocmită de Spitalul Penitenciar (indicată mai sus la pct. b și c) indicându-se expres numărul acelui document; - deși nu s-au indicat expres numărul și data raportului de autopsiere din anul 1985, s-a precizat că această autopsiere a avut loc menționându-se data efectuării ei și concluziile conținute în respectivul document (enumerat mai sus la pct. d și e) - a fost evocat expres, sub titulatura improprie de „raport medico-legal”, A.C.A.C.

medico legal nr. E2/3235/ (menționat mai sus la pct. f) indicându-se corect atât numărul cât și concluziile acestuia; În același timp Curtea constată că nici actele medico-legale enumerate mai sus la pct. g și h nu sunt susceptibile de a atrage incidența în cauză a prevederilor art. 394 alin. (1) C. proc. pen., în primul rând pe considerentul că existența lor a fost evocată deja în dosarul de recurs în care revizuenții au fost condamnați definitiv. Este de reținut astfel că al treilea motiv al recursului declarat în acea cauză de T.S. și C.M. conținea o critică adusă, în temeiul art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., sentinței de condamnare a lor, pe considerentul că „instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate”.

În dezvoltarea acestei critici recurenții au indicat expres ca probe omise de instanța de fond tocmai înscrisurile medico legale la care se referă analiza de față, enumerate la pct. g și h. În altă ordine de idei trebuie subliniat că însăși abordarea de către revizuenți a chestiunii incidenței prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este străină de rațiunea acestui text de lege care stabilește că poate fi considerată admisibilă o cerere de revizuire, având acest temei legal, numai în măsura în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se descoperă fapte sau împrejurări necunoscute de instanță. În speță demersul recurenților nu a răspuns acestei cerințe întrucât în susținerea cererii de revizuire nu a fost invocată existența unor fapte probatorii noi, ci exclusiv a unor probe pe care revizuenții le considerau, fără temei, ca fiind noi.

De altfel, așa cum s-a amintit cu ocazia enumerării tuturor înscrisurilor relevante sub aspect medico legal, completarea adusă în anul 1993 raportului de autopsie din anul 1985 și Avizul dat de Comisia Superioară medico-legală sub nr. E1/879/1994 din 8 februarie 1994 (pct. g și h) nu numai că au confirmat concluziile convergente ale celorlalte acte citate, dar au oferit clarificări suplimentare în sensul concluziilor la care au ajuns și instanțele care au pronunțat condamnarea. Aceste concluzii au fost reconfirmate, de asemenea, și prin Avizul E1/4810/2005 emis de C.S.M.L. la 26 mai 2005, ca urmare a încuviințării de către această curte, în ședința de la 24 februarie 2005, a unei solicitări formulate în acest sens de recurenți.

Este de menționat că în dosarul de recurs a fost depus și un înscris intitulat „Raport de nouă expertiză medico-legală” având nr. A5/4810/2005, datat 4 mai 2005, document ale cărui concluzii nu pot fi, în principiu luate în considerare, deoarece întocmirea lui s-a făcut în afara cadrului procesual definit delege și cu depășirea dispozițiilor acestei curți conținute în încheierea citată. De altfel, prin Avizul mai sus menționat C.S.M.L. a infirmat respectivul raport și sub aspectul valorii lui științifice. Distinct de aspectele analizate, Curtea constată că este lipsită de suport legal și critica adusă de recurenți modului de redactare a dispozitivului sentinței în care s-a menționat că cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.

În acest sens este de reținut că prevederile art. 403 C. proc. pen., a căror încălcare este reclamată de recurenți, vizează exclusiv ipoteza admiterii în principiu a cererii de revizuire. Așa fiind, nu există temei pentru a fi primită susținerea potrivit căreia respingerea cererii de revizuire, ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă, ar impune casarea sentinței pentru motivul prevăzut de 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. În egală măsură această constatare vizează toate criticile aduse de recurenți sentinței atacate, considerentele mai sus expuse fiind în sensul că în speță nu sunt incidente prevederile art. 385 9 pct. 17 1 și 18 C. proc. pen. În același timp, Curtea constată că în cauză nu își găsesc aplicarea nici alte motive legale de recurs dintre acelea care, potrivit art. 385 9 alin. (2) C. proc.

pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu și că prin urmare recursul se impune a fi respins, ca nefondat, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții au fost obligați la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.